"Teatrul a fost prima mea dragoste"
- Prezenta in emisiunea lui Stefan Banica, "Dansez pentru tine", i-a facut sa suspine de bucurie pe admiratorii dvs. fideli. Unde ati disparut atata vreme, Doina Spataru?
- Ma flateaza si ma bucura nespus aprecierile dvs. Intr-adevar, de o perioada buna de timp, m-am retras de sub luminile scenei optand deliberat pentru discretie. Probabil ca din cauza asta numele meu nu are stralucirea numelor celorlalti colegi ai mei de generatie, care se straduiesc sa ramana in competitie. Ma bucur totusi ca si in aceste conditii publicul nu m-a uitat, si la fiecare aparitie am fost primita cu multa, multa caldura. Nu mi-am dorit niciodata sa apar pe micul ecran numai de dragul de a aparea, asa ca mi-am permis sa refuz invitatii in emisiuni care frizeaza, adesea, ridicolul. Insa, repet, am avut imensa bucurie ca publicul sa ma primeasca intotdeauna cu caldura, iar pentru asta ii multumesc si ma inclin. Si aproape in fiecare zi ii mai multumesc si lui Dumnezeu pentru harul pe care mi l-a dat. Consider ca talentul este si o forma de responsabilitate, de raspundere fata de cei in fata carora te infatisezi. Sunt datoare sa impartasesc ceea ce mi-a dat Dumnezeu cu cei din jur, dar numai intr-un mod onorabil, epurat de compromisuri injositoare.
- Ati fost ruda apropiata cu alt cantaret extrem de iubit, Dan Spataru. Talentul muzical e o mostenire pe linie de familie?
- Da, se poate face afirmatia aceasta. Iar cand vorbesc de talent, ma refer in primul rand la varul meu primar, regretatul Dan Spataru. Tatal meu cu tatal lui erau frati. Unchiul Aurel era cel mai mare dintre cei sase frati, iar tatal meu era mezinul. De fapt, daca ma gandesc bine, poate ca si profesionalismul mi-a fost transmis genetic: neamul Spataru a avut aceasta calitate. Au fost oameni seriosi, corecti si muncitori. Dar, revenind la talent: nu numai Dan era talentat in familia noastra. Mama si tatal meu aveau si ei ureche muzicala. Mama avea si o voce foarte frumoasa, mi-a marturisit ca si ea a cantat, ca eleva. Tata se oprea numai la a fredona. In plus, mai toti fratii tatei stiau sa cante la cate-un instrument. Ajunsi la maturitate, fratii tatei s-au raspandit prin tara, dar cand se intalneau, unul venea cu o vioara, altul cu-n acordeon, si uite-asa, se faceau niste petreceri foarte frumoase, cu o atmosfera deosebita.
- De care fetita care erati nu s-a mai despartit niciodata...
- Situatia a fost mai nuantata. Pe mine m-a atras de mica scena. Parintii mi-au povestit ca imediat ce ajungeam intr-o sala de spectacole, tasneam spre scena. Prin clasa a IV-a, m-am dus, din proprie initiativa, la corul Palatului Pionierilor, unde am avut ca dascal un mare om si un mare dirijor, pe domnul Stelian Olariu, care ulterior a ajuns dirijorul Operei Romane. Acolo mi-am format o dictie buna si memoria muzicala, fiindca nu invatam pe note, ci dupa auz. Si tot acolo am aparut, pentru prima data, pe scena. Insa nici o secunda, in anii aceia, nu mi-am propus sa ajung cantareata. Fiorul artistic l-am cunoscut cu-adevarat abia cand eram eleva la liceu, la Sfantul Sava, unde am intrat in cercul de teatru, de care se ocupa actrita Eugenia Marian Petrescu - Dumnezeu s-o odihneasca - sotia marelui prozator si dramaturg Camil Petrescu. Lucrand in acest cerc, m-am indragostit de teatru si a inmugurit in mine dorinta de a deveni actrita. Teatrul a fost prima mea mare, mare dragoste. O dragoste, din pacate, neimplinita. Dupa