Trenurile de seara au sosit pline, iar pe sosele se circula bara la bara, in apropiere de Sibiu.
Nici distantele mari, nici ploile anuntate nu i-a impiedicat pe ardeleni si pe bucuresteni, deopotriva, sa-si dea intalnire in capitala culturala-europeana si sa se bucure de prezenta unei trupe de legenda a muzicii rock: Jethro Tull. De-a lungul carierei lor de patru decenii, britanicii mai cantasera de doua ori in Romania: in 1994, pe un stadion de fotbal si, zece ani mai tarziu, la Sala Palatului. Insa Piata Mare din Sibiu, recent renovata, cu turnurile ei elegante, cu casele cu acoperisuri cu ochi si cladirile vechi, iluminate feeric, s-a dovedit a fi cel mai potrivit cadru pentru muzica lor rock, blues si clasic, imprimata cu parfum medieval.
***
Jethro Tull a pornit la drum in 1967, in capitala mondiala a rockului acelor ani, Londra. A fost greu sa razbeasca pe scenele pline de stele in devenire, dar, o data ce si-au facut un nume, au castigat toate trofeele puse in joc: locul 1 in Anglia si America, discuri de platina si aur, premiul Grammy, si - cel mai important - un loc de cinste in istoria muzicii rock. Chiar daca succesul de top si cohortele de admiratori au ramas doar o amintire, Jethro Tull continua sa sustina in jur de 100 de concerte pe an in intreaga lume. De fapt, Jethro Tull inseamna Ian Anderson, flautistul salbatic al anilor 70, barbatul cu plete uriase si cu o energie scenica debordanta, care mai debordeaza si acum, in 2007, de... umor englezesc. "Ganditi-va la Jethro Tull ca la o echipa de fotbal", le-a explicat el ziaristilor romani, stransi intr-o sala de conferinta a luxosului hotel "Romada", schimbarile de efectiv ale trupei. "Daca Beckham e lovit la picior, eu, ca antrenor, bag pe altul in loc. Fac mereu comparatia cu fotbalul, desi nu-mi place deloc."
"Suntem in turneu pana la Craciun, iar apoi vom incepe lucrul la un nou album", a mai spus Anderson. Intrebat daca a avut timp sa viziteze Sibiul, el a raspuns cat se poate de "serios". "Desigur, m-am plimbat foarte mult intre lift si sala de mese a hotelului, va pot spune multe despre acest traseu. Din pacate, chiar daca-mi doresc, nu am intotdeauna timp sa vizitez locurile in care ma aflu. Prioritatea este concertul." Prin intermedierea organizatorilor, Fundatia Artmania (multumiri Soniei Lodi), Ian Anderson a acordat un interviu in exclusivitate revistei noastre.
"Cand am ales sa fiu muzician, m-am gandit ca o sa fac lucrul asta si la 60-70 de ani"
- Ati implinit de curand 60 de ani. Inseamna ceva acest prag pentru dvs., il luati in calcul?
- Inseamna ca as putea obtine medicamente gratuit si ca guvernul imi da ceva bani sa-mi intretin casa. In America as putea obtine o friptura la jumatate de pret la "Danis", un restaurant de familie. Astea trei lucruri le-am descoperit pana acum. Mi s-a spus ca dupa 60 de ani devii mai bun in pat, dar se pare ca-s numai minciuni. Cel putin asa sustine sotia mea.
- Il puteti descrie pe Ian Anderson la 10, 20 de ani? Care erau visele, dorintele sale?
- Pe la 9-10 ani, ma gandeam sa ma fac marinar. In cele din urma, fratele meu mai mic a devenit inginer si calatoreste pe mare in jurul lumii, pe platforme petroliere. Apoi voiam sa ma inrolez in Air Force, sa pilotez avioane, dupa aia, politist, soldat, pana mi-am zis ca-i mai bine actor. Le faci pe toate si nici nu omori pe nimeni, si asa nu era genul meu sa arunc bombe peste oameni. Doar te prefaci. Apoi, a aparut ideea de pictor, de muzician, alt mod de a crea o fantezie, de a trai un stil de viata romantic. Am devenit interesat de muzica, ascultand discurile de jazz american ale tatalui meu. La scoala, ascultam folclor si muzica bisericeasca, dupa care a aparut un gen care nu ma atragea foarte tare, insa il conside-ram interesant: rocknroll-ul cantat incet, cu Elvis, Bill Halley & Comets. Am inceput sa cant putin la chitara, am descoperit blues-ul si jazz-ul si am inceput sa ma gandesc serios la muzica, fiind atras mai ales de latura sa de improvizatii. Au aparut trupe de tineri albi din clasa muncitoare sau patura de mijloc, precum Beatles sau Rolling Stones, iar succesul lor mi-a servit ca exemplu si mi-a dat sperante. Mi-am zis: "Poate voi ajunge si eu muzician". La 20 de ani mi-am cumparat un flaut si acesta a fost inceputul lui Jethro Tull.
