Stau pe scaun, in fata mesei, si deschid catalogul expozitiei de pictura naiva pe care tocmai am vizitat-o la Centrul Cultural "Mihai Eminescu" din Bucuresti. Lumea satului si povestile ei se revarsa ca dintr-o nuca de aur, in picturile lui Gheorghe Ciobanu, un moldovean din satul Baltati, judetul Iasi. Pe masura ce intorc paginile brosurii, un sentiment minunat de pace si incantare pune stapanire pe mine. Caci in tablourile lui Gheorghe Ciobanu se randuiesc ca niste margaritare pe-un fir de ata, povesti pierdute ale satului romanesc: toamne cu roade uriase, ierni troienind cascioare cu pridvor si biserici albastre, primaveri cu pomi infloriti precum horbotele scrobite si veri cu holde de aur si oameni la secerat. Totul este privit de sus. Satul pare el insusi o planeta rotunda, pe care pictorul aseaza valcele, ogoare, ulite serpuite, marginite de garduri de sipci, biserici, case, acareturi, animalele si oameni, un paradis suspendat, zugravit in culori explozive. Indragostit iremediabil de locul sau rupt din rai, pictorul imprima pe panza pentru eternitate, o lume pe cale de asfintire si o randuiala ce sta sa piara, dar care in tablourile sale pulseaza inca de viata si optimism. Culorile se transforma in sunete. Parca auzi copacii fosnind, pasarile ciripind, albinele zumzaind, animalele zbierand si vecinii strigandu-se peste gard, simti mirosul ierbii cosite, al holdei incinse de soare si parfumul zarzarilor infloriti. Si ce bine face o asemenea imagine intr-o camera de bloc din Bucuresti! Imediat iti schimba angoasele pe o pofta nebuna de viata!
- In lumea noastra de astazi, bombardata non-stop de imagini difuzate pe Internet si pe televizor, un pictor naiv poate parea un personaj desuet. Cu toate astea, cota dvs. internationala si recunoasterea de care va bucurati si in tara va confirma efortul artistic. Sunteti taran. De ce v-ati apucat de pictat?
- Da, sunt taran ca si parintii mei, desi am vrut sa fiu si altceva, si o buna bucata de vreme am ratacit prin lume de colo-colo, dar m-am trezit la vreme si mi-am dat seama ca nu-i de mine alta viata. Si m-am intors acasa, in Moldova, in Baltatii mei de obarsie, un sat cu oameni cinstiti si vrednici, unde imi e salasul pentru vecie si traiesc cu mult drag. Am crescut intr-un univers plin de candoare, impartit, deopotriva, intre drag de viata si drag de munca, intre truda si sarbatoare, intr-o vietuire sanatoasa si dupa regulile date de Dumnezeu. Acum, satul a mai pierdut din pitorescul de altadata, din spiritul lui colectiv, oamenii si-au mai pierdut modestia si simplitatea, in incercarea de a se "moderniza". Dar, in mare, lucrurile au ramas in rostul lor, si legatura cu pamantul e inca puternica. Cat priveste pasiunea pictatului, eu de mic copil am avut talent la smangalit, cu creionul ori carbunele pe foi de hartie, ori la cioplit diverse lucrusoare din lemn. Am facut multe, multe schite, dar pentru culori n-aveam bani, iar cand gaseam la vreo biblioteca scolara un album de pictura, imi lasa gura apa, vorba aceea, dupa frumoasele flori ale lui Luchian, sau dupa floarea-soarelui cea fara de seaman a lui Van Gogh, ori dupa carele cu boi ale lui Grigorescu... Doar ca tata nici ca voia sa auda de un liceu de arta - cum sa fie zugrav un copil de tarani? - asa ca m-a dat la o scoala militara si am plecat departe de satul meu. Pe urma, om cu scaun la cap, insurat si la casa sa, ani de zile am stat printre straini, ba pentru copchii, ca trebuiau sa faca scoala buna, ba pentru nevasta, ca voia sa traiasca la oras, dar abia rabdam de dorul nemangaiat al satului meu, sa-mi scot din ascunzatoare penelul si sa zugravesc tot ce-mi place, asa cum stiam: lumea inchipuita in culori. Si cand am luat pensula in mana, apai m-am tinut de coada ei! N-am facut studii de arta, am zugravit asa cum o faceam in copilarie, fara sa-mi insusesc vreo tehnica anume ori sa urmez vreunui alt deschizator de drumuri in pictura naiva, macar ca stiu ca au fost nume mari si la noi, ca Nita Nicodim, Ion Maric si Aurora Nafornita. Dar atunci, pentru mine, amintirile din sat erau asa de vii, in culori atat de puternice, incat simteam ca ma doare carnea de pe mine daca nu le revedeam macar pe panza, daca nu puteam merge prea des acasa la parinti. Si asa mi-am impanzit casa cu imagini cu satul meu, si-apoi lumea care le-a vazut a zis ca-s de expozitie, iar prima a fost cand trecusem cu putin de treizeci de ani, la Casa Armatei din Ploiesti, in 1979. Imediat dupa 1989, mi-am dat demisia din armata, am parasit fara nici un regret universul cazon si, cu toate protestele sotiei, m-am intors in sat, mi-am facut o casuta de lemn, mi-am intins panzele si borcanele cu vopseluri pe iarba, in mijlocul ograzii, si am pornit sa pictez. Din cand in cand, fac expozitii si aici, si in strainatate, desi eu nu pentru asta pictez. Tablourile mele sunt in colectii particulare din tara si multe dincolo de hotare. Am poate sute de tablouri, nu le-am numarat, sunt fericit cand pictez si cand picturile mele plac oamenilor, cand ii fac sa se entuziasmeze ca regasesc in ele mici bucurii pierdute. Cum ar fi, de exemplu, sa cosesti iarba vara, ori sa culegi via, toamna. Sa ingrijesti animalele din sura, gainile din poiata, straturile de flori din gradina, sa mergi la prasit cu sapa in mana si sa fluieri, in linistea amiezii, un cantec de dorul mandrutei tale. Lucruri simple, normale, care fac asa de bine la suflet si care se pierd.
