Dr. FLORIN TUDOSE
"Am avut pacienti care au parasit cuplul, cu motivatia ca partenerul nu stie sa il mangaie si nu a facut asta niciodata"
- In practica dvs. de psihiatru s-a intamplat vreodata ca un pacient sa se planga ca sufera de lipsa mangaierilor?
- Suferinta provocata de lipsa mangaierilor este in practica mult mai frecventa decat si-ar putea cineva inchipui. Pacientii se plang de lipsa mangaierilor mai ales din partea parintilor, in perioada copilariei. Uneori ei spun: "M-am gandit ca nu sunt copilul lor, pentru ca niciodata parintii nu m-au mangaiat si nu m-au imbratisat". De asemenea, in cupluri, mangaierea este vazuta nu doar ca o cale de comunicare afectiva sau ca un preludiu erotic, ci si ca un mijloc pentru exprimarea aprecierii fata de celalalt, ca o gratificatie exceptionala sau ca un mijloc de comunicare a empatiei. Am avut pacienti care au parasit cuplul cu motivatia ca partenerul nu stie sa il mangaie si nu a facut asta niciodata.
- Se spune ca lipsa atingerilor starneste boli. De ce sunt ele asa de importante?
- Mangaierea si atingerea pielii sunt primele dovezi de iubire, primele mesaje de afectiune pe care le primim din primele ore ale vietii noastre. Pielea este cel mai mare organ de simt al omului si primul receptor care intra in functiune pentru a ne construi imaginea lumii - imagine din care nu trebuie sa lipseasca niciodata dragostea. Ochiul copilului este in primele saptamani imperfect, auzul - de asemenea, gustul si mirosul sunt monocromatice, iar analizatorul kinestezic nici macar nu functioneaza. Singura sursa "sigura" de informatii este pielea. Oricine poate sa vada bucuria copilului care este mangaiat. Suntem obisnuiti sa fim mangaiati atunci cand ceilalti vor sa-si exprime afectiunea sau cand suntem intr-un moment de impas psihologic sau bolnavi de o boala somatica. Mangaierea ne alina suferinta. Mangaierea ne indeparteaza nelinistea. Exista zone mai avide de mangaieri - fruntea, pielea capului, obrajii, mainile, bratele - zone ce au o inervatie senzoriala extrem de dezvoltata, care transmite fiecare nuanta a mangaierii. Sigur, nu se poate spune ca lipsa de mangaiere provoaca pur si simplu boala, dar este de presupus ca nu este o circumstanta favorabila unei stari de sanatate.
- Sunteti barbat. Simtiti si dvs. dorinta de a fi mangaiat sau acesta este doar apanajul femeilor?
- Problema dorintei de a fi mangaiat nu poate fi tratata intr-o maniera sexista. Barbatii, ca si femeile, au aceasta dorinta, ba chiar la limita, datorita faptului ca baietii sunt cu precadere dezmierdati de mamele lor, sunt conditionati mai puternic de mangaiere, si o considera pe aceasta o valoare suprema in exprimarea sentimentelor. In special a sentimentelor de dragoste si admiratie. Raspunsul la intrebarea dumneavoastra este clar: sigur ca da, ca toti barbatii de pe lume.
- Am vazut la televizor imagini infioratoare cu copii din orfelinate care se leganau singuri pentru ca nu erau mangaiati. Nevoia atingerii este innascuta?
- In ceea ce priveste copiii deprivati de afectiune sau de atingere, sunt cunoscute inca din antichitate "experimentele" de deprivare senzoriala (copii care nu erau atinsi de nici o mana), care au condus la moartea micutilor. Experimente mai moderne arata ca daca subiectul este supus unei deprivari senzoriale privind functia tactila (atingerea) incepe sa aiba halucinatii tot mai intense care intereseaza si ceilalti analizatori: auditivi si vizuali.
- Oamenii in varsta au, si ei, nevoie de mangaiere de mangaiere?
- Desigur, si batranii simt nevoia de a fi mangaiati, nu doar cu cuvinte sau gesturi frumoase, ci simt aceasta nevoie de atingere fizica. Am citit o carte formidabila a unui japonez, Junichiro Tanizaki - "Jurnalul unui batran nebun", care face o adevarata apologie nevoii de mangaiere pe care o are batranul. De altfel, asa cum facem in mod instinctiv cu copiii pe care simtim nevoia sa ii mangaiem si sa ii protejam, si in fata persoanelor in varsta din familia noastra, parinti sau bunici, avem aceeasi tendinta.
- Rata exploziva a divorturilor are drept cauza lipsa de manifestare concreta a afectiunii, a mangaierilor? De ce unii oamenii sunt incapabili de gesturi de tandrete?