- Si acum, la 60?
- Acum, influentele muzicii mele sunt mult mai vaste - sunt fascinat de muzica popoarelor -, iar interesele mult mai largi. Printre acestea, ecologia - conservarea speciilor de feline mici - si politica internationala. E imposibil sa nu o iei in seama atunci cand calatoresti atat de mult, pe cat o fac eu. De pilda, saptamana trecuta, am concertat in Israel. Nu poti merge acolo fara a constientiza complexitatea situatiei: israelieni, arabi, palestinieni. Nu-i o problema in alb si negru, nu exista baieti rai si baieti buni, lucrurile-s mult mai complexe. Cand ajungi sa respiri acel aer, intelegi mult mai bine decat privind Cnn-ul.
- Va gandeati acum 40 de ani la o astfel de longevitate?
- Eu asa imi doream pentru ca, adolescent fiind, nu eram fan al acelor tineri ce topaiau imbracati in pantaloni stramti. Eroii mei erau batranii bluesmani si jazzmani, oameni de varsta tatalui meu. Unii din ei nici nu mai erau in viata. Ideea mea despre muzica era, inca de atunci, ca muzica buna rezista si dupa ce cantaretii nu mai sunt. Cand am ales sa fiu muzician, m-am gandit ca daca voi avea succes, o sa vreau sa fac lucrul asta si la 60-70 de ani. Deci, nu-i asa o surpriza.
- Ce va face sa fiti atat de activ, sa calatoriti mult, sa concertati la o varsta la care majoritatea prietenilor, a colegilor de scena au lasat-o mai moale?
- Nu stiu, poate ca tine de personalitatea mea. De fapt, cred ca daca esti destul de norocos pentru a-ti face din muzica o meserie, si daca esti si mai norocos sa-ti pastrezi aceasta slujba 10-20 de ani, nu-ti mai vine sa renunti la ea. Cei mai multi muzicieni nu vor sa se opreasca, pentru ca pasiunea continua sa arda si la varsta de mijloc si dincolo de ea. Uite, de pilda, acum doua saptamani, chiar de ziua mea, am vorbit cu Keith Richards de la Rolling Stones. Nu sunt un fan Stones si consider stilul de a canta la chitara al lui Keith oarecum discutabil. Dar il respect foarte mult, e mai batran ca mine, face parte din atmosfera care m-a determinat sa devin la randul meu muzician. Te uiti la ei si ai un sentiment al istoriei. Si el continua sa cante, doar pentru ca pasiunea e inca acolo. N-o face pentru bani sau pentru ca vrea sa mearga dupa droguri in alta tara. Poate avea orice isi doreste si poate trai oriunde isi alege. Exista un singur motiv pentru ca un barbat care a baut toata noaptea o sticla, doua de vodca sa se trezeasca dupa o ora de somn, sa mearga direct la baie si sa-si refaca machiajul la ochi. Pentru ca atunci cand iese sa-si ia pranzul sa fie acelasi Keith Richards. E de ajuns sa-l vezi, ca sa-ntelegi ca pasiunea-i tot acolo. E drept ca-i si foarte ciudat tipul, dar vrea cu tot dinadinsul sa fie in continuare Keith Richards si sa faca muzica. Si bravo lui!
***
Ian Anderson si mai tinerii sai colegi au aparut pe scena in momentul in care orologiul din turnul Sibiului arata ora 9. Nici un minut intarziere! Cu aproape o ora in urma, tineri imbracati in tricouri negre, cu insemnele unor trupe care atinsesera apogeul atunci cand ei abia se nasteau (Stones, Ac/Dc, Led Zeppelin), au ocupat primele randuri, asteptand rabdatori inceputul concertului. Intre atatea tricouri negre, era si unul alb, cu o fotografie a celui ce a insuflat multora dintre noi pasiunea pentru muzica rock: Florian Pittis.
Atunci cand este intrebat daca titlul piesei "Living in the Past" ("Traind in trecut") este motto-ul sau, Anderson neaga categoric, considerandu-se un om al prezentului si al viitorului. Dar la Sibiu, tot hiturile anilor 70 au fost cele ce au incins atmosfera. Chiar si asa, "turnirul" de doua ore al lui Anderson, ce a sustinut partile vocale, a cantat la flaut si chitara pret de doua ore, a fost impresionant. Veteranii sai fani, care-i stiu pe de rost piesele si discurile, au fost in delir. "Mai tii minte", vorbeau doi dintre ei, la sfarsitul concertului, "cum ii ascultam cu paraieli, cu urechea lipita de boxa, la Europa Libera? Cum alergam de nebuni sa facem rost de benzi de magnetofon? Te gandeai tu atunci ca o sa ajungi sa-i vezi pe viu?"
(Fotografiile autorului)