Un brasovean "ordonat"
- Ne cunoastem de o suta de ani, si in pretul acestei vechi prietenii, imi permit sa iti pun o intrebare "de-atac": cum iti pastrezi tineretea? Cum de nu iti pierzi zambetul si aerul jovial, ca doar viata nu ti-a fost pardosita numai cu bucurii?
- E-adevarat! A zambi e un mod al meu de viata... Face bine nu doar la suflet, ci si la obraz. (Rade)
- Cu bicicleta mai mergi? Asta era marca ta. Ani de-a randul ma bucuram pentru tine cand te vedeam pedaland pe bulevardele Bucurestiului, fericit si cu mustata in vant... Nu te desparteai de ea niciodata...
- Nu mai am bicicleta. Mi-au furat pana acum vreo patru si m-am descurajat. Dar daca ar fi sa-mi cumpar un nou "vehicul", atunci as dori sa umblu prin Bucuresti, asa cum am umblat prin Los Angeles, cu o... trotineta electrica. Te miri? Sa nu te miri! Asa ceva chiar exista in America. Am o verisoara foarte simpatica acolo, fosta balerina si dansatoare de cabaret, Maria Ravaru, care ma invita la ea cam o data la doi ani, sa ma simt si eu, pentru o luna, un fel de star de la Hollywood. Dar pentru ca la noi nu exista trotinete electrice, mi-am cumparat un scuter rosu si lucios, nou-nout. E cam lenes, ce-i drept, nu merge decat cu 60 la ora, dar atat mi-am putut permite din pensia mea de actor.
- Cand ti s-a iscat pasiunea asta de-a merge pe doua roti?
- In copilarie, demult, desi adevarata mea pasiune erau patinele, hocheiul. Eu sunt nascut in Ghimbav, un sat de langa Brasov, dar am copilarit la oras, in cetatea de la poalele Tampei, unde iernile erau serioase, ingropate in zapezi, si schiul si patinajul erau la indemana oricui... Toti copiii o luam catre sport, si cred ca asta a fost un noroc, am invatat sa fiu liber, dar si disciplinat, totodata. De mic copil am fost foarte dezordonat! Nu o data mama imi aplica corectii cu lingura de lemn, pe care o folosea la frecat cremele pentru prajituri. Dar mie cel mai frica imi era de cutremur. La cutremurul din 1940, care a fost foarte puternic in Brasov si au murit multi oameni, eu aveam vreo 8 ani. M-a speriat ingrozitor ceea ce s-a petrecut atunci! O sperietura de care n-am scapat toata viata si pe care mama a folosit-o in scop pedagogic. Cand umpleam toata casa cu lucruri de-ale mele si jucarii, ea ma ameninta: "Uite cat esti de imprastiat! Iar ti-ai aruncat lucrurile prin toata casa. Daca vine iar un cutremur nu-ti mai gasesti nimic!". Ei bine, afla draga mea Silvia, ca de-atunci am devenit un ordonat-model! Si ca sa vezi ca e adevarat, iti povestesc o intamplare amuzanta. Eram tanar actor la Craiova (Doamne, ce boema am trait noi pe-atunci!) si dupa unul dintre spectacolele alea fabuloase am tras un chef napraznic cu zaibar! Era toamna si stagiunea abia incepuse. Ei bine, spre ziua, am ajuns cu chiu, cu vai, cam balabanindu-ne, ce-i drept, in usa blocului in care locuiam cu totii (eram colegi de promotie - viitoarea "generatie de aur" a teatrului romanesc - si fusesem adusi la Nationalul din Craiova). Ei bine, am trecut de usa si... m-am prabusit sub scara blocului... Am adormit pe loc! M-am trezit pe la 10 dimineata si, ce sa vezi? Ordonatul de mine ramasese ordonat chiar si in acea stare... euforica. La trezire, mi-am vazut pantalonii pusi frumos pe dunga, atarnati de bara scarii, si pantofii asezati cuminti, unul langa altul. Povestea asta a circulat mult timp printre colegii mei, cei pe drept cuvant numiti "magnifici". Si anume: Amza Pellea, George Cozorici, Rautchi, regizorul Vlad Mugur, Silvia Popovici, Sanda Toma. I-am enumerat doar pe cei de mare notorietate. Albulescu a fost si el in clasa cu noi, dar el n-a venit la Craiova... Dar cel care m-a "stricat", indemnandu-ma catre zaibar si spre fumat a fost un alt mare "craiovean in trecere". Si anume, prietenul meu, regretatul mare pictor Constantin Piliuta. Din pacate, distractia asta cu zaibarul nu le-a priit tuturor: unii au exagerat si au murit. Eu m-am oprit de multi ani din aceasta activitate. Imi place prea mult viata. E unica! Asa ca sorb din ea cu masura, pe indelete. Nu beau paharul pana la fund...
- Intoarce-te la amintirile din Brasov. Ai copilarit intr-un oras de vis.