"Dupa ce mi-a vizitat expozitia, un ambasador m-a invitat sa
lucrez trei luni de zile, sponsorizat de Banca Austriei"
- Cum a venit recunoasterea pentru dvs.? Puteti sa va castigati traiul din pictura naiva?
- Pictez de mai bine de treizeci de ani, si din acestia, primii cincisprezece, am pictat fara sa vand un tablou. Familia si prietenii ma lasau sa-mi urmez chemarea artistica, tratand-o mai mult ca pe o scranteala, ca pe un moft. Dar cand, printr-o imprejurare norocoasa, am iesit in expozitii republicane si internationale, la Saloanele si Bienalele de arta naiva, de pictura, dar si de sculptura (icoane), mi-am dat seama ca pictura mea face ceva parale, dupa cum scriau criticii. Si, putin cate putin, s-a aflat de mine si in tara, si in strainatate, mai ales dupa un moment foarte special, cand un ambasador mi-a vizitat expozitia, mi-a cumparat doua tablouri (la un pret care m-a lasat mut, ca n-avusesem pana atunci niciodata atatia bani in buzunar) si m-a invitat sa lucrez trei luni de zile, sponsorizat de Banca Austriei. Am mai fost apoi chemat la expozitii in Elvetia, Franta, Spania, Germania, si am vandut tablouri chiar si in Statele Unite si Australia. Dupa fiecare succes m-am intors inapoi la mine in sat, am dat jumatate din bani saracilor, asa cum fac de fiecare data cand castig ceva din arta mea. De restul, am cumparat vopseluri, apoi am intrat in "patratica mea" si am reinceput sa lucrez, negandindu-ma la castig, ci doar la bucuria trudei mele. Daca n-am alte invitatii, ma duc cu tablourile mele si pe la targurile de prin sate, si mai vand si pe acolo. La 63 de ani, cu mica mea pensie de fost maistru militar si cu ce castig pe tablouri, ma descurc, multumesc lui Dumnezeu. Nici nu pun mare pret pe un "standard" de viata ridicat, pe protocol, ci imi place sa traiesc simplu si sunt impacat cu mine si cu Dumnezeu. Iar cand oamenii-mi spun, cei apropiati mai ales: "Bai, Ciobane, tabloul tau ma hodineste cand ma uit la el!". Sau: "E miraculos cat de bine ma simt in fata picturii tale!", imi dau seama ca plata mea cea mai mare e ca fac bucurie oamenilor. Si ca, mai mult, sunt copii in sat care sunt interesati de ceea ce fac, vin si ma urmaresc la lucru si ii invat si pe ei sa picteze.
- Cum ati ajuns la aceasta viziune originala asupra satului si a naturii, vazute ca un cosmos rotund?
- Asta ma deosebeste, se pare, de ceilalti pictori naivi, cati mai sunt ei. Aceste universuri ale satului le inchid in modele rotunde, sferice, anume pentru a se vedea, progresiv, detaliile, de la cocosul care canta dimineata, pana la zorile trandafirii care se ridica deasupra valcelelor din marginea satului si dezgolesc turla ascutita a bisericii. Toate se vad, toate sunt inlantuite, toate compun imagini complete. Prin concentrarea mea asupra detaliului vreau sa arat perfectiunea lucrului lui Dumnezeu, frumusetea si poezia Creatiei Sale. Lumea este frumoasa asa cum a facut-o El, iar nu cu pete, hasururi, simboluri, cum e figurata de unele viziuni moderne, cu interpretari care mie imi sunt straine, caci nu le inteleg si mi se pare ca nici n-a trecut Dumnezeu pe acolo. Poate carele mele cu fan, pline de indragostiti, ori caii inaripati care zboara cu oameni despuiati, asa cum i-a facut Dumnezeu, au o oarecare nuanta de fantastic, dar si de erotism nastrusnic, pentru ca ritualul iubirii, magia, fac si ele parte din viata satului. Dar mai presus de toate, pentru mine, "vioara intai" a picturii mele o reprezinta armonia culorilor. Ele fac sa vibreze personajele mele, sa freamate de viata.
- Ce ati vrea sa stie lumea despre dumneavoastra, Gheorghe Ciobanu, pictor naiv, taran din satul Baltati, judetul Iasi?
- Ca atata frumusete a pus Dumnezeu in lumea aceasta, anume pentru bucuria oamenilor, incat n-ar trebui sa existe pe lume oameni tristi, ingrijorati si rai. Sigur, viata are barierele si incercarile ei, dar trebuie sa ne facem timp si sa deschidem ochii larg, ca sa constientizam frumusetea lumii, perfectiunea creatiei Divine. "Bucurati-va! Iubiti-va!" - ne-a invatat Iisus Hristos, dar multi dintre noi traim plini de furie si de ura. Ne trebuie atat de putin ca sa fim fericiti! Eu, cand stau in genunchi si pictez, ma rog la Dumnezeu sa-mi dea si mie putina frumusete sa pun in tablourile mele, din cea multa pe care el a pus-o in creatia Sa. Iar cand incepe sa se lege tabloul, sa apara de sub pensula, atunci simt o bucurie si o plinatate care ma vindeca de toate relele si ma face fericit. Si stiu ca toate acestea sunt de la Dumnezeu!