A fost suficient sa cante o singura data pe scena in aer liber a Festivalului "George Enescu", pentru ca sa devina nemuritori. Cine i-a ascultat nu-i va uita niciodata
In vara aceasta, in timpul unor filmari pentru emisiunea La portile ceriului, pe care le realiza in Dobrogea, Grigore Lese i-a ascultat pentru prima oara cantand pe aromanii farseroti din Cogealac. Si, lucru de mirare, in structurile arhaice ale cantului lor a descoperit rezonantele ancestrale ale horii lapusenesti din Maramures. A cantat cu ei, au improvizat impreuna, au povestit despre fiecare cantec in parte si s-a gandit ca aceasta muzica merita sa fie impartasita cu marele public. Asa se face ca in Piata Artelor din fata Ateneului din Bucuresti, strainii veniti la Festivalul "George Enescu" au privit uluiti, cum pe scena ridicata sub soarele toamnei apar, parca scosi dintr-o secventa din filmul "Nasul", 9 barbati cu palarii coborate peste sprancene, invartind cu dexteritate siruri de matanii in maini. "Sunt italieni, nu-i asa?" au intrebat, curiosi, strainii. "Nu, sunt farseroti din Dobrogea, din Cogealac", a raspuns cineva. Imbracati in costume la patru ace, cu ceasurile purtate la vedere in buzunarele vestelor, cu bastoane negre cu maciulii de argint, cei noua dobrogeni au inceput sa cante cu vocile lor puternice, barbatesti, si in mai putin de o ora, publicul din piata luminata feeric de soarele toamnei a intrat in delir. Ce conta ca "artistii" aveau varste cuprinse intre 70 si 90 de ani! Asezati pe scaune, in semicerc, ca la un sfat al batranilor, si-au lasat doar cantecul sa vorbeasca, in tonalitati arhaice la fel de vechi ca pamantul. In margine sta cimpoierul lor, babu Mihai Gherase, de 78 de ani, gatit cu ciucurasi negri peste ciorapii de lana, sub genunchi, cu camasa alba de panza incretita pe sub chimirul lat, si cu caciula rotunda, ca o toca, pe cap. Intre ei, prietenul nostru si descoperitorul lor, marele interpret popular Grigore Lese, care isi aseaza fluierele pe o masa micuta. Starostele, babu Zogu Nicolae, intoneaza: "Eeee" si toti preiau isonul, iar babu Giogi Vasile incepe "zicerea". Dupa el, pe rand, fiecare spune cate un vers, luand unul de la altul ultimul cuvant spre a continua fraza muzicala. Cantecul suna bizar la inceput, vorbele par cunoscute, desi nu le intelegi, le deslusesti sensul. Neam vechi, de oieri, cei noua batrani canta tot despre oi, despre turmele care urca pe munte, despre "picurarul" (pastorul) care si-a pierdut oile, despre barbatul care-si pregateste calul sa plece si-si lasa nevasta suspinand in prag. Dar si povesti de dragoste, despre "feata musata" fata cea frumoasa, care scutura "vilenta" si-si vede iubitul, pe "gionea", flacaul cel frumos, suspina si arunca spre el cu "mealul" (marul) ca sa-i arate ca el e alesul ei. In timp ce canta, farserotii chiuie neasteptat "uh, uah", gesticuleaza si mimeaza "actiunea" povestita in cantec, isi pocnesc palmele in contratimp, ridica sirurile de matanii de chihlimbar si le rotesc in aer, parca pentru a purta povestile lor cantate spre cer, se indeamna intre ei sa tina ritmul "haide, haide, haideee, maree". Ca spectator, te simti rascolit de la primul cantec si purtat intr-o lume veche, de basm, in care natura si oamenii erau in armonie, animalele graiau cu stapanii lor, iar povestile de iubire erau magice. Strecurate printre cantecele armanesti, Grigore Lese isi canta si el horile sale arhaice, cu noduri, din Maramures, care, uimitor lucru, suna aproape ingemanat. Cantecele batranesti au, de oriunde ar fi, aceleasi armonii grave, invaluitoare, purtand in vers adevaruri de netagaduit, despre lume si viata.
Dar sa facem cunostinta cu vedetele acestui spectacol, cu lumea din care vin si cu cantecele lor.
