Poet, traducator si eseist de orientare traditionalista, autor, printre altele, al cartilor "Recurs la Ortodoxie", "Teologia sexelor si Taina Nuntii" si "Galceava dracului cu lumea", Razvan Codrescu este un comentator avizat al vietii religioase de la noi. Revista "Formula As" i-a solicitat un interviu legat de alegerea noului patriarh al Bisericii Ortodoxe, tema de stricta actualitate, ce nu a framantat doar cercurile ecleziastice, ci si milioane de credinciosi
"Se asteapta un patriarh al secolului XXI"
- Alegerea noului patriarh al Bisericii Ortodoxe a ridicat mass-media si opinia publica romaneasca pe baricade. De ce i se acorda atata importanta acestui eveniment?
- Alegerea intaistatatorului unei Biserici cu peste 20 de milioane de credinciosi este de la sine un eveniment important. Acum, la noi, este in plus si o rascruce, pentru ca patriarhatul raposatului Teoctist a fost perceput dupa 1989, cu sau fara dreptate, ca o perpetuare iritanta a starii Bisericii din vremea apusa a comunismului: aceiasi oameni, aceleasi apucaturi, ba chiar aceeasi "limba de lemn". Iar pe deasupra, povara unor vinovatii "colaborationiste" - partial marturisite - pe fondul carora necesarul proces de "reinnoire" nu putea sa decurga decat lent si aproximativ. Reintoarcerea in scaun a Patriarhului Teoctist, dupa scurta retragere penitenta la Sinaia, ca si autodizolvarea aparent neputincioasa a acelui Grup de Reflectie pentru Innoirea Bisericii de la inceputul anilor 90 au dus, indeosebi prin mass-media, la aceasta perceptie publica, pe care n-a mai imblanzit-o sau nuantat-o semnificativ decat evenimentul vizitei papale din mai 1999. Realitatea este ca Prea Fericitul Teoctist s-a straduit sincer sa raspunda noilor vremuri, dar trecutul, varsta si uneori "anturajul" l-au impiedicat sa aiba suficiente realizari spectaculoase si indiscutabile. Acum, prin noul Patriarh, toata lumea asteapta iesirea efectiva si definitiva, la nivelul institutional al Bisericii majoritare, din lunga paranteza comunista si neocomunista. Se asteapta un Patriarh al secolului Xxi, intelegator deopotriva al traditiei si al modernitatii, netributar trecutului recent, dinamic si plin de initiativa. Din acest punct de vedere, este un moment de rascruce, pe care insa exista si primejdia de a-l rata printr-o alegere nepotrivita, asa cum s-a intamplat atata vreme si in aria politica.
- S-a vorbit mult in ultima vreme despre rolul laicatului, al credinciosilor de rand in Biserica, mai ales cu privire la alegerea Patriarhului. E bine sa aiba un cuvant de spus mirenii?
- In principiu, e bine, iar Ortodoxia are o traditie neintrerupta in acest sens. Biserica suntem noi toti si conteaza enorm si decisiv cine anume sunt reprezentantii laicatului in Adunarea Nationala Bisericeasca, de ce calitate duhovniceasca, morala si intelectuala sunt ei. Or, aici, in momentul de fata, cred ca avem o problema. Nu zic ca in Adunarea Nationala Bisericeasca - parte insemnata a Colegiului Elector - nu sunt si oameni consistenti si onesti, dar de multe ori, jocul intereselor locale a dus la promovarea unor oameni cel putin indoielnici: afaceristi, clienti ai unor partide politice, ba chiar membri notorii ai lojelor masonice. Asupra unora ca acestia n-au cum sa nu planeze suspiciuni. Ar fi otios sa discutam aici si acum despre cine poarta raspunderea acestei situatii, ce va trebui remediata in viitor. Cert este ca alegerea din septembrie se va face, vrand-nevrand, cu ceea ce avem. Sa speram ca vor vota cu frica de Dumnezeu si cu exigenta propriei constiinte, iar nu cu o "lectie" invatata de pe la altii, straini de Biserica si chiar potrivnici ei, preocupati doar sa se foloseasca de structurile bisericesti pentru propriile lor interese, personale sau de grup...
- In calitate de observator al vietii Bisericii ortodoxe, cum apreciati "nivelul" credintei, starea duhovniceasca a institutiei?
