Jules Renard (1864-1910) va este probabil cunoscut celor mai in varsta ca autor al lui Morcoveata, cartea "pentru copii si tineret" cu mare succes pe vremea cand acestia se mai distrau citind. Traduse la noi de Modest Morariu inca din 1958, peripetiile baiatului roscovan care sufera din pricina unei mame tiranice si a unui tata inchis in sine, afland consolare doar in afectiunea fata de natura si de fiintele ei necuvantatoare - sunt atasante si amuzante. Nu poti simti decat tandrete fata de pustiul caruia, fiindca i se refuza caldura parinteasca, face schimb de sentimente cu arborii, insectele, plantele, iepurii... Daca "Morcoveata", publicat in 1894, a ajuns in secolul 20 o carte populara in toata lumea, adevarata capodopera a lui Jules Renard e jurnalul tinut de la 23 de ani pana la moarte (intre 1887 si 1910) si care isi pastreaza interesul nu doar ca document de epoca si virtuozitate de stil, ci mai ales ca viziune: la limita dintre comedie si tragedie, dintre ironie si tandrete, dintre umor si umori negre, dintre savurare a vietii si obsesie a mortii. Din pacate, ceea ce s-a tiparit postum in cinci volume nu e manuscrisul integral. Sotia lui, Marinette, care i-a supravietuit 28 de ani, s-a impotrivit initial publicarii, fiindca Jules Renard fusese in insemnarile intime de o sinceritate deplina, scriind si lucruri neconvenabile pentru familie si pentru imaginea lui postuma. Abia in 1925, vaduva a acceptat tiparirea Jurnalului, cu conditia sa opereze ea insasi unele taieturi. Abuzul e ca a distrus apoi nu doar pasajele eliminate, ci intregul manuscris, astfel incat nu se poate sti nici cat de corecta e transcrierea, nici daca, din grija pentru reputatia ilustrului sot si mai ales pentru propria imagine, nu a intervenit si in textul ramas. Nu am dubii ca Marinette i-a fost foarte devotata dificilului Jules, care noteaza cu o insistenta suspecta ca ea e singura persoana din lume pe care o iubeste si ii elogiaza calitatile de mama, nora, gospodina si doamna de societate. Dar ceva ma face sa cred ca atractia scriitorului si dramaturgului de succes pentru anumite actrite (Sarah Bernhardt, de exemplu) si admiratoare din lumea buna pariziana nu se limita la schimburi de replici spirituale. Tinand cont de necrutarea de sine si de ceilalti, de "naturalismul" observatiilor, de dispretul conventiei ipocrite, putem sa ne imaginam cat de interesante erau notatiile cenzurate de burgheza Marinette. (In paranteza fie spus, stiam chiar de la el ca si traducatorul lui Jules Renard, Modest Morariu - un admirabil scriitor, editor si critic de arta, pe nedrept uitat, a tinut ani si ani un jurnal. Au trecut aproape doua decenii de la moartea lui si nu se mai stie nimic despre acele caiete pe care le banuim valoroase cel putin ca document de epoca.) Revenind la editia romana a Jurnalului lui Jules Renard, Modest Morariu a selectat din cele 1500 de pagini cam o treime, precizand ca s-a oprit in special la insemnarile ce ne releva omul si artistul, modelele reale ale personajelor din opera, precum si personalitatile de care a fost apropiat - Alphonse si Lon Daudet, Edmond Rostand, Paul Claudel, Paul Verlaine, Auguste Rodin, Andr Gide si alte nume de patrimoniu. La selectia traducatorului, precis s-au adaugat si taieturi facute de cenzura la prima editie romana din 1979. Majoritatea editurilor noastre nu mai mentioneaza ca e vorba de reeditari, ignorand voit faptul ca aparitiile dinainte de 1989 erau absurd cenzurate.
Chiar si asa, triplu filtrat, Jurnalul lui Jules Renard e extraordinar. Notatiile scurte, precise, adesea bazate pe jocuri spirituale de cuvinte si paradoxuri ne releva nu doar un mare stilist, ci si un profil psihologic surprinzator de modern, "contemporanul nostru" dupa un veac si mai bine. Citate adesea ca "vorbe de duh", cu sau fara indicarea paternitatii, unele fraze din Jurnal ar lasa sa se creada ca autorul lor a fost un umorist. Citind insa intregul vezi ca omul de spirit sclipitor era mai curand un pesimist cinic, urmarit de gandul mortii (pagini dramatice descriu "la cald" sinuciderea tatalui si, mai tarziu, a mamei detestate, moartea subita a unui frate, funeralii de celebritati...). Si care isi gasea totdeauna leac pentru anxietati, vanitati sociale ranite, exigente artistice prea mari, in familiaritatea cu natura. Cel care a ramas de la inceput si pana la sfarsit Morcoveata e de fapt un copil al naturii fata de care nu se sfieste sa-si arate sentimentele, in notatii de o poezie deloc demodata.