- Este o intrebare la care nu pot raspunde, pentru ca nu pot sa stiu de ce in general oamenii sunt incompleti in ceea ce caracterizeaza modul cel mai inalt fiinta umana, adica sentimentele pozitive. Un om care este incapabil de a face gesturi tandre este asemanator cu cel care nu poate invata niciodata limbajul vorbit. Evident, exista oameni care au tulburari ale inteligentei afective, asa cum exista persoane cu o inteligenta operationala scazuta. Din pacate, nu exista remedii pentru astfel de tulburari.
- In concluzie, care este parerea dvs. legata de mangaieri?
- Mangaierea, ca si zambetul, este un gest fundamental al fiintei umane.
Opinia cititorilor
"Ma simt putin demodat"
Sunt fericit sa citesc in revista dumneavostra despre lucruri atat de simple, de firesti. De aici porneste intregul inghet care a pus stapanire pe oamenii de astazi. O mangaiere, o simpla atingere... Ecranele televizoarelor sunt pline de "psiholoage" cochete, care vorbesc teribil de serioase despre problemele "grave" ale societatii. Necazurile in cuplu. Lipsa de comunicare. Cine insala mai mult, femeia sau barbatul? "Cu ce ne imbracam in pat ca sa-l cucerim?" Adultere regizate in direct. Barbati haituiti pe strada, alergand disperati cu amanta de brat. Si sex. Mult sex. Discutii generale, pe teme la fel de generale. Ion nu mai e Ion, Maria nu mai e Maria - amandoi sunt "persoana respectiva", care are o "relatie sexuala cu un alt partener". Psihologi care vorbesc de sus, dau sfaturi, analizeaza problema. Superiori, docti, intangibili. Mi-a ramas in minte o imagine dintr-o emisiune de zilele trecute: un barbat se confesa unei asemenea "specialiste". Stateau amandoi pe fotolii, intr-un studio TV, fata in fata. Barbatul era sincer, avea lacrimi in ochi, vorbea despre niste necazuri mari din viata lui, sfasiat de durere. La un moment dat, a marturisit: "Credeti-ma, nu stiu ce sa mai fac!". Era o clipa suprema, cand el si-a deschis sufletul cu adevarat. Atunci a intins mana spre interlocutoarea lui. O clipa. Numai o clipa. Asa i-a venit. Mi s-a parut un gest atat de normal, de omenesc... Omul aproape uitase ca este "in direct". Avea nevoie de cineva, de o atingere, de un sprijin. A urmat un amanunt incredibil: femeia psiholog si-a retras brusc mana. Putin contrariata. De parca ar fi vrut sa spuna: "Pana aici! Suntem la televizor, exista totusi o limita." Si-a smucit mana. A refuzat mangaierea, exact cand "pacientul" ei avea mai mare nevoie de dansa...
Nu m-a mirat, deci, cand am citit in revista dvs. despre acel "Institut pentru cercetarea atingerii", infiintat recent in SUA. Lumea e in deriva. Se chinuie cu disperare sa salveze un simtamant pe care oamenii tocmai l-au pierdut foarte recent. Oameni mangaiati precum cobaii. Se cerceteaza in laborator o stare care pana nu demult era atat de fireasca... De cand a murit oare aceasta "stiinta"? Acum doar cateva zeci de ani, in copilaria mea, inca era "la moda"... Bunicul care te mangaia pe crestet, cu palma lui mare... Fetitele care se jucau "de-a casa", "de-a mama si de-a tata"... Prietenii care se luau barbateste pe dupa umeri... Parintii mei, care se sarutau zi de zi, atat de firesc, in vazul copiilor... Imi transmiteau si mie energia buna a clipelor in care ei erau fericiti impreuna. Mult timp, pana pe la paisprezece ani, inca ii mai ceream mamei sa "imi faca in cap". Seara, la televizor, cand ne adunam laolalta toata familia, imi culcam capul in poala ei, ca sa ma mangaie prin par. Degetele acelea care treceau de la radacina parului, tot in sus, mereu si mereu... O senzatie de tihna, de relaxare profunda. Bucuria de a fi acasa, dezmierdat, ocrotit. Adormea mama, cu mine in brate, dar degetele ei inca se miscau, ca intr-un vis... Asa am trait eu. Asa era acasa la noi. Oamenii inca se pupau intre ei, se mangaiau, se tineau in brate. Copiii erau tinuti in poala bunicii, barbatii si femeile se plimbau de mana pe strazi. Sunt tanar, n-am implinit inca 35 de ani si totusi am mai prins "vremurile" acelea. Uneori, sincer, ma simt putin demodat.