- In ce priveste duhovnicitatea, numai Dumnezeu ii stie masura adevarata. Cert este ca institutia Bisericii are resurse, dar si raspunderi uriase. Creditul care i se acorda in sondaje presupun ca se explica si prin constiinta acestui fapt. Romanul, si daca nu stie, macar simte cat de redutabila a fost si poate fi inca Biserica, bastionul lui Dumnezeu. Regretatul parinte Gheorghe Calciu obisnuia sa aduca mereu aminte celor superficiali sau pur si simplu uituci: "Ierarhii trec, Biserica ramane". Si in ultima instanta, nu mai e vorba de relatia noastra cu o institutie, ci de relatia noastra cu Dumnezeu.
- Credeti ca dezvaluirile din ultima vreme privind colaborarea unor ierarhi cu Securitatea au afectat increderea credinciosilor in Biserica? Daca da, cum se explica totusi cota foarte mare de incredere a romanilor in ea?
- Increderea acordata Bisericii e de fapt un reflex al increderii in Dumnezeu. Mircea Eliade observa ca exista popoare care au trait in mai mare masura decat altele "teroarea istoriei": cel evreu, cel sarb, cel roman... Cand atat de des "istoria face pipi pe tine", ca sa folosesc tot o expresie a lui Eliade, se creeaza un fel de psihologie colectiva compensatorie: creste nevoia si sensibilitatea fata de ceea ce transcende precaritatea istoriei. Or, Dumnezeu este reperul transistoric absolut, iar Biserica este bastionul nostru de permanenta, intr-o istorie atat de vitrega si de schimbatoare. Eu nu zic ca nu exista si o parte de formalism, sau de superstitie, dar cred ca in esenta este vorba de o realitate cu adanci radacini in trecutul si psihologia nationala. Iar romanul credincios mai are inca atata minte incat sa nu confunde Biserica netrecatoare cu slujitorii ei trecatori, care, oameni sub vremi fiind, pot pacatui omeneste, pe orice treapta ierarhica s-ar afla. Intelepciunea din batrani il invata pe credincios ca trebuie sa se tina de ce zice popa, nu de ce face popa...
"Biserica trebuie sa faca
politica lui Hristos, politica mantuirii"
- Care sunt principalele provocari ale veacului la care Bor trebuie sa gaseasca un raspuns adecvat ?
- Relativizarea principiilor morale probabil ca reprezinta provocarea cea mai insidioasa si mai plina de consecinte, avand un trist corolar in criza - ca sa nu zic disolutia - familiei, care nu-i doar "celula de baza a societatii", ci, mult mai important, "celula mistica a Bisericii". Biserica nu trebuie sa faca politica in sens partinic, dar, in numele principiilor morale statornicite prin randuiala divina a Firii si prin Revelatie, ea trebuie sa faca politica lui Hristos, politica mantuirii. E nevoie de o implicare in social "cu intelepciune de sarpe si curatenie de porumbel". Slujitorul Bisericii trebuie sa fie intr-o masura cat mai mare model de rectitudine in cetate, dar si de jertfelnicie de sine. De aceea, trebuie o grija cu totul deosebita a Bisericii in selectia si formarea personalului pastoral, care trebuie nu numai pregatit sa poata raspunde adecvat provocarilor veacului, dar sa si intruchipeze in masura cit mai mare posibila sfintenie a vietii, care acum pare pentru multi mai degraba o poveste...
- Ati enumerat principalele probleme ale Bor. Ofensiva sectelor nu este una dintre ele? Bor nu pierde oare foarte multi credinciosi si nu ar trebui sa se apere?
- Pai se apara, cum si cat poate. Oricum, in Romania sunt mult mai putini sectanti decat pe alte meridiane. Din pacate, nu numai la noi, ci si pe aiurea, e un fapt ca taria sectelor nu sta in ele insele, ci in aceea ca sunt ocrotite si chiar incurajate de democratiile laice, parca anume pentru a leza ordinea religioasa traditionala, care este mult mai greu de manipulat. Deocamdata, la noi, ponderea sectelor, desi a crescut, n-a devenit alarmanta si inca putem spune, cu realismul senin al proverbului: "Nu se spurca Dunarea cu un gainat de vrabie".
- Bor a fost foarte mult preocupata in ultimii 17 ani de construirea a noi biserici, in vreme ce biserici-monument istoric se prabusesc in toata tara, neingrijite si abandonate. Inseamna oare ca Biserica isi ignora istoria si traditia, pe care altminteri le invoca cu patos? Nu se cladeste prea mult in piatra si prea putin in duh? De ce e nevoie de atatea biserici noi?