Presa Nicolae are saptezeci si trei de ani si ne marturiseste ca in 1954, in 17 decembrie, la campionatul de lupte de la Paris, a iesit pe locul doi si pentru el s-a ridicat drapelul Romaniei in capitala Frantei. "Desi toti mi-au zis sa raman acolo, sa nu ma mai intorc acasa, in Cogealac, eu am venit, ca aveam pe maicuta batrana si cum era s-o las singura? Numai ce ma gandeam la ea si la coasta plina de iarba de deasupra satului nostru, unde-mi pasteam eu oile, si mi se umpleau ochii de lacrimi. Cateodata, vedeam de-acolo cate un avion sus, pe cer, si ma gandeam ce bine ar fi sa cunosc si eu lumea. Sa ajung si eu bine in America, cum ajunsesera bogati alti frati armani de-ai nostri, si nu sa pasc toata viata oile. Dar maica-mi spusese inainte sa plec nu cumva sa nu vin inapoi, si-apoi cum era sa nu ascult de maicuta? In Cogealac sunt cam la 1200 de machidoni - aromani farseroti. Ca mai sunt si de pe alta ramura, aromani cipani si camasteni in Sarighiol, in alta comuna, asa cum ar fi moldoveni si ardeleni intre romani. Noi am venit din Grecia, de la Metovo, acolo ne sunt stramosii. Am fost in Grecia la neamurile noastre, dar ne-am intors acasa. Acolo n-ai voie sa vorbesti armaneste decat acasa la tine. La magazin n-ai voie. Nici in institutii. Bisericile is numa grecesti. Noi am venit aici cu oile dupa primul razboi si tot cu ele suntem si-acum. Avem turme mari, le pastem pe muntele Macinului, vindem lapte, vindem branza, vindem lana. Cu ce castigam, ne tinem casele si copiii la scoli, care, pe urma, nu se mai intorc acasa. Si ramanem noi, de facem ce-am apucat de la batrani, si cantam cum am apucat tot de la ei."
Zogu Nicolae: "Inainte ne tineam neamul mandru, nu exista sa ne amestecam intre noi, farseroti cu cipani ori cu alte neamuri, darmite cu straini! Eu am iubit o machidoanca, dar cipana, eu eram farserot, iar tata cand a auzit a pus mana pe topor si mi-a zis: "Tu cu cipana nu intri in casa mea!". Si a trebuit sa plec capul si sa-l ascult. Dar mi-a stricat dragostea mea de tinerete. Pana acum treizeci-patruzeci de ani, logodnele erau puse la cale de parinti si mirii se vedeau abia in ziua nuntii. Acum, daca zice feciorul: "Papu (Tata), ti-am adus nora-n casa!". Ii zici: "Ghini vinisi!" si nu mai zici nimic, ca-i romanca, ca-i tiganca, ca nu stie inchega branza, ori face placinte cu lapte, urzici si spanac, ca pe la noi. Si nici nuntile nu mai tin patru-cinci zile, ca odinioara. Pai, cand se incingeau batranii la cantat, o tineau trei zile-ntruna. Nu le trebuia multa bautura, cu zece litri de vin se facea nunta. Dar se puneau berbeci si vitei in frigare, se faceau munti de placinte cu branza si sarailii. Nu ca acum, o seara la salon, cu mancare de-asta simandicoasa, cu farfurii gatite cu un sir de sos si-n mijloc o bucatica de friptura, de-o iei intr-o scobitoare."
Zogu Dumitru: "Cantecele le stim din batrani. Cand ii auzeam pe ei cantand, pe la nunti ori pe la crasma, copii fiind, ne iteam si noi pe la geamuri. La noi, barbatii petrec intr-o parte, femeile in alta, iar tineretul separat. Fiecare isi au cantecele lor. Noi le cantam pe cele vechi si cautam sa-i invatam si pe cei tineri, dar nu prea ii mai intereseaza. Ori canta asa, mai comercial, stricand cantecul cel vechi, ori nu mai canta deloc, si merg la discoteca. Asa ca dupa noi, nu stiu cine va mai canta. Eu am invatat de la tatal meu, de mic. Ma lua cu el la padure, la taiat lemne. Acolo erau mai multi taietori. Seara se adunau in coliba, in jurul unei vetre pe care frigeau slanina, treceau de la unul la altul o sticla cu rachiu, si incepeau sa cante. Pentru ca slanina era sarata ocna, li se facea sete. Si ma trimiteau pe mine dupa apa. Aproape de miezul noptii. Izvorul era departe, in padure, si pana ajungeam acolo si pe drumul inapoi cu cofa plina, incepeam sa cant si eu, ca ei, dar de frica. Mergeam repede, repede, si cantam. Asa am invatat eu cantecele. Mai tarziu, mi-a fost drag sa cant, si cand ma intalneam cu prietenii, incepeam sa cantam impreuna."
Gherase Mihai: "Eu cant cu cimpoiul de la unsprezece ani, dar am prins dragoste de el de mic, vazand cum canta un unchi de-al meu. Frate-meu mai mare, vazand cat sunt de patimas, ca incercam sa cant cu cimpoiul cel mare al unchiului meu si nu puteam, mi-a facut un cimpoi mai mic, din piele de ied. Cand plecam cu oile, in fiecare zi, il luam cu mine. Azi asa, maine asa, pana cand am invatat eu bine cimpoiul. Si-apoi, pe la treisprezece ani, au inceput oamenii sa vina la mine la poarta: "Mai, Mihaie, nu vii sa-mi canti la nunta fetii mele?". Cantam de mi se umflau buzele, dar eram fericit ca placeam lumii si ei jucau dupa cimpoiul meu.
