- Cititoarele noastre isi deschid sufletul -
Scrisoare deschisa catre barbatul meu
Dragul meu,
Vreau sa-ti spun ca a venit toamna. Nu stiu daca ai avut vreme sa vezi asta in fuga masinii care te duce la birou sau te aduce acasa, noaptea tarziu. De fapt, nu despre toamna de afara vreau sa-ti scriu, ci despre aceea care s-a lasat intre noi. Parca te vad citind aceste randuri, schitand un zambet usor superior la adresa "dulcegariilor" pe care ti le spun acum. Poate ca sunt de vina ploaia si frigul de afara, ceata si lumina cenusie care acopera totul de cateva zile, poate e de vina singuratatea de peste zi, singuratatea care si-a facut cuib in casa noastra. Sau poate e de vina visul de azi noapte cu bunica. In lumea nebuna si grabita in care traim nu mai avem vreme, ca altadata, de noi. Cine ne mai apara, cine ne poarta de grija? Poate de aceea am visat-o pe bunica. Ea ma tinea in brate si ma mangaia pe cap, asa cum facea intotdeauna cand ma aflam in preajma ei. Si ma strangea langa ea si ma tinea asa cateva secunde, ca si cum ar fi vrut sa-mi dea cu totul caldura ei, si bunatatea, si dragostea ei netarmurita, sa ma apere langa sortul ei mare, de orice durere si de orice suparare. Ce-mi lipseste de fapt? Ce vreau eu? Cred ca vreau sa-ti spun ca mi-e dor sa ma mangai si sa ma tii in brate. Sa nu-mi spui de dosarele care te-asteapta, de furnizori si plati, sa nu-mi vorbesti de investitii si parteneri. Am si eu luptele mele zilnice, cu elevi recalcitranti, cu adolescenti neintelesi, cu programe imposibile. Nu vreau sa le fac loc intre noi. Stiu ca e greu, cu cat trece vremea, parca nu mai suntem asa de liberi ca mai demult. Adu-ti aminte de camaruta in care am impartit primele clipe impreuna, adu-ti aminte de felul in care stiai, stiam sa ne cautam si sa ne gasim. Vremurile pe care le traim au secat oare bucuria mangaierilor dintre noi? Gesturile au devenit telegrafice, sentimentele par o povara, simple stari decorative, trairi de-o clipa?! Parca ti-e si rusine sa mai spui de la o vreme cuvinte precum dragoste, iubire, implinire. Poate tocmai de aceea e nevoie ca in fiecare zi sa reinvatam sa ne daruim celor dragi. Putem incepe cu o mana pusa cu drag pe umarul care se simte obosit, pe fruntea brazdata de incretituri, pe parul incaruntit, care se lasa greu domolit, pe mana care asteapta o alta mana care sa o faca sa simta ca inca traieste. Dragul meu, vreau sa-ti aduci aminte de floarea pe care colegii tai ne-au daruit-o la nunta. Intr-o toamna, am uitat-o in balcon, a venit gerul peste noapte si i-a oparit frunzele. Tii minte ca am adus-o in casa, la caldura, am alintat-o si descantat-o zi de zi, i-am mangaiat cu grija tulpina retezata de ger si, intr-o buna zi, floarea a dat un lastar nou, firav, delicat, dar impetuos, in viteza cu care se inalta? Nu-i asa ca mai stii cat ne-am bucurat cand floarea a inviat? Sa stii ca daca ai avea rabdarea, si vremea, si bucuria sa ma mangai si sa ma descanti, asa cum am facut noi atunci cu floarea aceea, poti sa fii sigur ca ar ploua iar cu stele in parul meu, ca la douazeci de ani. E-adevarat ca nu mai suntem tineri, dar am nevoie inca de alinarea ta, de zambetul tau cald, de mangaierile tale, de chipul tau luminos, pe care sa-l intorci mai des catre cei care-l asteapta.
ELENA RADU - Targoviste
"O imbratisare spune mai mult decat o mie de vorbe mestesugite"
Impaturesc cu grija perechea de pantalonasi din panza portocalie facuti de mama. Mi i-a croit dupa o carte cu coperti galbene, cartonate, si mi i-a dat gata de dimineata. Toata ziua lunga de vara m-am fatait cu ei in fata copiilor din vecini, am alergat cu bicicleta pe strazile din jurul casei si m-am dat in leaganul din parculetul din cartier. Ma strecor intre cearsafurile albe si pleoapele mi se zbat sa se inchida. Mama deschide usa camerei si ma intreaba aspru: "Ti-ai spus rugaciunea?". "Spune-mi-o tu, mama, eu nu mai pot de somn!". Mama se imblanzeste, "Bine, fie!", se aseaza pe marginea patului si inainte de a mai avea puterea sa rostesc vreun cuvant, inchid ochii, zambindu-i. Simt varfurile degetelor mainii ei drepte cum pornesc o mangaiere fermecata, dintre sprancene, de-a stanga si de-a dreapta fruntii, in timp ce buzele ei soptesc "Tatal nostru". Din perete vegheaza icoana Mantuitorului cu ochi blanzi, ce tine o carte cu o mana si cu cealalta ne da binecuvantarea arhiereasca, in fata careia mama a ingenunchiat de atatea ori, cu noi, eu si sora mea, de-a stanga si de-a dreapta ei. Alunec in somn, stiind ca pacea ce ma cuprinde si creste odata cu mangaierile repetate ale mamei pe fruntea mea ma va feri de orice rau de pe lume...