Marti, 30 octombrie 2007, jurnalistul-scriitor Ion Cristoiu marturisea intr-un interviu TV ca a fost sarutat pentru prima data in viata de mama sa pe la varsta de cincizeci si ceva de ani. "Evenimentul" se petrecuse recent, anul asta. Spunea asta zambind detasat, oarecum mandru. O zicea ca pe o "mare chestie", aproape o gaselnita literara: "M-am si mirat cand saraca mama a venit acuma la mine si m-a sarutat. Ma gandeam: "Ba, ce-o fi apucat-o? A innebunit? Cred c-a imbatranit, sau cam asa ceva..."". Apoi dadea si explicatia. Pe un ton superior, de fin sociolog: "Inseamna ca dumneavoastra nu cunoasteti realitatea din satele romanesti. La tara, "copilul este un animal de munca". De la cinci ani este trimis cu vacile. Ce farmec al copilariei?!... Ce mangaieri, ce dragoste parinteasca?!... Chestia asta cu bunica ce-si tine nepotul in poala si-l mangaie si-i spune povesti... Hai sa fim seriosi. Iubire? Sa nu-mi spuneti mie de iubire intre tarani. Nu exista. aranii doar "se inteleg", nu se iubesc. Iar copilul de la tara asta este, domnule: un animal de munca. Eu si acum, cand privesc un deal, o pajiste verde, nu ma gandesc deloc la frumusetea peisajului. Sincer va spun. Ma gandesc prima data la cum o sa pasca vaca mea iarba aia..." Nu stiu de ce, dar am convingerea ca, pe chipul lui Ion Cristoiu, toate aceste "amintiri frumoase" se vad si acum.
Ing. ELVIS BRATU - Iasi
"Mierea vietii"
Recunosc - imi place sa mangai si sa fiu mangaiat. Totul se petrece in adanc, in ascunzisul firii, departe de iscodiri si priviri indiscrete. Mangaierea e sperioasa, delicata si profunda. Nu accepta zarva sau declaratiile grandilocvente. E intima, tacuta si dezinteresata. E un gest care iti ofera totul si nu-ti cere nimic in schimb. Rafinata si plina de nuante, erotic fierbinte sau doar suav maternala, mangaierea uneori te sperie, te gaseste nepregatit. Imi amintesc ca in satul bunicilor mei, in Silistea campiei teleormanene, taranii evitau sa se imbratiseze, sa stranga la piept o persoana draga, un prieten pe care nu l-au mai vazut de mult timp. In mintea lor de ciobani insingurati, imbratisarea parea un gest necuvenit, o anomalie, un semn grav de slabiciune, un comportament muieresc. Chiar si parintii refuzau sa-si ia in brate copiii. Trebuia sa fie ceva grav, ca acest lucru sa se intample - o boala grea si fara speranta, o durere mult prea mare. De mici erau obisnuiti sa stea la distanta de oricine - ruda, vecin, coleg de joaca. Erau obisnuiti sa-si ia barbateste viata de piept si sa nu spere la ajutorul nimanui.
Nu ma grabesc sa-i judec. Stiu prea bine ca, in realitate, taranii nu sunt cum vor sa para; ca, in teama lor precauta de a nu-si dezgoli sufletul in fata cuiva, si-au inventat un alt cod al iubirii, alte mangaieri si alinturi - gesturi exprimate aspru si colturos, ca si viata lor de tarani dosaditi. Oricat de dur si de insensibil ai vrea sa pari, oricat de inrait ai fi de saracie si necazuri, nu poti trai fara afectiune. Iubirea e mierea vietii, iar mangaierea - fagurele ei.
Asemenea poeziei, mangaierea nu se invata, doar se exprima. Cuprinse de o uimire domoala, cele doua atingeri se cauta, se apropie, se completeaza. E conversatie mistica, ritual tacut. Mangaierea e visul cel mai frumos al atingerii. Tot ce e carnal dispare, devine un detaliu moale si lipsit de importanta. Din toate, conteaza emotia, lentoarea gestului, alunecarea catifelata a degetelor, gustul dulce sarat al pleoapelor, fragezimea buzelor si mirosul lor de lapte proaspat muls. Imbratisate strans, trupurile tresar si se recunosc - mama si copil, indragostit si iubita. Mangaierile nu mint niciodata. Minciuna apare mai tarziu, odata cu invatarea, cu experienta, cand totul devine rutina, obicei previzibil.
Pe an ce trece, ne departam tot mai mult de misterul si alchimia subtila a mangaierii. Am devenit grabiti in toate, chiar si in iubire. Am devenit egoisti si pragmatici. Credem ca totul are un pret si orice poate fi cumparat pe card, transformand dragostea intr-un produs de larg consum si vorba alintatoare intr-un bonus, intr-o promotie de sezon.
Cand esti tanar, mangaierea se exprima liber - delicat si spontan, fara alte ganduri straine. Apoi uiti, te iei cu alte treburi. Doar la batranete iti dai seama ce ai pierdut si, atat cat iti este in putere, incerci sa le spui si altora sa nu mai greseasca, asa cum ai facut tu... Inutil. Ca de obicei, adevarul fiecaruia sta in tacere, in singuratatea unei trairi unice si irepetabile.
Sorin Preda