Manastirea Jercalai nu e trecuta pe harta si nici un semn rutier nu te lamureste pe deplin pe unde sa o iei. Chiar si cand ajungi in dreptul schitului, poti foarte bine sa-ti continui drumul, fara sa-i observi incinta si corpul de chilii. Retrasa discret intr-un palc de padure, nu departe de apa Cricovului si, ultimele case din Urlati, manastirea se apara in felul ei, fugind parca de turisti sau curiosi de ocazie. La Jercalai ajunge numai cine iubeste locul. Ajunge doar credinciosul inflacarat si dornic de pocainta.
Darul patriarhal
Cand intri pe poarta manastirii, prima impresie este de liniste, de loc tihnit si impacat cu Dumnezeu. Esti intr-o gradina, intr-un luminis de flori si brauri vegetale, crescute imprejurul unei superbe bisericute de lemn, cu pridvor si turla ascutita, maramureseana. Jercalai nu are nici ziduri de incinta, nici contraforti. E un intrand casnic, o manastire taraneasca, blanda si primitoare, cu obste mica, de 3-4 monahi. Degeaba incerci sa te strecori nevazut pe aleea ce duce la biserica. Singuratatea amiezei te da de gol. Fiecare gest, fiecare miscare e atent studiata. Parintele Cleopa, staretul schitului, sta in umbra tindei si parca te asteapta. Si lui ii este draga bisericuta. O mangaie cu privirea de la distanta si, indemnandu-te sa te apropii, iti arata capetele sub forma de randunica ce se imbina la colturi, ferestrele traforate simplu, fara zorzoane, pentru a se opri indelung langa talpa lacasului, formata dintr-un singur trunchi de stejar, daltuit direct cu toporul, dintr-un copac ireal de mare si de batran.
Pe o masa alaturata stau rasfirate ofrandele toamnei, aduse dupa cuviinta de oamenii locului: mere, struguri, boabe de grau si gutui. E un tablou mistic, o intreaga liturghie vegetala, pe care parintele o cinsteste in felul sau, in cea mai deplina tacere. Cuvintele sunt de prisos. Deja nu mai suntem in curtea schitului, ci chiar in centrul imaginar al lumii, in locul din care porneste sa urce scara credintei, scara ce duce pieptis chiar la Dumnezeu. Ochii parintelui se umezesc de emotie. E limpede ca inima manastirii este aceasta bisericuta, tocmita din sita si barne suprapuse, nestirbite de nici un cui sau alt adaos industrial. E limpede ca nu-i mai poti adauga nimic, nici macar o floare sau un stergar sub icoana. E un lucru perfect, o bijuterie. Doar povestea ei ii egaleaza frumusetea - o poveste grea, crancena, plina de incercari si intamplari patetice, inscrise fugar in micul istoric asezat la intrare.
Judecand dupa istoria sa de cel putin 300 de ani, bisericuta de lemn de la Jercalai trebuie sa fi avut mai multe vieti. Ca in basmele romanesti, le-a trait pe rand, iesind de fiecare data invingatoare si senina. Dumnezeu trebuie sa fi iubit din prima clipa simplitatea lacasului, pogorand cete de ingeri spre paza. Privind-o, nu incetezi sa te uimesti. E un miracol ca biserica a fost ridicata pe la 1730, in chiar inima catolicismului maghiar (tocmai la Luieru de Reghin), asa cum miracol este ca se mai slujeste inca in ea. Nu vom sti niciodata de ce generalul Bukow a crutat-o, renuntand sa o incendieze, asa cum nu vom sti pricina pentru care, in 1929, regina Maria s-a indragostit de acest sfant lacas, aducandu-l cu sine la cetatea Branului, cat mai aproape de inima sa. Oricat ar fi incercat, nimeni nu s-a putut atinge de bisericuta, nici chiar comunistii, care i-au zidit usa de la intrare si deja se pregateau sa o arunce pe foc. Omul care li s-a pus in cale si s-a luptat din rasputeri pentru a o salva a fost episcopul locului - tanarul, pe vremea aceea, Teoctist Arapasu. Mutand cu camioane si zeci de carute barnele invarstate ale bisericii, dand bani de la sine lucratorilor si veghind ca nimic sa nu se piarda ori sa se strice pe drumul dintre Bran si Urlati, viitorul Patriarh Teoctist a devenit ctitorul si parintele de suflet al manastirii Jercalai. Niciodata Patriarhul nu s-a aparat de sudalmele nedrepte aruncate asupra sa, amintind toate cate le-a facut pentru Jercalai, pentru puzderia de schituri si lavre implinite sub porunca sa. Intelept cum era, Prea Fericitul stia ca faptele sunt mai presus de memoria si vorbele inselatoare ale oamenilor. Stia ca are cine sa vada ce a facut bun si ce a facut rau in viata. S-a stins usor si fara veste, ca o seara linistita de toamna, purtand in suflet o farama din mierea duhovniceasca a schitului Jercalai. Trebuie sa fi plecat la Domnul cu sufletul impacat. Dupa 300 de ani, bisericuta draga inimii sale, "bisericuta calatoare" a romanilor ardeleni si a Reginei Maria, isi gasise, in sfarsit, locul si odihna.