Prima data, cand a coborat din jeep-ul dumnealui la noi in Cogealac, domnu' Lese a intrat la mine in casa. "As vrea sa va aud cantand", mi-a spus. Am fugit repede la carciuma, era mai dupa-amiaza, si i-am adus pe prietenii mei (suntem si neamuri intre noi, ca mai toti suntem incuscriti!), intai vreo patru-cinci. Si i-am aratat noi ce stim. Si dupa ce ne-a ascultat, ne-a zis: "Va duc la Bucuresti! Sa vada toata lumea cum stiti voi canta de frumos! Dar ce Bucuresti? Opera din Viena, Scala, Metropolitan e pentru voi!". Noi nici n-am crezut! Dar cand am vazut ca a mai venit o data, si inca o data, si inca o data, de sase ori in total, pana si-a rupt bucsele de la jeep pe drumul Bucuresti - Cogealac ca sa repete cu noi, ne-am zis: "Ma, voi stiti ceva? Omul asta chiar vorbeste serios!". "
Grigore Lese: "Cand am pornit spre aromanii farseroti din Cogealac, despre care auzisem ca ar canta polifonic, nu mi-am imaginat ca voi trai strania senzatie ca imi aud stramosii de demult cantand. Ei sunt ultima generatie care mai canta astfel. Aceasta maniera de interpretare, intalnita la mai multe populatii din Caucaz si Transcaucazia, presupune un auz muzical de exceptie, o deosebita maiestrie improvizatorica, cunoasterea liniei melodice, a ritmului, dar si respectarea unor reguli stricte de interpretare. Am mai ascultat felul acesta de a canta in comunitati rurale din Corsica ori din Albania, dar cel al farserotilor din Cogealac este cel mai complex. Sa presupunem prin absurd ca maine, corul "Madrigal" ar vrea sa cante asa ceva. Ei bine, n-ar putea. Nu ar putea avea timbrul si culoarea lor. Spre deosebire de taranul roman, care horeste de unul singur, exceptie facand colindele si unele cantece de ritual, aromanii farseroti din Cogealac canta numai in grup. Isonul gutural insoteste linia melodica sustinuta de cimpoi, generand o polifonie arhaica. Melodia este inceputa de o singura persoana, fiind preluata de intregul grup dupa primele versuri. Fiecare cantaret are interventii solistice, altii tin isonul pe tonica cu vocala "e". Structura muzicala repetitiva, cu "inflorituri" (melisme), da curs improvizatiei. Versul cantat este intrerupt de numeroase interjectii intonate in acut, la care cantaretul recurge intuitiv, pentru a completa unele goluri ale randului melodic. Alteori, un cuvant este cantat fara ultima silaba, fiind reluat imediat, in intregime, de catre intregul grup. Cand canta fac un adevarat spectacol nu doar auditiv ci si vizual, prin expresivitatea gesturilor si plasticitatea miscarilor din timpul interpretarii. Sunt statuari, demni, liberi, conservatori, inzestrati de Dumnezeu cu virtuti alese. Este un miracol faptul ca astazi, in Romania, exista oameni care canta asa cum se canta cu mii de ani in urma. In spectacolul sustinut impreuna, oamenii acestia au creat o emotie artistica asa cum n-a putut-o face nici macar Filarmonica din Londra, sau Filarmonica din Rotterdam, sau oricare din celebritatile prezente pe afisul Festivalului International "George Enescu". I-am adus la Bucuresti pe cheltuiala mea, am inregistrat cu ei un album tot dintr-un sentiment al datoriei fata de muzica aceasta si le-am promis ca urmatoarea cafea o bem pe Sena, dupa un spectacol la Paris."
Spectacolul se apropie de final. Babu Mihai Gherase isi potriveste cimpoiul si-ncepe a-l umfla. Sunetul iese ascutit, salbatic. Batranii se ridica de pe scaune, se-ndoaie de sale si-ncep a juca unul dupa altul, in cerc neinchis, leganandu-se pe picior, inainte si inapoi, dupa cum schimba pasul starostele. Acesta scutura bastonul incrustat, se opreste cu piciorul in aer, apoi porneste iarasi, chiuind si indemnandu-si fartatii: "Haide, haideee". Pe fete li se citeste o fericire copilareasca: a iesit o cantare grozava! Toata lumea ii aplauda in delir si striga "Bravo! Bravo!", ca la marile spectacole. La iesirea de pe scena, inlacrimati si emotionati, sunt o droaie de aromani, veniti din toata tara, anume pentru acest concert, ca sa reauda cantecul stramosesc, uitat demult. A doua zi, condusi de Grigore Lese, batranii din Cogealac au mers la un studio de inregistrare din buricul Bucurestiului, cu aparatura moderna, "ultimul racnet". Un pic stingheriti de castile pe care inginerii de sunet li le indesau pe urechi si care ii faceau sa semene cu niste extraterestrii, cu privirile albastre, inocente, de copii care descopera lumea, cei noua farseroti din Cogealac si-au imprimat pentru eternitate, pe suport digital, cantecele lor minunate.
Foto: Mihai Buzura/TVR Cultural.