Subtire, delicata, si de o mie de ori mai frumoasa decat la televizor... Acesta e primul gand care-ti vine cand o intalnesti "in direct" pe Simona Patruleasa, prezentatoarea stirilor sportive de la Antena1, femeia care innebuneste toti barbatii din Romania. Ne aflam intr-o camera de machiaj, eu - pe scaun, ea - cocotata pe masa, cu picioarele atarnate in gol, ca un copil. Inainte sa-mi incep interviul, ma gandesc daca ce se scrie despre ea in revistele de scandal este adevarat, sau strugurii sunt prea acri pentru cei care nu ajung la ei... Cu fiecare intrebare pe care o pun, descopar o femeie comunicativa, placuta si, mai ales, extrem de lucida, care-si cunoaste bine calitatile si defectele...
"Cel mai mult imi plac meciurile nationalei, cand atmosfera pe stadion e vecina cu extazul"
- O intrebare de o suta de puncte: ai ales sportul fiindca iti place sau ca sa ajungi la televizor?
- Am ales sportul din intamplare. Inainte de Antena 1 mai lucrasem un an si jumatate la alta televiziune, tot la o emisiune de sport. Mersesem sa dau o proba pentru stiri, dar era un loc liber la sport si am trecut proba. Dupa un timp, am primit un telefon si o oferta de la Antena1, am acceptat si asta e tot. Dar ceva legatura cu sportul am, in afara de faptul ca-mi place, l-am si practicat. Fireste, nu la gradul de performanta. Inca de mica am tot cochetat, cand cu un sport, cand cu altul, mai ales tinandu-ma strans de fratele meu, pe care-l adoram. Nu-l scapam nici o clipa din ochi. Iar pe-un stadion de fotbal, prima data am fost acasa, la Valcea, cu unchiul meu, care este un mare microbist. Apoi nu am mai fost ani si ani, pana la meciul Romania-Bulgaria. Stadionul trait in direct, acolo, in mijlocul multimii dezlantuite, este total diferit de ceea ce se vede la televizor. M-a impresionat mult, mi-a placut pasiunea, participarea extraordinara a oamenilor aflati in tribune, tensiunea competitiei. Cel putin la un meci al nationalei, atmosfera este vecina cu extazul, pentru ca nu mai exista rivalitati, toata lumea tine cu Romania. Cred ca meciurile nationalei reprezinta unul din putinele momente in care mai suntem patrioti, iar acesta este poate cel mai frumos lucru pe care-l ofera sportul.
"Am fost, pur si simplu, vanata!"
- Esti femeie, intr-o profesie reprezentata pe micul ecran de barbati. Cum rezisti concurentei? Cum te pregatesti pentru jurnal?
- Stirile sunt realizate de reporteri care merg pe teren, care le culeg si le redacteaza. Eu doar le prezint. Dar, evident, trebuie sa fiu in tema, asa ca citesc "Gazeta Sporturilor" in fiecare dimineata. Zilele mele incep cu stiri fierbinti din sport. Chiar imi place, si am pe deasupra norocul ca prietenul meu e microbist, si atunci citim noutatile impreuna. Iar seara, hm, am inceput sa prind gustul emisiunilor sportive, ma uit cam pe la toate posturile care au astfel de talk-show-uri. Imi place sa urmaresc parerile specialistilor despre meciurile jucate in campionat, imi plac dezbaterile, dar sa moderez eu o astfel de emisiune n-as cuteza. Nu cred ca as avea credibilitate. E, cum spuneai, o lume a barbatilor, si chiar daca esti foarte bine pregatita, tot esti privita cu neincredere. In ce ma priveste, eu am avut norocul sa nu fi resimtit deloc faptul ca sunt, vorba poetului, "singura printre barbati", pentru ca am parte de niste colegi extraordinari, saritori, simpatici. Nu am intampinat nici un fel de ostilitate din partea lor niciodata. Nu imi dau impresia ca ii deranjez daca ii intreb ceva, dimpotriva.
- Te vezi prezentand si altfel de emisiuni?
- Da. De stiri. Visul meu. Nu ma vad facand o emisiune de divertisment, de exemplu. Nu stiu de ce, dar nu cred ca mi se potriveste. Poate ma insel, cert este ca in acest moment, cum spuneam, nu imi doresc sa prezint o astfel de emisiune. Cel mai mult imi doresc sa prezint jurnale de stiri. Acesta este urmatorul pas la care visez eu in ceea ce priveste cariera mea. Am trecut de treizeci de ani, m-am maturizat, am mai multa experienta in televiziune, deci cred ca ar fi momentul. Dar am rabdare...
