Statea chircita pe Soarele de Andezit, rascaind cu atentie piatra altarului dacic... Cat pe ce sa ma iau de ea, revoltata de gesturile sale ciudate si agresive. Mai fac doi pasi si ii vad chipul: o femeie la vreo 50 de ani, cu ochii negri si un obraz ars de soare. Zambeste. Nu pare a fi dintre indivizii care de la o vreme aprind lumanari, practicand ritualuri pagane la altarele dacice din Muntii Orastiei. Nici dintre cei care isi sapa numele in piatra. Numele si anul nefericitei lor vizite in cetatea dacica de la Sarmisegetuza. Femeia din fata mea e de-a locului, o femeie modesta, dar cu raspunderi mari: o cheama Lucretia Rambetea si este ingrijitoarea Cetatii. Zana cea buna a sanctuarului dacic.
Sfarsitul verii a umplut cu flori incinta sacra, care straluceste de curatenie. Lucretia trudeste de dimineata, sa biruie toate ierburile care au crescut intre pietrele altarului dacic. Ierburile astea salbatice strica piatra, baga radacini peste tot, nu trebuie lasate sa creasca pe monumente asa de valoroase. Si de-acuma incep sa cada si frunzele, padurile de fagi au inceput sa-si schimbe culoarea si sa-si scuture frunzele. Fie cat de frumoase, n-au ce sa caute-n sanctuarele dacice. Lucretia aduna jirul si frunzele din incinta sacra cu patura si le duce in padure. Noaptea, vantul scutura iar fagii, iar femeia o ia de la capat a doua zi. Uneori, e atata frunza de fag, ca ingroapa cetatea sub ea. Atunci vine cu grebla, face curat, iar dupa doua-trei zile o ia de la capat. Strange si gunoaiele turistilor, care nu "nimeresc" cosurile special amplasate acolo. De 12 ani, de luni pana vineri, in fiecare zi, Lucretia se scoala la ora patru dimineata, strabate pe jos 18 kilometri de acasa pana la Sarmisegetuza si inapoi, ca sa curete cetatea, si se intoarce acasa seara. De fapt, Lucretia curata chiar istoria dacilor, iar daca sambata nu se duce, noaptea viseaza cetatea ingropata-n gunoaie, iar duminica fuge repede sa vada daca e curat.
Daci, icoane si lumanari
Ma asez langa ea pe marginea Soarelui de Andezit. Femeia se opreste din plivit, isi sterge fruntea de sudoare si scoate repede, dintr-o sacosa de plastic, un teanc de carti, de ilustrate si de pliante despre Cetatile Dacice. Le poarta cu ea pentru turisti, zi de zi, prin padure, din satul ei, Gradistea de Munte, apoi pe Valea Alba, sus in cetate. Nu exista nici un chiosc, nici un punct de vanzare. Le intinde pe iarba, la soare. Lucretia e angajata a Muzeului din Deva, cu salariu minim pe economie. Bilete la intrare nu poate vinde, ca nu exista o intrare amenajata si cetatea nu e ingradita, dar la pliante si carti are "norma" si se straduieste sa le vanda. Cumpar sase ilustrate. Barbatul ei a lucrat si el 18 ani in cetate: cosea iarba din incinta sacra, curata buruienile, se ocupa de lucrurile mai grele. Apoi s-a angajat ea, caci barbatul i s-a pensionat. Dupa 31 de ani de munca, are o pensie de 220 lei.