ce am terminat liceul, am dat examen la Institutul de Teatru, dar am picat, iar dezamagirea a fost atat de profunda, incat am zis ca nu mai dau niciodata examen. Si asa a fost. Am optat pentru filologie. Primul an l-am facut la fara-frecventa, iar din anul urmator am intrat la zi. Iar la muzica am ajuns, la modul profesionist, dintr-o pura intamplare. O prietena mi-a spus ca la Casa Radio se da un concurs, o preselectie pentru emisiunea "Steaua fara nume", prin care se lansau tineri debutanti in muzica usoara. Eu si cu prietena mea, Liliana, nu ne-am dus sa participam, ci doar din distractie, sa asistam la selectie ca la un spectacol. Dar odata ajunse acolo ne-am ratacit. Am lasat-o pe Liliana la poarta, cu gandul sa vad eu mai intai ce se petrece pe-acolo, iar la intoarcere, prietena mea disparuse. Acum ma gandesc ca, probabil, aceea a fost mana destinului. Probabil ca daca Liliana ar mai fi fost acolo si mi-ar fi spus sa plecam, as fi fost de acord, n-as mai fi intrat in sala si n-as mai fi facut cariera in muzica. Dar asa, ramasa singura, m-am intors in sala de preselectie, m-am lipit de-un scaun si-am ramas acolo ore-ntregi. Pana cand realizatorul emisiunii, domnul Sorin Grigorescu, mi-a facut semn cu mana. Am intors capul, crezand ca e vorba de altcineva, insa in spate nu mai era nimeni. Domnul Grigorescu m-a poftit pe scena, m-a intrebat cum ma cheama, cu ce ma ocup, daca stiu vreo poezie si un cantec ... Eu nu mai stiam nici pe ce lume traiesc, dar am dat proba si dupa doua saptamani am fost sunata si anuntata ca am fost admisa la "Steaua fara nume". Unde am si debutat cu succes. Asa s-a schimbat cursul vietii mele. Dar n-am regretat niciodata.
"Dan Spataru nu a contribuit cu nimic la lansarea mea"
- Cum au reactionat parintii dvs.? De obicei, genul acesta de profesii artistice sunt privite cu oarecare suspiciune, fiindca nu par suficient de "serioase".
- Asa este, dar ei au fost de acord. Au fost surprinsi, dar n-au avut nimic impotriva. Sigur, probabil ca daca n-as fi fost si studenta la Filologie, ar fi avut o oarecare strangere de inima, o retinere, dar asa, aveau garantia ca oricand am la dispozitie o alternativa mai "serioasa", o sursa de venit stabila, din care sa-mi duc traiul.
- Dan Spataru, varul dumneavoastra deja celebru, v-a sustinut optiunea?
- Dan habar n-avea ca eu manifestam oaresce inclinatii catre muzica. El era student la ICEF, si in plina glorie muzicala. In perioada aceea de inceput a carierei canta mult din muzica usoara italiana: Adriano Celentano si Gianni Morandi. Cand venea pe la noi, eu il rugam, ce-i drept, sa-mi dea textele melodiilor, numai ca el nu stia ca, a doua zi, eu ma duceam la cursuri si cantam, in recreatii, melodiile respective. Deci, Dan era intr-o bezna totala. Cand doamna Simona Patraulea, redactorul emisiunii "Steaua fara nume", i-a zis: "Stii ca si verisoara-ta canta?", raspunsul lui Dan a fost: "Care verisoara?". Ca noi eram multi veri. Iar cand Simona Patraulea l-a lamurit care verisoara, Dan a ramas bouche be. Dan nu a contribuit cu nimic la lansarea mea, dar, in timp, am avut bucuria sa facem turnee impreuna, sa aparem impreuna in emisiuni de televiziune, ba chiar am avut si un duet.
- Amintirile vipurilor artistice de dinainte de anii 89 - muzicieni, plasticieni, scriitori - contrasteaza puternic cu imaginea acreditata oficial a beznei comuniste, bantuita de cenzura cea cu noua capete. Care e adevarul?.
