PACO DE LUCIA
"Muzica n-are nevoie de translator, se adreseaza direct inimii"
Singurele interviuri acordate in Romania
au fost pentru "Formula AS" si TVR Timisoara
Da usa cabinei sale de perete si strabate distanta pana la scena, cantand la chitara din mers. Este o dupa-amiaza superba la Timisoara. Lumina amurgului este filtrata de frunzele stejarilor Muzeului Banatean al satului, iar Paco de Lucia isi incepe probele de sunet. Doar cateva zeci de spectatori s-au adunat pe butucii din fata scenei, dar numarul lor nu-l deranjeaza pe chitarist. Discuta cu colegii de scena, da sfaturi scurte, taioase, rade si fumeaza tigara dupa tigara, imbracat in negru din cap pana in picioare: sapca, ochelari de soare, camasa, pataloni, sandale...
S-a nascut in 1947, in regiunea Cadiz din sudul Spaniei, cel mai mic din cei cinci copii ai unui chitarist de flamenco. Francisco Snchez Gomes si-a ales numele de scena, de Lucia, in onoarea mamei sale, portugheze, Lucia Gomes. Fara prea mare tragere de inima, a invatat sa cante la chitara obligat de tatal sau, singurul ce aducea bani acasa, nu indeajuns insa pentru a-si trimite mezinul la scoala. La 11 ani, Paco era un copil minune, canta la radio si ajungea la New York cu o trupa de muzica si dans flamenco. A devenit cel mai faimos chitarist flamenco din lume, atat datorita virtuozitatii sale halucinante, cat si capacitatii de a pastra traditia acestui stil muzical, ramanand permeabil si fata de innoiri, fapt ce i-a atras si simpatia si devotamentul tinerilor. Iar tinerii sunt cei care umplu astazi salile de concerte, dar si scena pe care se afla Paco de Lucia. "Sunt foarte tineri, intr-adevar. Paco cunoaste toti muzicienii din Spania, stie tot ce misca", imi spune managerul artistului. "Si atunci cand vede unul care-l impresioneaza, il cheama alaturi de el."
Managerul este un german grizonat, cu maniere impecabile si cu multa oboseala adunata in priviri. Si Paco este foarte obosit, dar asta-i viata lui, n-are ce face. Intre 2001 si 2003 a facut o pauza de concerte pentru a lucra la albumul "Cositas Buenas", iar de atunci se revanseaza si concerteaza fara oprire. De aia nu prea da interviuri. Acum a facut o exceptie, pentru ca este prima oara in Romania.
Un singur interviu, zece minute impartite de TVR Timisoara si de "Formula AS".
"Putem sa-l facem in spaniola?", intreaba Paco plin de speranta. "Engleza mea nu-i prea grozava. Am cantat aproape in toate tarile est-europene, nu stiu de ce nu am ajuns pana acum si in Romania. Mi-a placut Timisoara, este un oras foarte frumos si cred ca si ideea festivalului e foarte buna, cu atatia muzicieni de valoare, din intreaga lume."
Este deosebit de amabil, pare chiar timid si, pe masura ce intrebarile curg, se comporta ca un scolar scos la lectie. Isi invarte intre degete ochelarii, isi alege cu bagare de seama cuvintele.
"Cand vine vorba de muzica, nu mai e nevoie de traducere, e un limbaj pe care-l intelegem cu totii, pentru ca se adreseaza direct inimii. Eu am avut sansa sa copilaresc intr-o casa care rasuna de dimineata pana seara de flamenco. In fiecare ungher din casa gaseai flamenco. Insa nu mi-a fost usor. Mai intai am cantat ca sa castig o paine, eram un biet muncitor care canta pentru a se hrani. Abia mai tarziu, cand am ajuns la un anumit nivel, m-am putut declara artist - muzician si nu muncitor cu chitara."
Cum l-a influentat Al di Meola si toti ceilalti muzicieni de vaza cu care a colaborat?
"Intalnirea cu ei a insemnat foarte mult pentru mine, mi-a largit orizontul. Eu nu am facut o scoala de muzica, nu citesc partiturile, nu cunosc notele. Ei au venit cu armonii noi si am avut numai de invatat de la ei."
- In copilarie si in adolescenta ati fost inconjurat de celebri chitaristi de flamenco ai vremii. Cum ati reusit sa va gasiti propria cale, un stil original?
- Mi-am gasit drumul cand am inceput sa inregistrez discuri. Pana atunci, cantam muzica maestrului generatiei mele, Nino Ricardo. Asta era traditia, fiecare generatie avea mentorul ei, pe care-l copia cat mai fidel. La New York, unde am ajuns la 11 ani, traia un mare chitarist flamenco, Sabicas. M-a ascultat cantand si mi-a zis: "Da, bravo, esti foarte bun, dar asta nu inseamna nimic, n-ajungi nicaieri, esti doar o copie a lui Ricardo". N-a zis-o din altruism, sa-mi dea un sfat, ci dintr-un soi de vanitate, ca nu cantam ca el, ci ca Ricardo. Totusi, remarca lui m-a ajutat mult, pentru ca din acel moment, am decis sa uit tot ce stiam si sa cant ca mine. Iar cand am inceput sa inregistrez discuri, transformarea a fost completa.
In final, l-am rugat sa-mi spuna cateva cuvinte despre Al di Meola si sa-mi transmita un mesaj pentru acesta, in caz ca il voi intalni a doua zi.