Ne indreptam spre masa de lemn de langa templul mare, de calcar. A facut-o barbatul ei, cand a venit prima data la lucru in cetate, acum 18 ani. Pentru odihna turistilor. Inainte sa vina ei ca ingrijitori, cetatea era napadita de buruieni. Rachitile erau uite-asa de mari (imi arata pana la brau), doua saptamani a taiat barbatul ei la rachiti si tufe de soc. In drum spre masa de sub brad, se apleaca, mai culege cate o pietricica din iarba si o arunca din drum. Vorbeste cu voiosie. I-e drag de ce face. N-ar lasa, "doamne feri", sanctuarele singure. Se simte de parca i le-ar fi dat in grija chiar Dumnezeu. Mai ales cand ii vede pe vizitatori incremeniti de uimire, simte ca are si ea un pic de merit in bucuria lor. Mai vin si din aia de se inchina la pietre si aprind lumanari, da ea se face ca nu ii vede. Cine stie ce necazuri or fi avand, ori poate vreo boala de minte, ca lumea ii plina de suferinte si incercari. Cand vin, Lucretia se trage mai catre padure, si numai dupa ce pleaca, se-apuca rabdatoare sa racaie ceara scursa si strange lumanarile. Unii lasa si iconite printre pietre, cu Maica Domnului sau cu Iisus Hristos, dar pe alea le lasa acolo, sa fie sanctuarele in paza Celui de Sus. Cand ploua, Lucretia are grija sa dreneze apele ca sa nu balteasca. Iar cand vantul smulge crengi si le azvarle pe sanctuare, Lucretia le strange repede, sa nu putrezeasca peste pietre. Are grija si de izvorul dacilor, care curge chiar in cetate. Iarna, daca e zapada mare, urca in munte cu calul, desi turistii sunt mai rari. Dar vara vine lume, parca din ce in ce mai multa de la un timp. "Doar suntem nime', fara istorie", spune cumva rusinata. Numai ieri a numarat 24 de masini. Cand au fost serbari in vale, la Costesti, au urcat la cetate vreo 200 de persoane. S-a bucurat ca de o victorie personala, dar cat a muncit dupa aceea ca sa curete dupa turisti... Din pacate, Lucretia se ocupa doar de incinta sacra. Restul cetatii este neingrijit. Cine sa se ocupe daca nu sunt bani? Arheologii sapa foarte putin, anul asta au stat doar doua saptamani, din care patru zile a plouat. Si anul trecut au stat tot numai doua saptamani. Pe vremuri, sapau si cate doua luni. Acum nu mai sunt fonduri.
Fetele Albe
Abia acum arunc o privire atenta asupra luminisului ce adaposteste sanctuarele. Iarba e moale, de un verde linistitor. Intre pietrele dacilor sunt covoare gingase din mii de flori albe, galbene si liliachii. Nici o frunza uscata, nici o buruiana nu strica armonia desavarsita a privelistii: o poiana a zeilor, imbracata in zumzet continuu, de greieri si albine.
Plecam impreuna spre Fetele Albe, o asezare dacica foarte putin cunoscuta, care este in drumul spre casa al Lucretiei. Acelasi gest, al neincetatei griji pentru ca cetatea ei sa fie curata, il face si cand iesim dintre ziduri: o hartiuta cat de mica este cel mai mare dusman, o creanga ce blocheaza drumul turistilor este imediat inlaturata. Ochii ei vioi urmaresc fara incetare perfectiunea... Gunoaiele nu pateaza doar piatra, ci si obrazul istoriei.
Urcam dinspre Valea Alba spre Fetele Albe prin padure, pe o carare abrupta. Si cararea a facut-o tot ea cu barbatul ei, de atatia ani de cand tot au venit la lucru in cetate. Acum este marcata pentru turisti. Fagetul crud, foarte tanar, se sfarseste brusc, in fata unei paduri de brad, aproape in intregime uscata. Inaintam printr-un peisaj halucinant, de brazi roscati-vinetii, printre crengile carora se filtreaza o lumina cu nuante de culoarea vinului vechi. Pe jos e pat de cetina de aceeasi culoare. "Sunt prea desi", imi explica Lucretia. "S-au uscat ca n-au destula lumina. Mor fara soare. Numai la varf mai sunt verzi." Pasul ei ager si puternic ma lasa in urma. A facut de mii de ori acest drum. Nu se teme de ursi, nu a intalnit nici unul in viata ei. Doar o capra neagra i-a taiat intr-o zi poteca. Trecem de paraul Alboanei si ne apropiem de asezarea dacica de la Fetele Albe. "Alboana" vine de la Albu Ioana, o femeie care statea la o casa din munte si le aducea apa celor ce lucrau la cetate. De-asta i-au zis asa. Dar "Fetele Albe"? Nu stie. Asa a apucat, asa le zice de cand se stie.
