"Nemtoaica nu sunt, americanca nici atat,
cred ca inlauntrul meu tot romanca ma consider"
Cand a parasit Romania, in urma cu 38 de ani, primele lucruri pe care le-a bagat in valiza au fost discurile de vinil ale Mariei Tanase si ale Romicai Puceanu, singurele amintiri ce i-au mai alinat dorul de locurile copilariei. Le-a luat cu ea si, acum, la intoarcerea acasa, pasind pe scena Teatrului Odeon, cu o palarie trasa pe ochi si cu o valijoara in mana, din care a scos, rand pe rand, partiturile cantecelor de care nu s-a despartit niciodata, pastrandu-le ascunse in suflet. Si pe care a ajuns, in sfarsit, sa le cante si romanilor, dupa succesul repurtat pe scenele din New York. "Trenule, masina mica", "Lume, lume", cantecele Mariei Tanase, dar si cantece lautaresti, ba chiar si o manea din zilele noastre au rasunat diferit, cu un farmec aparte, in interpretarea Sandei Weigl si a trupei sale de jazzmani scoliti in celebrele cluburi new-yorkeze. A fost pentru a doua oara cand la Odeon s-au auzit, in concert, cantecele Mariei Tanase, in haine de jazz, dupa proiectul "Radacini", de acum patru ani, ce i-a avut in prim-plan pe Teodora Enache si pe Marius Mihalache. Teatrul Odeon a fost ultima etapa a turneului romanesc inceput de Sanda Weigl si de invitatii sai, la Teatrul National din Timisoara, continuat apoi la Sibiu si Cluj. La Bucuresti, concertul a avut parte de un public elitist - scriitori, actori, invitati ai artistilor, intre care chiar mama Sandei. Alegerea salii, care pastreaza intimitatea si caldura unei astfel de muzici, a fost excelenta, insa doua concerte ar fi permis si altor iubitori ai muzicii, ramasi fara bilet, sa asiste la acest eveniment special.
Carte de vizita
Viata Sandei Weigl are multe accente care o indreptatesc pe cantareata sa o compare cu "un drum tiganesc". Parintii sai, germani, s-au refugiat in Romania in timpul razboiului, datorita originii evreiesti a mamei sale. Dar la 13 ani de la nasterea Sandei, familia Weigl a trebuit, datorita convingerilor antistaliniste ale tatalui, neurolog si profesor universitar, sa paraseasca tara si sa se intoarca in RDG. Sanda a crescut intr-o familie de intelectuali si de artisti. Unchiul sau, nu altul decat marele dramaturg Bertholt Brecht, este laureat al premiului Nobel pentru literatura. Atrasa si ea de mirajul teatrului, Sanda a cerut ajutorul unei matusi, actrita, insa aceasta i-a remarcat mai degraba vocea. La 18 ani, facea furori in topurile germane cu o trupa de rock, insa succesul nu a durat. Impreuna cu cativa prieteni, a impartit manifeste anticomuniste, a fost arestata, condamnata si declarata "dusman al statului". Dupa sase luni, a reusit sa ajunga in Germania Federala, unde a lucrat timp de zece ani in teatru, ca secretar literar. S-a casatorit si a facut doi copii, doua fete, dintre care una este acum actrita si cealalta scriitoare. Abia dupa ce s-a mutat, in 1993, la New York, a aparut pe scenele muzicale, cu cantecele copilariei sale, impachetate in geamantan la plecarea din Romania. "Dupa ce am plecat din Romania, pe unde m-am dus, m-am simtit straina, asa ca am ales sa traiesc la New York, unde toti sunt straini. Rusi, africani, toate natiile globului. Nemtoaica nu sunt, americana nici atat, cred ca inlauntrul meu tot romanca ma consider."
"Am vrut sa cant ca Maria Tanase, dar in felul meu"
Interviul de fata a fost realizat dupa concert, la o ora dupa miezul noptii, intr-un fum gros si avand ca fundal sonor vocea si vioara lui Nea Jean, lautarul de vita veche ce a fost sarea si piperul petrecerii de incheiere a turneului, tinut intr-un local boem: "La Soni". Peste numai patru ore, Sanda Weigl avea avion spre New York. Trei zile petrecute cu familia si apoi trei concerte in Mexic, unde va canta acelasi repertoriu romanesc.
- Cum ati inceput sa iubiti muzica? Ce a declansat aceasta dragoste de-o viata?