"Pe micul ecran, farmecul este mai important decat
frumusetea"
- Esti considerata drept cea mai frumoasa prezenta feminina de pe micul ecran. Cum e sa fii zana, Simona, usor sau greu?
- Nu prea stiu sa raspund la intrebarea asta, pentru simplul motiv ca eu nu ma consider vreo frumusete. Poate sunt draguta, poate am un oarecare sarm, dar nu ma consider si nu m-am considerat niciodata frumoasa. Machiata, aranjata, fiecare femeie e frumoasa. Fiecare om e frumos in felul sau. Repet, nu ma consider deloc mai frumoasa decat alte femei, de aceea nici macar nu mi-am pus problema daca frumusetea mi-a inchis sau mi-a deschis vreodata vreo usa. De exemplu, eu cred ca nu sunt foarte telegenica (parere sustinuta de multa lume care ma cunoaste "pe viu"), deci nu fac meseria asta pentru ca as arata senzational la televizor. Personal, cred ca pe micul ecran farmecul este mai important pentru un prezentator de televiziune decat frumusetea. Acel "vino-ncoace" care te face sa nu schimbi postul. Pe de alta parte, daca frumusetea despre care vorbesti a atras cumva valul nemarginit de articole rautacioase scrise la adresa mea in presa de scandal, atunci declar public ca ea este o foarte mare povara. Am fost pur si simplu vanata, s-au spus atat de multe minciuni despre mine... Eu nu stiu cum pot dormi noaptea acesti pseudojurnalisti, in ce raporturi sunt cu deontologia de presa care are legi ce nu pot fi incalcate asa de usor. Oare, nu le e frica sa faca doar rau, sa-si traga inspiratia din noroi si mocirla? Ma intreb cum functioneaza sistemul la ei in redactii: isi impart prazile, tu o "toci" pe cutare, tu pe cutare. Sunt bucurosi cand desfiinteaza un om, cand reusesc sa desparta un cuplu? Daca mi s-ar oferi toti banii din lume, eu nu as lucra la o astfel de publicatie. E foarte trist. Inainte sa ajung in televiziune, eu nu auzisem deloc despre aceste reviste, nici macar nu stiam ca exista "Star" sau "Ciao". Oamenii pe care-i vedeam la televizor, moderatori, realizatori, erau un fel de modele pentru mine. Lumea lor mi se parea ideala. Sunt convinsa ca mai sunt si azi tineri care vad la fel aceasta lume, ca-si gasesc cateodata chiar idoli in ea, modele umane pe care revistele cu pricina nu fac decat sa le ucida, sa le striveasca sub bocancii lor. E dureros, dar intre timp m-am mai obisnuit. Sa-ti spun sincer, cel mai mult m-au afectat acele articole pentru ca ii intristau foarte mult pe parintii mei. Ei sunt totul pentru mine si eram atat de fericita ca sunt mandri de fata lor, ca ii pot bucura cu reusitele mele... Intre timp, s-au obisnuit si ei, au incredere in mine, nici macar nu-si mai pun problema ca ar fi ceva adevarat in ceea ce se scrie acolo.
- Si parca in ciuda acestor rautati, intr-un sondaj facut de o binecunoscuta revista "de barbati", acestia te-au votat drept cea mai frumoasa femeie din lume. Nu din tara, din lume! Trebuie, totusi, sa insemne acest lucru ceva pentru tine...
- Nu mi-a venit sa cred, chiar am vorbit cu cei de la FHM si i-am intrebat daca nu o fi fost vreo greseala cumva. Sincer, nu stiu cum sa port asemenea titlu. E flatant, ma face sa ma simt bine, dar Poate la douazeci de ani l-as fi perceput altfel, dar acum, nu imi mai spune mare lucru. Sunt flatata, dar nu asta imi doresc sa ramana in urma mea: frumusetea. De altfel, trece vazand cu ochii, se ofileste ca florile. Oricum, mi s-a mai intamplat sa primesc un premiu asemanator de la TV Mania. M-am bucurat, nu zic nu, dar l-as fi dat imediat inapoi, numai sa scap de emotia urcatului pe scena. Imi este foarte rusine sa se uite atata lume la mine. De aceea, nici nu ma duc la mondenitati, la petreceri. Nu imi place, nu ma simt bine. Prefer sa stau acasa cu prietenul meu. Acolo nu ma critica nimeni, pentru ca nu stiu ce geanta am avut. (Rade) Prefer sa mergem la film, la teatru. Niste prieteni de-ai nostri au cai si mi-au promis ca pot merge sa calaresc. Abia astept. Ne-am propus sa ne luam biciclete, cu care sa ne plimbam in parc. Ma duc la sala de trei ori pe saptamana. Merg cu colegii la bowling. Acum, ca ne-am mutat in casa noua, suntem tot timpul in magazine de decoratiuni interioare, unde parca e mereu ceva de cumparat. Suntem foarte casnici, dar fericiti.