- Adevarul este ca si epoca aceea a avut frumusetea ei. Piedicile si incorsetarile n-au existat de la inceput. Ele au aparut abia prin anii 80, atunci cand viata din Romania, in general, a luat-o pe o panta descendenta. Dar in perioada anilor 70 era chiar foarte bine. Si ca nivel de trai, dar si artistic. Din acest ultim punct de vedere, cel putin, aveam libertate totala. Libertate de creatie, de exprimare, de tot. A fost o perioada de afirmare exploziva in toate domeniile artistice. In ce priveste televiziunea romana, era cotata ca fiind cea mai buna din sud-estul Europei. Se faceau emisiuni de divertisment minunate, realizate de un Alexandru Bocanet sub tutela unui mare profesionist: Tudor Vornicu. Genul de programe care fac audienta maxima astazi in Italia, pe Rai Uno. Cu toata cenzura, cupletele satirice aveau seva, erau coregrafii si scenografii pline de imaginatie. Atmosfera era imbibata de fantezie si efervescenta. Sincera sa fiu, dupa 89, noi am crezut ca lucrurile vor porni din acel punct in care ramasesem candva. Din pacate nu s-a intamplat asa si ramane un mister de ce a fost exact invers.
"Ma simt norocoasa ca am lucrat si lucrez alaturi de Petrica Geambasu"
- Faceti parte dintre artistii care dupa anii 80, cand regimul comunist a inceput sa stranga surubul, au ales libertatea, adica exilul artistic. Asa a pornit lunga dvs. colaborare cu Petre Geambasu...
- Il cunosteam pe Petrica Geambasu din teatrul Ion Vasilescu, unde fusesem colegi. Apoi el si-a facut grupul "Star 2000" si m-a invitat sa cant alaturi de ei. Cunoscandu-l destul de bine, am zis: de ce nu? Prima "incercare" a fost un turneu de doua saptamani prin tara. Asta era in 79. Colaborarea noastra a decurs foarte bine, asa ca a continuat si aici, in Romania, si ulterior si in strainatate, dupa ce am terminat procesul de divort de fostul meu sot, actorul Boris Olinescu. Petrica si-a reinnoit invitatia si asa am purces la drum. Pur si simplu m-am lasat "rapita de buna voie", pentru ca, muzical, simteam ca am alaturi de cine sa evoluez. Primul contract a fost in Germania, la Stuttgart, si tin minte si acum ca, intr-o zi, pe cand eram la cumparaturi intr-un mare magazin, m-a umflat plansul cand am vazut ce si cum era acolo, prin comparatie cu ce lasasem acasa, in tara. Am vazut nenumarate locuri minunate, de pe tot globul. Minunate prin cultura lor, prin istoria lor, prin traditii si mod de viata. Asta a fost marele castig din aceste calatorii profesionale: deschiderea, si intelectuala, si sufleteasca, pe care mi-au oferit-o. Si, nu in ultimul rand, trebuie sa marturisesc ca aceasta colaborare cu Petrica Geambasu mi-a fost de un imens ajutor in cariera. Fiindca lucrand alaturi de el, mi-am imbogatit maniera de exprimare si am avut motivatia necesara sa abordez stiluri diferite, sa nu ma plafonez, sa alunec in cantonarea intr-un stil unic. In Petrica Geambasu am intalnit un profesionist prin excelenta, un perfectionist care e-n stare sa mearga pana-n panzele albe, ca sa obtina exact nuanta pe care o doreste, un sef de orchestra extraordinar, un om extrem de sufletist si de manierat si ma simt norocoasa fiindca am lucrat si lucrez alaturi de el. Asa se explica aceasta colaborare a noastra, de peste douazeci si cinci de ani. O singura umbra a existat in timpul acesta in viata mea. Datorita deselor si destul de indelungatelor mele plecari, mi-am sacrificat relatia cu fetele mele. Eu le lasam intr-un punct si, cand ma intorceam, descopeream ca ele mai parcursesera deja o bucatica din drumul vietii. Iar uneori imi dadeam seama ca nu mai reuseam sa ajung la sufletul lor. Si-mi era teama ca se instraineaza. Dar am perseverat si m-am luptat sa fiu o mama prezenta in viata lor. Intre timp au crescut si ele si au inceput sa inteleaga altfel lucrurile si iata ca, incet-incet, micile dezacorduri de comunicare au fost eliminate, iar acum totul este in regula. Am doua fete extraordinare, care sunt sensul vietii mele si de care sunt foarte mandra: Codruta si Malina. Codruta lucreaza la Radio Romania Actualitati, este o fata foarte frumoasa, are o viata echilibrata, cu bucurii si cu satisfactii pe care le merita din plin. Malina este studenta la psihologie in ultimul an. Dar doreste sa-si onoreze si datoria fata de sine si fata de public, de a reveni in viata artistica, unde s-a bucurat de succes. Acum isi canalizeaza toata energia catre noul album, dar si catre colaborarea pe care o va incepe cu Calin Geambasu, fiul lui Petrica Geambasu, care nu e doar un cantaret foarte bun si seful unei formatii de mare succes, dar e si un compozitor talentat, iar recent, a imbracat si haina de producator.