- In Bucuresti am copilarit in apropierea bisericii Sfanta Vineri. La doi pasi de casa noastra era o sectie de politie, si cum era arestat un tigan, venea toata satra dupa el. Asteptau zile intregi, si nopti, in fata sectiei, faceau focul, dansau si cantau. Iar eu, sa fi avut 6-7 ani pe atunci, ii priveam cu ochi mari si eram fascinata de muzica lor. Era ca in natura, cum vajaie vantul, cum fosnesc frunzele, cum canta pasarile, nu era o muzica facuta, ci una traita. Stateam pe langa ei, bateam din palme si dansam fericita. Mai apoi, am auzit-o la radio pe Maria Tanase si mai tarziu am si vazut-o, atunci cand parintii m-au luat la un spectacol de revista. Aveam opt ani. Ea purta o rochie rosie si o capa neagra, la fel ca parul sau. Era stralucitoare, frumoasa. Avea deja o varsta, dar eu o vedeam tanara, plina de viata si de pasiune. M-a impresionat teribil. Un moment pe care n-o sa-l uit niciodata si care, intr-un fel, mi-a schimbat viata. Am vrut sa cand ca ea, dar in stilul meu. I-am cumparat vinilurile, le ascultam in casa si ii invatam cantecele pe de rost. La 13 ani, cand am plecat din tara, i-am luat toate discurile cu mine. Dadeam pick-up-ul incet si cantam si eu cu vocea, pe deasupra. Astea au fost primele mele "inregistrari". Am luat odata trenul singura pana la Dresda, unde se tinea un mare festival. Am participat la preselectii si am cantat, neacompaniata, "Recrutii". Aia din juriu au ramas cu gurile cascate si m-au bagat in concurs, unde am castigat medalia de aur. Asa a inceput destinul meu muzical, in anii '70.
- Este pentru prima oara cand va intoarceti, dupa atatia ani, in tara?
- Nu, am mai venit aici acum trei ani, pentru un altfel de "turneu". Indrumata de Speranta Radulescu, de la Muzeul Taranului, am vrut sa culeg cantece tiganesti. Am fost la Gratia, la Napoleon si Nadia acasa, l-am cunoscut pe Victor Gore, acordeonistul care a cantat cu Maria Tanase si cu Romica Puceanu, si am stat patru zile la Ceaus, in Transilvania, la niste tigani de la care am invatat multa muzica. Am strans cantece, versuri, unele in tiganeste, si vreau sa lucrez la ele pentru un nou proiect.
- Banuiesc ca ati avut de luptat cu emotiile, la acest debut pe scenele romanesti...
- A fost foarte emotionant. M-am intalnit cu oameni dragi, pe care nu-i mai vazusem de multi, multi ani. Dar a fost extraordinar. La Timisoara, inainte de primul meu concert in Romania, a venit la mine pompierul teatrului, care ma ascultase la repetitii, si mi-a zis: "Doamna, sunt si pompier si lautar, am ascultat multa muzica de-asta, dar drept sa va zic, n-am mai auzit ceva asa de frumos, asa deosebit. O sa aveti mare succes". Si asa a fost. La Bucuresti, in cele trei ore cat mi-a luat sa ajung la aeroport, am mers cu un taximetrist tigan, care mi-a cantat tot drumul si mi-a povestit cate in luna si-n stele despre muzica lor. Iar la Sibiu, dupa concert, a venit la hotel o fata care mi-a zis ca a durat prea putin, ca si daca as fi cantat in chineza, as fi transmis emotia acelor melodii. Sunt fapte mici, dar care m-au facut sa simt raspunsul pasional si sincer al publicului roman.
"In New York, daca te intreaba cineva cu ce te ocupi
si-i zici "Cant muzica tiganeasca din Romania",
face ochii mari si zice: "Oau! Ce tare! Grozav!""
- Si la New York, cantecele pe care le interpretati au fost foarte bine primite...
- In New York daca te intreaba cineva cu ce te ocupi si-i zici "Cant muzica tiganeasca din Romania", face ochii mari si zice: "Oau! Ce tare! Grozav!" Romania este acum foarte la moda in New York. Aici sunt oameni din intreaga lume si exista o deschidere spre noi spatii culturale, o curiozitate. In plus, la aceasta atractie a contribuit si interviul acordat de Francisc Ford Coppola ziarului "New York Times", in care isi povesteste experientele traite in Romania. Basistul cu care am venit, Sean Conly, e un tip foarte solicitat, insa cand a auzit de Romania, si-a anulat toate proiectele si a venit cu noi. Sean mi-a spus ca lucreaza cu un pianist roman. L-am invitat la concert si astfel am inceput colaborarea cu Lucian Ban. Lucian traieste din 1999 la New York si m-a ajutat cu acest turneu in Romania.
- Ati putea face o paralela, chiar fortata, intre stilul de viata din New York si cel din Romania?
- Nu, atmosfera este diametral opusa. La New York scopul vietii este banul, totul se invarte, de dimineata si pana seara, in jurul castigului. Chiar daca oferta culturala este mult mai mare si mai diversa ca in Romania, o seara ca aceasta, in care sa chefuiesti cu prietenii pana tarziu, se-ntampla mai rar la New York.
(Multumiri Corinei Bernic, Institutul Cultural Roman)