"Mama m-a invatat sa-mi vad de lungul nasului"
- Una dintre cele mai proaspete stiri despre tine, pozitiva, de data asta, este ca apari in ultimul film al lui Sergiu Nicolaescu. Iti propui o schimbare de cariera?
- Doamne, nu! In nici un caz. Filmul a fost tot o intamplare. Am primit un telefon care ma invita la o proba, dar din nou am fost convinsa ca, fie au gresit persoana, fie erau prost informati despre pregatirea mea, crezand ca oi fi avand ceva studii de actorie. Eu nu sunt actrita, nu am pretentia ca voi ajunge vreodata, nu voi deveni peste noapte. Dar am acceptat, mi s-a parut o experienta pe care nu trebuia sa o ratez. La inceput eram extrem de emotionata, nu ma simteam deloc bine. Apoi am inceput sa-mi dau seama ca eram inconjurata de profesionisti adevarati si totul s-a transformat intr-o experienta unica. Nu filmul propriu-zis e important pentru mine (eu apar practic doua minute), ci oamenii pe care i-am cunoscut la filmari. Cand am realizat ca sunt langa un actor precum Ion Ritiu, pe care-l ador de cand am vazut "Ciuleandra" (alaturi de "Padureanca", filmele mele preferate) sau Vladimir Gaitan... Nu ma saturam sa-i privesc, sa le urmaresc miscarile, sa vad cu cata pasiune isi fac meseria. Ocazii de astea vin foarte rar, nu ti se intampla in fiecare zi sa-ti intalnesti idolii. Sunt mandra ca i-am cunoscut, si nu ca apar doua minute in film alaturi de ei! S-a facut prea mult caz despre asta. Doar n-o sa ma gandesc acum ca voi ajunge actrita la Hollywood. Sa fim seriosi! Eu stiu foarte bine ce pot si ce nu pot face. Mama m-a invatat sa-mi vad de lungul nasului.
- Ai fost dintotdeauna asa de calculata, de echilibrata, cu picioarele bine infipte in pamant?
- Calculata am fost mereu. Poate prea calculata, m-am gandit de zeci de ori pana sa fac un lucru, si cred ca am pierdut niste trenuri din cauza asta. Am procedat asa pentru ca eram un om fara prea multa incredere in sine. Abia dupa ce am luat proba in televiziune, am inceput sa-mi spun ca, totusi, o fi ceva de capul meu, daca am reusit. Cand ma mai opreste lumea pe strada si-mi vorbeste frumos, ma emotionez si imi dau seama ca poate e important ceea ce fac. Multi prieteni ma cearta, imi spun ca nu realizez ce departe am ajuns... Poate ca nu realizez, sau poate ca, pur si simplu, vreau sa ma mentin cu picioarele pe pamant. Eu inca ma raportez la oamenii care nu au mare lucru, la cei sarmani, care se lupta necontenit sa razbeasca. Nu imi voi ghida niciodata viata dupa bogati si bogatii, nu-mi voi face niciodata idealuri din aceste lucruri. Ar fi o mare prostie. Cine isi doreste toate bogatiile pamantului ajunge un nefericit.
"Doamna, va iubesc!"
- Esti absolventa a Facultatii de Drept, poate de aici modul exact si precaut in care iti conduci viata, in care vorbesti...
- Ah, nu. Intr-adevar, am terminat Dreptul, dar am fost convinsa inca dinainte de a face facultatea ca nu voi profesa niciodata in domeniu. Am urmat-o pentru ca parintii mei au insistat, nici nu concepeau ca fata lor sa nu aiba studii superioare. Am ales Dreptul, fiindca imi era mai usor sa intru, se cereau istorie si gramatica, obiecte pe care le predam zilnic la scoala. Ei bine, daca nu stiati pana acum, scoala e meseria mea. Sunt invatatoare, pasiunea vietii mele, cel mai important lucru pe care l-am facut vreodata si la care sper sa ma intorc candva. Doamne, eram indragostita de elevii mei!... Cea mai frumoasa meserie din lume e cea de invatatoare. Nu se compara cu nimic, nici chiar cu televiziunea. Vreau din tot sufletul sa ma intorc in invatamant, dar in nici un caz la o scoala sau la o gradinita particulara, unde vin altfel de copii. La institutiile de stat sunt copiii "adevarati", acolo simti ca-i cresti tu, ca le indrumi primii pasi in viata. Eu sunt convinsa ca voi mai face asta. Convinsa! Imi place ce fac acum, dar satisfactia sufleteasca cea mai mare am avut-o cand am fost invatatoare.