Acum sunt o adolescenta indragostita pana peste urechi. Un coleg de facultate, ardelean rabdator, imi face curte de peste o luna. Ne plimbam pentru prima oara de mana, prin Cismigiu. Ne asezam pe o banca, sub luna, si el imi cere voie sa ma sarute. Petrecem aproape un ceas imbratisati, mangaindu-ne muti si uimiti, contururile trupurilor, ale mainilor, degetelor si fetelor, pana simtim cum pielea ni se electrizeaza si cum un halou de energie vibranta ne cuprinde pe amandoi, izolandu-ne de lumea din jur. In patul de camin, tarziu in noapte si toata ziua urmatoare am simtit in jurul meu, ca o aura, caldura mangaierilor sale. Iubirea ma incearca si ma abandonez ei orbeste, cu frenezie, ca primeia si celei mai mari din viata mea.
Anii au trecut, multi si grei, si dupa noptile lungi, petrecute singura, ghemuita intr-un asternut pe care nu reuseam sa-l incalzesc pana dimineata doar cu caldura trupului meu, mi-am luat alt barbat. Mi-a placut cum se ghemuia in spatele meu, inlantuindu-ma cu bratele si incalzindu-ma cu palmele si cu tot trupul lui dogoritor. Ma cuprindea atunci, inaintea somnului, un sentiment de siguranta neincercat pana atunci de mine, femeia-barbat, si mama, si tata, o caldura placuta, ca cea pe care o simteam in copilarie, cand ma lipeam cu spatele de soba cu plita a bunicii din satul de pe Ialomita. Mainile barbatului acestuia al meu sunt si acum la fel de fierbinti. Numai ca, dupa ce i-am facut un copil si s-a asigurat de sentimentele mele si de stabilitatea caminului nostru, el doarme intins pe burta, cu amandoua bratele petrecute pe sub perna uriasa si indesata de fulgi, de parca s-ar teme ca i-ar trage-o cineva de sub cap. Asa ca imi imping perna mea mica si "lesinata" intr-un colt al patului si adorm acolo, ghemuita. De multe ori, as vrea sa-i simt iarasi mainile lui fierbinti de-a lungul sirei spinarii, in jurul incheieturilor mainilor mele uscate si reci, mai ales in lunile ploioase de toamna, cand articulatiile imi dau dureri ascutite. Dar nu stiu de ce, nu indraznesc sa-i spun ce-mi doresc. Acum, intr-un tarziu, observ ca sufletul lui nu e asa de fierbinte precum trupul, ca n-a scaparat niciodata in focuri pasionale, ci rareori, in scantei calai. Cand ne desprindem din imbratisarile noastre mute (nu cumva sa ne auda vecinii!), eu ii iau mana ce atarna inerta si mi-o plimb cu palma pe frunte, pe fata, pe cap, in timp ce respiratia lui se linisteste usor si incepe sa sforaie.
Copiii cresc si nu te lasa sa ii mai iei in brate si sa-i saruti atunci cand iti vine. Cand erau mici, cea mai mare fericire a unei mame mi se parea ca este sa-ti alaptezi copilul, in timp ce el te priveste drept in ochi, cu o recunostinta neumbrita de nici un gand ascuns. Cel mare e acum student, are o prietena pe care o iubeste si, uneori, ma impinge usor, atunci cand intind bratele spre el, inchipuindu-mi ca am ramas datoare cu imbratisarile din copilarie. Ma saruta doar, ceremonios si cuminte, pe obraz, atunci cand vine sau pleaca. Cel mic are cinci ani si inca ma rasfata. Imi spune de zece ori pe zi "Mami, te iubesc!" si ma imbratiseaza cu mainile lui micute, cu care se straduieste sa ma cuprinda. Mai ales acum, in octombrie ploios, il rog sa-si tina palmutele pe fruntea mea, intre sprancene, acolo unde o sinuzita rebela si-a facut cuib. Simt cum durerea si crisparea cedeaza si cum ma linistesc usor, usor, asa cum n-am reusit cu multele pilule, hapuri si inhalatii pe care le-am luat...