- Intre amintirile de acolo, una e legata in mod special de un om, un profesor de sport caruia i-am ramas foarte recunoscator, pentru ca ne-a invatat ce inseamna sa faci miscare zilnic! Sa faci gimnastica zilnic, macar cate o jumatate de ora, daca nu poti face sport! Si ne-a mai invatat ca nu mori daca pe un ger cumplit faci o copca intr-o apa inghetata, te bagi in ea si-apoi, bine infofolit, bei un ceai fierbinte. Aplica lectia asta cu noi, scolarii, in iernile alea dure de la Brasov. Si uite ca n-am murit. Gimnastica mai fac si azi, zilnic! Faceam si cand traversam Bucurestiul in lung si in lat pe bicicleta. Dar parca nu era ca iernile alea, cand ma aruncam in miezul gerului, prin copci de gheata.
Un vals la acordeon
- Cu toate astea, in loc sa joci hochei de performanta, ai preferat sa schimbi patinoarul cu scena...
- Daca e vorba sa pomenim despre "tradari", atunci afla ca mai intai am avut chemare pentru muzica si abia mai tarziu pentru teatru. Stiam de mic tot soiul de cantece, de altfel, am ureche absoluta. Cel mai mult imi placeau melodiile nemtesti, ca Brasovul era plin de sasi pe vremea aceea. Cantam mai ales yodlere, stii ce sunt, nu-i asa? "Iola-ri-tii" cantate cu noduri, din gat. Mai cantam si valsuri, acompaniindu-ma la acordeon. Asta se dansa pe atunci in Brasov, erau restaurante unde cantau orchestre renumite la vremea aceea, si toata lumea dansa. Tata mi-a cumparat acordeonul, am avut si profesor de muzica. Dar cel mai mult imi placea un cantec la moda pe-atunci: "Du bist die schonste von Strandkafee"... Imi bagasem in cap sa dau la Conservatorul de muzica din Bucuresti, numai ca, studiind eu cam ce materie se cerea la admitere, mi-am zis: "Nu e bine! Nu-i de mine!". De unde sa fi stiut eu teoria muzicii?! Oricum, ideea desprinderii de Brasov era dureroasa, ma simteam minunat acolo, si nu doar din cauza muntilor, dar oamenii erau si ei speciali, respectuosi si civilizati, indiferent daca erau sasi, romani sau unguri. Pe deasupra, eram si mort de indragostit de fata popii din Feldioara, Felicia. Eu aveam 17 ani, ea 18. Era in ultima clasa la liceul "Principesa Elena" din Brasov. Ca sa-i demonstrez ca o iubesc la nebunie, am luat un cutit de vanatoare si...
- Au! Ai vrut sa te sinucizi din dragoste?
- Doamne fereste! Stai sa vezi! Noi la Brasov locuiam aproape in padure, sub Tampa. Asa ca am luat cutitul ala, am ales un copac si am scrijelit in coaja lui doua cuvinte: "Te iubesc"... Fara "adrisant"!
- Dar macar ai semnat "Titi"?
- Nimic. Doar atat: "Te iubesc". Cand am implinit 24 de ani, dupa 7 ani de la marea mea pasiune, mai exact dupa ce am absolvit Institutul de teatru, am venit in vacanta la Brasov si m-am dus glont la pomul meu. Am gasit coaja crapata, mancata de timp. Se pierduse e-ul, ramasesera doar s-ul si c-ul, "iubsc". Marea mea iubire devenise o gluma...
- Cum arata fata popii din Feldioara, de ti-a inspirat un sentiment atat de puternic?
- Arata exact invers decat fetele si femeile care mi-au placut mai tarziu. Era o silfida, o bruneta cu ochi mari si caprui, ceva mai inalta decat mine. A fost o dragoste reciproca si cuviincioasa. Ne plimbam ore in sir prin padure, tinandu-ne strans de mana, fara a scoate o vorba. Stii cum e cand te indragostesti prima data! Mergeam si la cinema. Ne placea sa stam pe intuneric. O data am fost cu ea si la "Tannhouser". In Brasov aveam o orchestra simfonica extraordinara, cu un dirijor celebru in vremea aceea, domnul Dinu Niculescu. Invitatia a fost, de fapt, a Feliciei, si nu puteam s-o refuz. Mi-am pus uniforma de liceu, care era superba, si ne-am dus. Ne-am instalat la balcon. Dar obosit mort de la hochei si rapus de aerul tare al Brasovului, dupa primele acorduri, eu am adormit. Chiar bustean! De sforait, nu cred c-am sforait, am adormit in mod decent. Biata fata m-a lasat in voia mea, probabil ca-i crapase obrazul de rusine pentru ce i se intampla partenerului ei, numai ca, delicata, nu m-a trezit. Doar, spre final, la interventia tumultoasa a tobelor, m-am speriat prin somn rau de tot, am sarit in picioare si am strigat din toti rarunchii: "Foc! Foc! Arde!". Lumea din jur s-a uitat la mine ca la un nebun, iar eu m-am asezat la loc, rusinat nevoie-mare... Rezultatul a fost ca iubita mea Felicia nu a vrut sa mai dea ochii cu mine, timp de o luna de zile...