Crucea umilintei
Sambata la pranz, credinciosii se strang sub streasina din dreptul altarului, asteptand puternicele Masluri si rugaciuni de dezlegare, rostite de parintele Cleopa. Langa noi, ceva mai retras, un domn subtiratic si cu parul albit ocoleste usor cu privirea incinta schitului, navala vegetala a tufelor de nalba, desenul fosnitor si plin de arome tomnatice ce se contureaza discret in jurul bisericii. Fara a se opri la ceva anume, priveste cu o umbra de incantare pe chip. Stie locul si ceea ce vede ii place. Multe s-au schimbat, dar tihna manastirii e aceeasi, asa cum stia el cu ani in urma, cand, profesor si slujitor de foarte multi ani la Patriarhie, il insotea pe arhiereul Teoctist, incercand in felul lui sa-l ajute si sa-i merite increderea. I-a fost aproape si stie prea bine cat de mult indragise Prea Fericitul dealul Cricovului, cu vaioagele si podgoriile sale mereu expuse la soare, spre zamislirea celui mai bun vin bisericesc din tara, vinul de impartasanie al Patriarhiei.
Profesorul Vasilescu are memorie buna. Iti poate povesti cu de-amanuntul felurite intamplari sau crampeie de discutii, dar cand il intrebi de ce Prea Fericitul indragea atat de mult Jercalaii, ridica a neputinta din umeri. E greu de spus. E chiar cu neputinta. Mai marele Bisericii ortodoxe ar fi avut de ales dintr-o sumedenie de resedinte si locuri de odihna minunate, urmand exemplul Patriarhilor de pana la el: Miron Cristea la Dragoslavele, Justin Moisescu la manastirea Neamt, Justinian Marina la Techirghiol sau Sinaia. Ca nimeni altul, Teoctist s-a retras in salbaticia si inconfortul rural de la Jercalai. In scurtele sale veniri la manastire, prefera sa stea cat mai singur, plimbandu-se alene printre flori si stupi de albine. Isi punea ordine in ganduri sau, doar nostalgic, isi amintea de satul copilariei sale, de saracia unei case cu 11 copii, in care singurele daruri si bucurii de Craciun erau un suras, o mangaiere, o felie de paine pudrata cu zahar. Ca orice moldovean, ii placea uneori sa se intinda la povesti, dar, cand venea vorba despre sine, se inchidea intr-un zid de tacere. Monah de mic copil, inca de la 14 ani, avea disciplina nerostirii si severitatea trezviei launtrice. Era calugar pana in varful degetelor. Manca putin si fara graba, nu se pripea niciodata si chibzuia in orice, taindu-si voia cu ascutisul rabdarii indelung incercate. Cu greu mai gasesti un om ca el - ponegrit de dusmani si lovit de prieteni din toate partile. Hula necunoscatoare a oamenilor l-a pironit ani de-a randul pe crucea umilintei, dar el nu a scos nici un cuvant, nici un strigat de durere. Ar fi putut sa protesteze, sa se apere, sa arate cu degetul spre altii. A preferat sa taca si chiar sa se retraga un timp la manastirea Sinaia, ca o spovedanie publica si un canon de pocainta, implinit in numele intregii Biserici. Cu Maica Domnului alaturi, niciodata nu si-a pierdut cumpatul si seninatatea, asa cum niciodata nu l-a incercat gandul razbunarii. Impovarat de greutatea odajdiilor, lua asupra sa vinovatii care nu-i apartineau. A suferit, a iertat si a murit laudat de toti dusmanii. A murit ca un crestin, ca un aristocrat al modestiei.
In preumblarile lui prin livada Jercalailor, Patriarhul avea linistea unei ape adanci. Nu se temea de moarte, dar gandul neputintei, gandul ca ar fi povara pentru altii, il mai incerca din cand in cand. Se inchina la icoana Maicii Domnului si se plimba prin gradina. Era terapia si rugaciunea lui de intarire. Ii placeau teribil de mult florile. Ii placeau culorile intense si mirosurile primordiale - mirosul copilariei, mirosul de pamant, de reavan, de busuioc si pelin. Nimeni nu poate sti ce va fi fost cu adevarat in sufletul sau. O singura data, isi aminteste profesorul Vasilescu, simtindu-se la capatul puterilor, batran si hartuit de probleme, a rabufnit de fata cu episcopul Calinic: "Nu pot dormi noaptea de grija Bisericii. Ma scol sleit, in broboane de sudoare. Ma trezesc si vad ca sunt singur, doar eu, cu mila lui Dumnezeu alaturi. Voi sunteti departe. Veniti si plecati. Eu raman mereu singur... Aici, pe dealul Patriarhiei, bat vanturile din toate directiile. E un vant taios, de iarna".
*
La Jercalai, seara imprumuta ceva din irizarile vinului de impartasanie - un vin rubiniu si tainic, cules si tescuit aparte, bob cu bob, in rugaciuni si rucodelii savante, de dantelar. Cu molitvele implinite, parintele Cleopa binecuvanteaza credinciosii si priveste indelung chipurile de sfinti pictati in biserica, oprindu-se pe un anume loc, cel dinspre pridvor - locul ctitorilor, locul pastrat parca anume pentru zugravirea Patriarhului Teoctist, invesmantat in straie albe, neprihanite. Nu se teme ca vechile dusmanii vor iesi din nou la iveala si cineva o sa-l certe pentru cutezanta. Asa simte parintele, ca numele lui Teoctist trebuie scris alaturi de toti apostolii neamului. Obstea de la Jercalai ii datoreaza un ultim gest de recunostinta. Nimeni si nimic nu-l poate abate pe parintele de la acest gand. Cu ochii lui impovarati de griji si oboseala, parintele priveste departe, la ziua in care noua biserica va fi gata, si icoana Patriarhului se va aseza in rama pridvorului, avand scris dedesubt vorbele din Pateric atat de dragi Prea Fericitului: "Vad in fiecare om o mare taina. E drept ca si sfintii au fost oameni..., dar ca ei, nu ca noi".
Foto: Ion Longin Popescu si Rompres