"Am atatea amintiri frumoase cu el! Nu am fost doar colegi de scena, ci si prieteni buni." Apoi mi-a spus ceva repezit in spaniola si a ras cu pofta. Interviul se terminase.
*
Camasa alba, vesta si pantaloni negri. Frunte plesuva si plete la spate. O chitara. Paco de Lucia a aparut pe scena la miezul noptii si si-a inceput concertul singur. Nici un cuvintel. Dupa introducerea de zece minute, nu am inteles cum de spectatorii banateni au avut puterea sa aplaude, sa ovationeze. Eu unul am ramas fara replica, uluit. Nu de tehnica sa, de felul in care canta, ci de intensitatea, de ceea ce poate transmite prin acele sase corzi. Apoi i s-au alaturat ceilalti instrumentisti si cele trei soliste vocale, care pareau ca pur si simplu vor exploda in mijlocul cantecului. Daca pana acum, pe scenele romanesti au triumfat dansatori flamenco, la jumatatea lui septembrie, la Timisoara, a cantat cel mai bun muzician flamenco din lume.
AL DI MEOLA
"Scena este scaparea, evadarea mea"
Sa-i vezi in concert pe Paco de Lucia si pe Al di Meola in doar doua zile este o mare bucurie pentru un iubitor de muzica. Chitaristul american de origine italiana a cantat intr-o sala grandioasa, la Palatul Bragadiru de pe Calea Rahovei, la o petrecere privata: aniversarea a zece ani de la infiintarea companiei Eurisko. Dar solistul nu a parut nici un moment jenat de acest fapt, iar recitalul sau, de mai bine de 90 de minute, a fost demn de orice mare sala de concerte din lume. In fata scenei s-au adunat cei ce si-au dorit cu adevarat sa-l asculte, iar di Meola a dat ce a avut mai bun, chiar daca din fundal se auzeau vorbarie si zgomot de pahare. Ba chiar le-a urat invitatilor petrecere placuta si a promis ca li se va alatura dupa concert. Spre deosebire de Paco de Lucia, ce pare mereu framantat, ros, pierdut in dramatismul flamenco-ului, Al di Meola degaja un aer mediteranean luminos, cu toate ca muzica sa este cel putin la fel de sofisticata si de intensa. Chiar daca venea de la Moscova si dormise o singura ora in acea noapte, chitaristul s-a tinut de cuvant si, dupa concert, a coborat pentru a acorda autografe. Eu l-am intalnit a doua zi dimineata, cu cateva minute inainte de a pleca spre aeroport. Destins, picior peste picior, cu ochelari de soare la ochi, di Meola a ascultat la reportofon mesajul lui de Lucia si a inceput la randul lui sa rada. "Ce inseamna?", ma roade curiozitatea. "A, e o injuratura infioratoare."
- Cum l-ati cunoscut pe de Lucia? Parea stresat de faptul ca dvs. erati absolvent al unei prestigioase scoli de muzica, iar el nu stia notele?
- Paco e un tip foarte stresat. Ii este frica de tot ceea ce nu face parte din zona sa de siguranta. L-am cunoscut in timpul primului sau turneu european, sustinut alaturi de Chick Coreea. Cand am ajuns in Spania, am avut ocazia sa-l ascult si atunci mi-a venit ideea unei viitoare colaborari.
- Recentul dvs. album are un titlu ciudat: "Consequence of chaos"...
- Albumul asta are un dublu mesaj. Haosul poate avea un rezultat tragic, cum este ceea ce face guvernul nostru, Bush, in Irak si in Orient. Infiorator. Dar haosul poate crea si ceva pozitiv. Si eu, si dvs., noi toti am trecut in viata prin perioade in care lucrurile au luat-o razna, haos total, insa in final, rezultatul a fost ceva pozitiv: in cazul meu un album bun.
- Exista ceva in viata dvs. mai important decat chitara, muzica?
- Doar fiicele mele. Asta-i ceea ce iubesc eu mai mult: fetele mele si muzica. Uneori vin si ele la concerte, se bucura sa ma vada pe scena.
- Si pe dvs. v-am vazut fericit, radios pe scena...
- Sunt perioade in viata cand lucrurile nu merg cum trebuie, am probleme, o gramada de lucruri pe cap, insa atunci cand ajung pe scena, este momentul in care ma eliberez. Uit de toate, muzica este singurul lucru care ma preocupa. Scena este scaparea, evadarea mea.
- Sunteti cunoscut pentru interesul dvs. fata de cultura muzicala a popoarelor, pentru colaborarile cu artisti din zone diferite. Sunteti a patra oara in Romania, ati intalnit si alti muzicieni interesanti?
- Sigur, am intalnit si aici, asa cum ii intalnesc in fiecare tara. Nu insa si de data asta, cand am stat mai putin de 24 de ore in Romania. Chiar ma gandeam acum, inainte de plecare, ca de multe ori programul e prea strans facut. Ne-ar trebui o zi libera, in care sa avem ocazia sa intalnim muzicieni locali, sa mergem in cluburi, sa experimentam. Asa cum am facut in Africa si in Armenia. De altfel, chiar despre asta este vorba in proiectul meu "World Symphonia", despre colaborarea cu muzicieni ai diferitelor popoare.
(Multumiri Norbert Tako, Danke schon Michael Stein)
Fotografiile autorului