- Si cum s-a terminat aceasta poveste de dragoste?
- Pai... eu am plecat din Brasov, ea s-a maritat, a facut doi copii si a murit destul de tanara...
Cineva, acolo sus...
- Sa intoarcem paginile vietii tale la capitolul teatru, care, iata, tine pana in prezent.
- Cu toate ca admiterea la Institut era foarte grea pe atunci, eu am intrat din primul foc. Am cotit-o spre teatru din intamplare, la indemnul unor prieteni, recitand poezia "Recrutul" de George Cosbuc. Comisia era fabuloasa. Era acolo Nicolae Baltateanu, viitorul meu profesor, era Storin, era Alexandru Finti, Aura Buzescu, Timica. Si tot cam pe atunci am inceput sa si cant, nu doar acasa sau printre amici, ci chiar in public. Si asta s-a intamplat tot datorita unor mari artisti-muzicieni: Puiu Maximilian (textier) si Nicolae Kirculescu (un mare compozitor, uitat azi). Puiu Maximilian scrisese un text: "Orice om e actor cateodata", iar Kirculescu compusese o melodie tare frumoasa. Cunoscandu-ma bine amandoi, au fost de-acord ca poate iesi ceva foarte bun din "afacerea" asta, asa ca mult regretatul Nicolae Kirculescu mi-a zis: "Ia-o tu, ma! i-o dam tie!". Ce vremuri! Ca s-o scurtam, sa-ti spun ca am avut niste ani de studentie superbi! Eram saraci, dar eram tineri, optimisti, cam inconstienti, nu prea stiam noi ce timpuri traim si mai ales nu banuiam ce grozavii comuniste ni se pregateau. Mancam fericiti la cantina, unde desertul nostru mult iubit era "crepul"... Mai tii minte? Erau un fel de prajituri patrate, inalte de doua degete, facute din gris cu apa si niscai zahar. Semanau la culoare cu talpa de crep a pantofilor ce se purtau pe atunci. Cantina noastra se afla la subsolul de la cinematograful "Patria", acolo unde multi ani a functionat si mai este si azi barul "Melody"... Cum zic, am avut parte de niste superbi ani de studentie, desi timpurile aveau cerul destul de intunecat. Apoi am fost repartizati, toti cei din "generatia de aur", la Craiova, cum ti-am mai spus. Acolo, indrumati de Vlad Mugur, am facut cateva spectacole de referinta. Iti dau un singur exemplu: "Barbierul din Sevilla". Fii atenta ce distributie: Eu - Figaro, Rebengiuc - Contele de Almaviva, Sanda Toma - Rosine, Rautchi - Bartolo, George Constantin - Don Basile! La Bucuresti am fost angajat la Teatrul Armatei, condus pe-atunci de acel unic actor, si ca frumusete, si ca voce, si ca talent - George Vraca! Dupa atatia si atatia ani de la moartea lui, ii sunt si azi recunoscator pentru inca un gest de mare noblete: cand s-a aflat ca la Bucuresti se infiinteaza un Teatru de Comedie, condus de Radu Beligan, m-a lasat sa zbor acolo! Si de-atunci, pot sa zic ca a inceput cea mai frumoasa parte a vietii mele!
- Desi se spune ca toamna este anotimpul melancoliilor, noi sa vorbim despre bucurii. Ai vreun motiv anume sa fii bucuros, draga Titi?
- Pe langa faptul ca Dumnezeu imi da sanatate si putere sa ma multumesc cu ce am, mai exista o samanta de bucurie: Lucian Giurchescu s-a intors pentru un timp acasa. Tinerii vostri cititori e bine sa afle ca Bebe Giurchescu - cum ii zicem noi - este unul dintre marii oameni de teatru ai Romaniei! Lui ii datoram multe spectacole antologice, facute la Teatrul de Comedie, printre care si "Galy Gay" de Bertolt Brecht. Ei bine, Giurchescu a montat in vara asta, tot la Teatrul de Comedie, condus cu mana sigura de George Mihaita, un nou... "Galy Gay", un spectacol care pare a fi o mare reusita si in care, spre bucuria mea, joc si eu. Nu e grozav faptul ca acum, la varsta mea destul de respectabila, mai joc si azi, cu sarg, ca in tinerete? Si inca sub indrumarea unui mare regizor, rasplatit la actuala gala UNITER cu Premiul pentru intreaga sa cariera? Nu, nu sunt melancolic, in toamna asta. Viata e inca generoasa cu mine si multumesc din toata inima pentru faptul ca, la 74 de ani, Cineva, acolo sus, ma iubeste!