In cautarea muzicii pierdute
La formatia Pink Martini nu exista niciodata riscul monotoniei, doua melodii nu suna niciodata la fel. Asa au spus si criticii francezi, atunci cand au decis incoronarea muzicii lor cu doua discuri de aur. Si asta spun si ascultatorii, savurand concertele lor, in care big band-ul de zece sau doisprezece cantareti trece cu gratie si nonsalanta de la un "Amado Mio", pe ritmuri suav cubaneze, la celebrul "Je ne veux pas travailler" cantat cu voce abrasa, de jazz, care te lasa parca sa ghicesti rotocoalele de fum dintr-un bistro parizian.
Ai putea jura ca e o trupa straveche, daca acordurile n-ar fi ceva mai proaspete si mai noi si daca presa straina n-ar vorbi cu atata asiduitate despre turneele lor. Pink Martini chiar e o formatie actuala. Greu de clasificat si imposibil de a accepta o eticheta. Nascuta in 1994, in America, la Portland, mica orchestra si-a propus un tel ce pare azi un pic desuet: sa readuca ascultatorilor muzica de altadata. Au pornit la drum sfidand regulile de promovare si au concertat pe fiecare scena ce li s-a deschis in cale. Dupa sute de concerte, numele lor flutura susotit pe buzele cunoscatorilor. In timp ce unii se luptau cu prejudecatile, iar altii se declarau cuceriti de eclectismul muzicii lor, Thomas Lauderdale si China Forbes, intemeietorii trupei, pregateau primul album, "Sympathique". Inregistrat fara nici un sprijin, din propriii bani, la Heinz Records, micuta casa de discuri a lui Thomas, albumul avea sa le aduca un enorm succes, mai ales datorita piesei cu acelasi nume, ce a ilustrat sonor reclamele pentru masinile Citroen. De atunci, Pink Martini e mai mereu pe drumuri. Succesul n-a lipsit de la intalnire, nici la aparitia celui de-al doilea album si nici recent, la cel de-al treilea. Aparut in mai, anul acesta, "Hey, Eugene" a facut deja turul lumii si mai multe escale in Europa, unde melomanii l-au adoptat imediat.
***
Li se mai spune si "Les intelos", pentru cat de scoliti sunt. E de ajuns sa arunci o privire pe CV-urile lor, ca sa te convingi. Din zece membri, zece au diplome. China e absolventa de Harvard "cum laudae", a obtinut premii de actorie si a semnat muzica de film, alaturi de alte nume mari ale scenei. Thomas detine o diploma Harvard in literatura si istorie, tot "cum laudae", si face muzica de la 6 ani. Tin aproape toti ceilalti opt: trecuti prin conservatoare, antrenati in cele mai cunoscute orchestre de jazz sau filarmonice din lume, gata sa schimbe registrul oricand la blues, funk, bossa nova, samba, jazz, rock sau mariachi.
"Si eu, si China provenim din familii multiculturale", spune fondatorul si pianistul Thomas Lauderdale, "si toti zece cunoastem mai multe limbi straine, pe care le-am studiat, asa cum am studiat muzica altor popoare. Avem nationalitati si proveniente diferite. Suntem o trupa americana, dar petrecem foarte mult timp si in Europa, in Turcia, in Liban... deci, avem ocazia sa reprezentam prin piesele noastre un alt fel de America, acea America ce este de fapt cel mai eterogen stat din lume, unde si-au gasit adapost oameni din toate tarile, de toate limbile si de toate religiile. Iar unul din scopurile noastre este sa cream o muzica care sa emotioneze pe toata lumea, indiferent de origine."
***
Reveniti pe malurile Senei pentru a concerta in luxosul Casino de Paris, cu ocazia lansarii celui mai recent album, Pink Martini au acceptat intalnirea cu jurnalistii francezi, departe de zgomotul orasului, in livingul unui hotel discret si elegant. La apel: China Forbes si Thomas Lauderdale, purtatorii de cuvant ai formatiei, gata sa stea de vorba pe indelete despre muzica lor. "Suntem ambasadorii Americii", rad ei, dandu-si coate, si se asaza pe fotoliile de velur. Daca pe scena si-a obisnuit publicul cu rochiile ei lungi si decoltate, argintate din cap pana-n picioare sau scaldate in cel mai aprins purpuriu, in dimineata interviului, China a aparut zambitoare, imbracata la francaise: o basca bej, de Gavroche, ii ascundea parul saten, prins in doua codite impletite. Jeansi stramti, la ultima moda, peste care cadea lunga jacheta, iar gatul bine infofolit intr-o esarfa in tonuri pamantii. Thomas - o figura de adolescent zapacit, cu parul vopsit in blondul cel mai acid cu putinta, coafat si gelat in sus, imbracat la sacou bej si camasa alba. Amandoi poarta ochelari, necesari, probabil, dupa sutele de ore petrecute in biblioteca de la Harvard. Iata-i in fata presei: doi dintre artistii cei mai prizati ai momentului, intre seriozitatea elevului model si nonconformismul rebelului revoltat.