- Sa faci si sa refaci sunt doua lucruri deosebite: nici nu se confunda, nici nu se exclud. Si asta, nu doar in ordinea bisericeaca, ci in orice ordine a existentei. Nu poti doar sa dregi, trebuie sa si adaugi, raspunzand contextelor noi cu infaptuiri noi, adica tinand pasul cu nevoile fiecarei vremi. La noi, daca s-au ridicat si continua sa se ridice atatea biserici pe tot cuprinsul tarii, este pentru ca efectiv se simtea nevoia de ele. Populatia s-a inmultit, iar comunismul a fost, timp de o jumatate de secol, daramator, iar nu ziditor de biserici. In Bucuresti si in alte orase mari, bunaoara, cu toate bisericile noi care s-au ridicat dupa 1989, la liturghiile duminicale si la sarbatorile mai mari tot nu incape lumea inauntru, stand ciopor pe afara, mai ales in cartierele de blocuri, cu populatie extrem de numeroasa. Trebuie sa respectam traditia, zestrea trecutului, dar nu putem avea pretentia ca de dragul ei sa eludam necesitatile curente ale vietii crestine. Prezentul e de la sine prioritar, dar, ce-i drept, si pentru trecut s-ar putea face mai mult. Aici insa s-ar cuveni sa se implice mai ferm si statul, prin institutiile laice abilitate, daca nu din considerente religioase, macar din considerente culturale.
- Din cate urgente exista, care credeti ca sunt primele masuri pe care ar trebui sa le ia noul Patriarh?
- Nu am eu caderea sa spun ce masuri ar trebui luate prioritar, dar pot spune ce masuri cred eu ca ar fi binevenite: sa inceapa primenirea calitativa a functionarimii ecleziale; sa aduca o transparenta fireasca si destresata in relatiile cu mass-media; sa se ingrijeasca de o revitalizare a presei si editorialisticii bisericesti; sa declanseze un nou dialog cu romanii din diaspora, pentru ca bisericile romanesti de pretutindeni sa vina treptat cu toate la Biserica-Mama; sa caute forme flexibile de angajare misionara a laicatului ortodox; sa cumpaneasca mai bine termenii deschiderii ecumenice si ai raporturilor oficiale dintre puterea spirituala si puterea seculara.
- Slujitorii Bisericii pastreaza inca distanta fata de intelectuali. De ce nu se poate o lucrare comuna a ambelor tabere, in folosul comunitatii de credinciosi?
- Mai intai trebuie spus ca nu e vorba chiar de toti ierarhii, de toti slujitorii Bisericii. Dar distanta, intr-adevar, exista si se simte. Multe neimpliniri sunt legate de aceasta dizarmonie in ultimii 17 ani. Sigur ca exista si opacitatea si chiar complexele culturale ale unor ierarhi, sau ale sfatuitorilor nepotriviti de care s-au inconjurat, dar si intelectualii au partea lor de stangacie sau obtuzitate, ca sa nu vorbesc de rea credinta. Intelectualul, de multe ori, inainte de a fi un ins performant sub aspect profesional, cultural sau creator, este un ghem de pretentii si orgolii, greu de abordat si greu de multumit, iar adeseori, nu prea dus la biserica. Lucrarea comuna la care ar fi de nazuit si care nu-i deloc imposibila, presupune o flexibilizare a ambelor parti. Ce pot si trebuie sa faca ierarhii? Cred ca ar trebui sa valorifice mai generos si mai intelept o anumita intelectualitate crestina, de care nu ducem lipsa, si care ar putea mijloci mai eficient dialogul Bisericii cu intreaga lume intelectuala, cu presa si cu tinerii. Iar pe de alta parte, este nevoie de o primenire a discursului bisericesc, oarecum depasit astazi de provocarile sau de exigentele actualitatii. Sfintii Parinti vorbeau perfect "limba" vremii lor, chiar daca mergeau in rasparul ei. Sa invatam si noi "limba" vremii noastre, daca vrem sa o reconformam din mers!
- Cum ar trebui sa arate "Biserica ideala" a zilei de maine, avand in vedere schimbarile uriase petrecute la noi si deschiderea spre Comunitatea Europeana?
- Nu sunt inainte-vazator; mai mult decat sa fac anticipari, pot exprima niste sperante, care de buna seama nu sunt doar ale mele. Sper ca Biserica sa iasa definitiv de sub teroarea trecutului recent si sa-si recapete in societatea romaneasca, nu doar maretia nostalgica sau principiala, ci maretia de fapt; sa ne faca sa fim mai mandri decat pana acum de ierarhii, preotii si monahii nostri; sa nu lase loc nici unei sfieli de a ne infrunta cu ea, cu tot destinul european, demonstrand celor sceptici ca traditia poate fi mai vie decat si-au inchipuit ei vreodata si ca ortodoxia romaneasca nu este doar o anexa timorata a celei grecesti sau a celei rusesti, ci o vatra specifica de traire creatoare in marea familie a Ortodoxiei rasaritene si a unei ideale Europe crestine.