Mai aveam o bunica, cea mai afectuoasa faptura din viata mea, dar s-a dus la Cer. In locul ei am adoptat o vecina, in varsta de 85 de ani. Cernauteanca de origine, frumoasa, sobra si demna, bunica Stefi e intruchiparea ordinii si a disciplinei. Nu era, va-nchipuiti, prea pupacioasa, la inceputurile prieteniei noastre. De aceea, a parut intai mirata cand, intr-o zi, dupa ce am vorbit indelung, am luat-o in brate si am sarutat-o pe obrajii netezi si rumeni, pe care ridurile s-au tesut in horbota fina doar in jurul ochilor (se da cu crema in fiecare dimineata, dupa ce se toaleteaza cu grija!). O vizitez saptamanal. Imi place s-o aud vorbind, cu glas sfatos, cu accentul ei ciudat, povestind despre o lume si un rost de mult apuse si deplangand vremurile pe care le-am ajuns. Acum merge greu, dar ma striga de cum intru pe usa apartamentului, sa vin in camera ei, unde ma asteapta stand in pat, rezemata de o perna brodata, si cu bratele intinse spre mine. Cand ma strange la pieptul ei, parca ma simt din nou copila. Parca-mi pier toate grijile....
Nu stiu altii cum sunt, dar eu m-as raci ca un ghetar de la Polul Nord daca n-as intinde mainile spre altii, daca nu i-as cuprinde de dupa umeri, daca n-as fi imbratisata cu dragoste, macar uneori. Daca n-as mangaia un copil, un batran, un animal credincios, o floare din ghiveci, daca n-as schimba prin atingeri tristeti si bucurii, deznadejdi si sperante. Imbratisarile nu sunt dovezi de slabiciune si, de multe ori, spun mult mai mult decat o mie de vorbe mestesugite.
CLAUDIA TOMESCU - Bucuresti
Despre mangaiere si alti ingeri
Se spune, adesea, ca nimic pe lumea asta nu este intamplator, ca toate urmeaza niste legi pe care indeobste nu le accepti si le intelegi prea tarziu. In clasa a sasea, am vazut la televizor, cu totul intamplator, bineinteles, o emisiune in care apareau de dupa un panou alb doua maini. Nu se vedeau personajele din spatele mainilor. Si mainile acestea doua au inceput sa se miste, sa se roteasca una in jurul celeilalte, sa se urmareasca, sa se atinga discret, sa se pipaie temator, sa se mangaie stingher, au inceput un dans extraordinar, care m-a facut sa raman muta in fata ecranului. In miscarile lor nu era nimic lasciv sau indecent, ci se crease intre ele o atmosfera, o tensiune, o comunicare, pe care eu, in nestiinta mea de atunci, am numit-o intuitiv dragoste. Chipul dragostei era pentru mine, atunci, abia iesita din copilarie, dat de doua maini dansand, una firava, inmanusata pana la cot, cealalta ferma, puternica, stiind mult mai bine "pasii" de dans. Numai dragoste se putea numi, in capul meu, ceea ce am vazut ca pot face doua maini. Daca astazi ar trebui sa dau un nume dansului acela fabulos, volutelor de care si acum, dupa mai bine de treizeci de ani, imi aduc aminte si astazi, tot dragoste le-as numi. Pentru ca ceea ce s-a intamplat mult mai tarziu in viata mea a pornit, oarecum, de la doua maini dansand.
M-am maritat, am avut copii, am fost fericita, am suferit, am plans, am ras, am tacut, am strigat, ca orice femeie care a fost si implinita, si uitata, si rasfatata, si ignorata, si mangaiata, si alintata. Nimic nou sub soare, veti spune. Barbatul meu stia mai bine "pasii" dansului prin lume, trecea mult mai usor peste orice piedici, se adapta cu naturalete oricarei muzici. In tarait de piculina ori in sforait de trombon se descurca la fel de bine. Nu-l deranjau nici alamurile unei fanfare si traia la fel de intens si contrapunctul din "Fugile" lui Bach. L-am insotit si l-am asteptat, m-am invartit in jurul lui si l-am urmat, avand de multe ori in cap povestea mainilor. In iuresul ei, viata intreaga mi-a parut uneori ca sta sub emblema a doua maini care se mangaie si danseaza, atingandu-se delicat. Am stat langa el in toti acesti ani, pentru ca stia sa faca din fiecare intoarcere acasa o sarbatoare, pentru ca de fiecare data cand ne era greu, imi prindea obrazul in mainile lui si degetele lui mari se odihneau pe pometii mei largi, de munteanca. Si degetele lui cuprindeau perfect obrazul meu si stiau sa-i dea conturul si profilul unei femei fericite. Stia sa se miste in jurul meu, sa se roteasca, sa ma urmareasca, sa ma atinga discret, sa ma pipaie temator, sa ma mangaie stingher, sa ma iubeasca triumfator. Si atunci, peste mainile noastre impreunate, coborau ingerii.
Acum el nu mai este aici. Uneori incerc sa-mi reamintesc urma mainilor lui pe trup si pe obraz, si iar imi vin in minte cele doua maini dansand, una firava, inmanusata pana la cot, cealalta ferma, puternica, stiind acum, din pacate, si "pasii" de dans dintre cele doua lumi. Intre aceasta imagine si aceea a mainilor lui care-mi prindeau cu drag obrazul, mangaindu-l, as putea localiza, daca ar trebui, cele mai frumoase amintiri, si acestea imi vor tine de cald multa vreme de acum inainte, in iarna inghetata de afara.
ANA COLAN - Brasov