"Suntem niste artisti angajati!"
- Ati studiat amandoi la Harvard. Va considerati niste "invatati intr-ale muzicii"?
C.F.: - Nu, nici vorba. N-am fost chiar niste elevi model. Nici nu mai tin minte ce am invatat. Din contra, mai si chiuleam, pentru a inregistra diverse bucati muzicale, pentru mici concerte pe care le obtineam.
T.L.: - Eu am studiat istorie si literatura. Intr-un fel, indirect, asta a influentat demersul trupei.
C.F.: - ...Ce-i drept, ne consideram un fel de arheologi ai muzicii. Scormonim dupa bucati muzicale prafuite si uitate de vreme, pentru a le reslefui si a le reda publicului.
- Muzica voastra oglindeste o imensa deschidere asupra lumii si a diferitelor ei culturi. Credeti ca globalizarea si mondializarea aduc cu ele o pierdere a valorilor umane?
T.L.: - Mai mult chiar, cred ca ne pierdem respectul fata de istorie. Traditiile se pierd tot mai mult. Omenirea sufera. Ne conducem incet si sigur catre o cultura monolitica, fapt detestabil. Dar asa merg lucrurile.
- Care credeti ca ar trebui sa fie astazi rolul artistului? Ar trebui el sa se implice in viata cetatii?
T.L.: - Cred, pur si simplu, ca rolul artistului este cel pe care si-l ofera el insusi. Tine doar de el sa se implice sau nu prin arta pe care o face. Noi ne consideram artisti angajati. Alegerea noastra de a canta in mai multe limbi este modul nostru de a ne arata deschiderea fata de celalalt. Muzica poate juca un rol in societate, este o forma de activism social, tine loc de oglinda ce reflecta diferitele realitati vehiculate de cantecele noastre. Si e si o forma de evadare pentru publicul nostru.
- Pe ultimul disc aveti chiar un cantec in araba...
T.L.: - Este un cantec de dragoste, din 1957. Am luat lucrurile in serios si am studiat pronuntia cu un profesor. Ne-a luat sase ore sa-l inregistram. L-am ales pentru ca ne-a placut, dar si pentru dimensiunea lui politica. In contextul actual, este modul nostru de a-i zice "du-te naibii" lui George Bush fiul, ca si tatalui, care cand s-a aflat la putere a calificat Portlandul drept "micul Beirut", din cauza miscarilor protestatare din aceasta regiune.
- In timp ce economia de piata ne invata sa muncim mai mult ca sa castigam mai bine, voi ne cantati "Je ne veux pas travailler" (Nu am chef sa muncesc). Este crezul vostru?
C.F.: - (rade) Apollinaire este primul care a spus "Nu mai vreau sa muncesc". Iar noi am facut un cantec dupa asta. N-am ascuns nici un crez in spatele lui, doar am gasit amuzanta replica. De fapt, muncim de cand ne stim, iar acum, ca ne merge bine, si compozitiile noastre sunt apreciate, chiar nu ne bate gandul sa ne oprim.
- Albumul vostru e pe primul raft al magazinelor. Cum va convingeti publicul sa-l cumpere?
T.L.: - Spunandu-i ca e un album care strabate meridianele, traversand sase sau sapte limbi diferite si multe stiluri muzicale, de la cha cha la polka, trecand prin melodii romantice inspirate din epoca de aur a Hollywood-ului, cu ritmuri a la Nat King Cole, carora ne-am amuzat sa le dam un gust actual. Este un album aventura, un porridge lingvistic.
C.F.: - Si am sa-i mai fac curiosi marturisindu-le ca piesa vedeta, "Oh, Eugene", cea care e pe toate posturile de radio, spune o poveste adevarata. E vorba de un baiat care mi-a cerut numarul de telefon dupa ce ne-am cunoscut intr-o seara si care nu m-a mai sunat apoi niciodata. (interviu adaptat dupa evene.fr)
Orchestra Pink Martini va concerta la Bucuresti, la Sala Palatului, pe data de 27 octombrie, incepand cu ora 20.30. Biletele costa intre 60 si 130 RON si pot fi achizitionate din magazinele "Diverta".
Foto: Guliver