"Scena e singurul loc unde uit de tot ce e rau pe pamant"
- Spre final de interviu, indraznesc sa va solicit reteta succesului dvs. de peste treizeci de ani. Cu ce "ingrediente" ati cucerit publicul din Romania, si pe cel de peste hotare?
- Vedeti, eu nu am o voce care sa uimeasca printr-un ambitus extraordinar sau printr-o tehnica deosebita. Am insa un timbru aparte si acel ceva, probabil o forma de expresivitate care m-a impins initial catre teatru. Cred ca astea au fost atuurile care m-au ajutat sa surmontez orice bariera lingvistica si sa ajung la sufletul oamenilor. Si, poate, a mai fost vorba si de faptul ca atunci cand apar pe scena traiesc actul muzical cu emotie si cu daruire totala. Scena este singurul loc unde uit de mine si de tot ce e rau pe pamantul asta si-n viata mea si-mi pun tot sufletul si toata simtirea in melodia pe care o cant. Si asta, probabil, se simte.
- De catava vreme v-ati mutat activitatea muzicala in Romania. S-a schimbat situatia in tara atat de mult in bine, incat n-ati mai considerat ca trebuie sa plecati peste granita?
- Sigur, situatia in tara a evoluat. Poate nu chiar atat de rapid si de frumos pe cat ne-am fi dorit, dar adevarul e ca, inca de acum vreo trei ani, ne-am dat seama ca avem mult de lucru si aici si-atunci am zis c-ar cam fi timpul sa mai stam pe la casele noastre. Avem totusi o varsta! (rade senina)
- O varsta pe care vi-o purtati triumfal, cu aceeasi iradiere si energie ca in anii debutului. Cu acelasi zambet stralucitor. Care e secretul, cheia acestei stari de bine pe care o emanati?
- Eu sunt un om credincios si sunt convinsa ca sufletul e legat, indisolubil, de Dumnezeu. Omul e ajutat de divinitate atunci cand daruieste. Cand pune suflet, cand munceste cu toata forta, cand gaseste puterea sa fie tolerant si iertator si, mai presus de orice, atunci cand iubeste - semenii si firea, in general - fara sa astepte rasplata. Sa iubesti fara sa ceri nimic in schimb, iata marea taina a vietii. Un efort nu prea usor de indeplinit, dar care iti aduce, invariabil, si bucuria omeneasca a unei forme sau alta de "multumesc", dar, mai ales, iti aduce acea pace sufleteasca, acea impacare la care multi aspira, dar pe care foarte putini reusesc s-o dobandeasca. Dupa parerea mea, desi iubirea altruista e foarte grea, ea este cheia unei vieti interioare implinite. Sa iubesti divin, adica sa iubesti doar pentru a iubi.
- Ultima intrebare: la ce viseaza Doina Spataru in aceasta toamna aurie?
- Visez ca anii care vin sa-mi fie senini. Sa nu-mi fie o povara. Visez sa fiu sanatoasa, sa am un trai decent si, mai mult decat orice, visez ca fetele mele sa-mi bucure batranetea.