- Iata o surpriza, un lucru pe care putini il stiu despre tine... Mai povesteste-ne.
- Sunt foarte fericita sa pot vorbi despre acest capitol al vietii mele. Intamplari cu copiii?... In primul an de invatamant lucram la doisprezece kilometri de Valcea, si mergeam cu autobuzul. Ce crezi ca poate fi mai placut decat sa te astepte o clasa intreaga de copii in statie, si cand pleci, si cand vii? La ora de educatie fizica mergeam pe camp. Copiii imi adunau flori, imi impleteau coronite si mi le prindeau in par. De fapt, in fiecare dimineata primeam flori de la ei. Imi spuneau parintii ca nu plecau de acasa pana nu culegeau din gradini un buchetel pentru mine. Aveam abia 19-20 de ani, si copiii ma iubeau tare mult. Nu eram deloc rea. Imi trimiteau biletele ornate cu inimioare, pe care scriau "doamna, va iubesc", mi le strecurau in catalog. Aveam soba cu lemne in clasa, faceam focul... Poate pare rudimentar, dar mie imi placea enorm, si imi aduc aminte cu atata drag de fiecare clipa petrecuta in mijlocul lor. Serbarile de Craciun, in care ornam clasa, impodobeam bradul, aveam grija sa vina Mosul de fiecare data si sa le vad copiilor emotia cand primeau cadouri. Dar cele mai mari emotii ale mele erau in prima zi de scoala. Le puneam fiecaruia pe banca teancul de manuale si cate un buchetel de flori, scriam pe tabla cat de frumos puteam un "Bine ati venit!" mare, ornat cu desene inflorate si clopotei. Tremuram toata, mai ales pentru ca stiam ce insemnasera pentru mine, ca elev, acele prime zile. Abia asteptam sa o vad pe invatatoarea mea, pe care o iubeam enorm, pentru ca era tanara, frumoasa, si era mereu eleganta. Sunt niste amintiri extraordinare, care te marcheaza, pentru ca invatatorul are, dupa parinti, rolul cel mai important in cladirea personalitatii unui copil. Sa-ti dau un exemplu, o intamplare prin care am trecut ca invatatoare. Am avut o fetita, Ancuta, foarte baietoasa. Era obraznica, vorbea peste invatator, se lua la harta cu copiii. Crea numai probleme, asa ca parintii au mutat-o in alta clasa, intamplator, a mea. Avea niste parinti minunati, foarte tineri, mi-a parut rau de ei, erau disperati, saracii! Pur si simplu nimeni nu gasea leacul sa o potoleasca pe micuta rebela. M-am gandit eu ce m-am gandit si mi-a venit urmatoarea idee: am facut-o sefa clasei. I-am dat tot felul de sarcini, am umplut-o de responsabilitati. Ei, Ancuta mea a devenit din copil-problema un copil-model. Ordonata, curata, acasa primul lucru pe care il facea erau temele. Cred ca o asemenea satisfactie cum am avut atunci greu poate fi egalata acum de vreo realizare profesionala. Este si pana la ora asta lucrul de care sunt cea mai mandra in viata mea.
- Mai tii legatura cu fostii tai elevi?
- La inceput tineam. Apoi i-am cam pierdut pe drum, iar intr-un timp m-a mai tinut mama la curent cu ce se mai intampla cu ei, pe unde ajungeau, ce devenisera. Chiar am aflat cu stupoare ca o fetita, pe care o avusesem eleva in clasa I, tocmai s-a casatorit. Va spun, meseria de invatator nu se compara cu nimic. Din pacate, sunt putini cei care mai aleg invatamantul sau care mai fac aceasta meserie cu drag, din cauza salariilor extrem de mici. Ah, ce bine ar fi sa poti fi profesor, dar sa nu depinzi de acest salariu, sa iti permiti sa fii profesor numai din placere. Ar fi minunat, nu? Hmm, cred ca ar trebui sa ma gandesc serios la asta... Cine stie...
Foto: ANTENA 1