La Fetele Albe a existat in vremea dacilor o intinsa asezare civila, randuita pe vreo 30 de terase facute de mana omului. Calcarul alb al cladirilor trebuie sa se fi vazut impresionant din vale. Asezarea a fost distrusa de romani, dar ruinele albe probabil au uimit multe secole pe cei ce treceau pe acolo. Asa s-o fi nascut numele acelui loc, poate chiar si numele paraului sa vina tot de aici. O intreb pe Lucretia cand s-au facut sapaturi la Fetele Albe. In 1951. Si inca putin in 1953. Arheologii au cercetat foarte putin. Si de atunci? De atunci totul e in paragina. Ajungem. Privelistea este obositoare. Natura salbatica a facut parca tot posibilul sa ascunda vederii putinul care putea fi vazut. Rugi de mure, urzici, buruieni inalte, lastaris incalcit, fagi cu radacini strambe, covoare de muschi, toate au acoperit vestigiile dacice. Se ghicesc pietrele, sute, mii de pietre, aruncate de-a valma in toate partile, de parca un zeu suparat s-a aplecat din inalturile lui si le-a amestecat pe toate intre ele, ca nimeni sa nu mai stie vreodata care a fost rostul fiecareia: piatra de zid, piatra de cladire ori de templu, piatra dintr-o scara sau dintr-o fantana dacica. Se mai vad urmele unui sanctuar circular napadit de brusturi. Au trecut mai mult de 50 de ani de cand salbaticia a pus stapanire pe acest loc. Fara truda Lucretiei, asa ar arata si cetatile... De altfel, locul e aproape de casa femeii, la doar zece minute, si Lucretiei i-ar placea sa se ocupe de Fetele Albe, "daca s-ar scoate un post". Dar muzeul nu are bani. Inca doi-trei ani, si nu o sa se mai vada mai nimic din asezarea aceasta a dacilor. Si, cine stie daca o sa se mai incumete vreodata cineva sa se ia la tranta cu furia ierbii. Abia acum inteleg cat de mare e rodul muncii acestei femei, care zi de zi strabate padurile ca sa vina la Sarmisegetuza, sa pliveasca frunzulitele dintre pietrele altarelor dacice. Abia acum imi dau seama ce ar fi fost sanctuarele dacice fara aceasta femeie, care viseaza noaptea ca cetatea ei e ingropata-n gunoaie si fuge a doua zi, 18 kilometri distanta, ca sa o curete, pentru un salariu minim pe economie... Iar viata Lucretiei nu e deloc usoara. Sora ei a murit de tanara, iar ea i-a crescut pe toti cei patru copii orfani, plus inca un copil al ei. Are toate necazurile omului sarman de la tara si poate inca altele in plus. Dar are o responsabilitate de care e mandra, si pentru nimic in lume nu va ingadui ca cetatea ei sa fie altfel decat o gradina ingrijita, chiar daca turistii nu vor sti niciodata al cui este meritul.
La plecare, vrea sa-mi dea o sacosa de mere bune, de munte, si ma invita la ea acasa. Dar e tarziu si trebuie sa cobor in vale. Lucretia dispare ca o naluca printre copaci. Nici frunzele de sub talpile ei nu fosnesc, nici pamantul batatorit al cararii nu-i boncane sub toiag. Doar crengile aplecate ale copacilor se dau usor la o parte din calea ei, ca intr-o plecaciune in fata unui stapan iubit.
(Fotografiile autoarei)