Cetatea arhanghelului Mihail
Era pe la anul 1100 dupa Cristos, cand o ceata de cavaleri teutoni, insotiti de calareti saxoni veniti din Germania, au pornit in cruciada ca sa elibereze Tara Sfanta. Si cand s-au intors, rupti de drumuri si lupte, s-au oprit mai intai in Transilvania, la poalele muntilor Fagaras. Si cand au poposit prin acele parti, locul era salbatic si frumos, si doar sate de valahi prietenosi le ieseau in cale. Asa ca s-au hotarat pe data sa nu mai plece din minunatia de-acolo, simtind ei ca Tara Sfanta pentru care se batusera era de fapt in Ardeal. Si ca sa castige bunavointa lui Dumnezeu, au hotarat sa inalte pe varful unui deal de sub munte, o biserica de piatra cu ziduri zdravene, de cetate. O biserica in care sa slujeasca preoti de rang inalt. Vreme de 80 de ani au trudit cavalerii teutoni si saxonii - stramosii sasilor de azi - sa ridice biserica. Au taiat si au cioplit cu mainile lor toata creasta dealului, ca sa faca pietre. Si cu ele si-au transformat visarea in fapta, trudind cu credinta aceea fierbinte ce-i dusese pana sub zidurile Ierusalimului. Si cand a fost gata, i-au pus hramul Sfantului Arhanghel Mihail. Era o biserica frumoasa, cu crenelurile sprijinite de cer. Iar dealul pe care s-a ridicat biserica si satul de la poalele lui au luat, si ele, numele arhanghelului: "Michelsberg", caruia romanii ii spun Cisnadioara. Si desi au trecut sute de ani de atunci, intru cinstirea cetatii a ramas o traditie pastrata nesmintit de cisnadioreni: totdeauna, intaiul nascut al familiei e botezat cu numele arhanghelului cetatii: Michael...
Postarul cel fericit din Cisnadioara
Pe unul dintre ei, Michael Henning, cisnadiorean de vita veche si unul dintre putinii sasi ramasi in sat dupa exodul masiv in Germania, din anii 90, l-am intalnit in curtea frumoasei lui case cu confort si gazon berlinez. Michael are 41 de ani si era primul sas tanar ce nu emigrase din Romania, pe care-l cunosteam. Am stat cateva seri bune la povesti cu el. Gazda mea avea un chip deschis si placut, si pe langa seriozitatea aceea bonoma si constructiva (care ne face sa regretam atata plecarea sasilor), Michael mai avea si un umor teribil. Unul foarte romanesc. Michael este si-acum postarul satului. "N-am vrut sa fac facultate pe vremea comunistilor, pentru ca asta insemna sa plec din Cisnadioara multi ani, prin repartitie. Si eu nu voiam sa parasesc satul stramosilor mei, unde ma simt si acum foarte bine", spune. Michael este un neamt mai aparte: iubeste Romania, poate mai intens decat destui dintre romani. Caci pe toti prietenii si cunoscutii sai care vin sa-l viziteze din Germania sau din toata Europa de Vest, ii duce in excursii - nu pe la cetatile sasesti din Ardeal - ci la manastirile din Nordul Moldovei! "Sa vada si ei minunile ridicate de romani".
Michael are si-un frate mai tanar. Il cheama Erwin si are 35 de ani. Erwin a luat calea Germaniei, inca din 1990. L-am cunoscut tot in curtea cea verde a lui Michael, unde venise sa-si petreaca vacanta. Caci Erwin vine an de an, in toate concediile, la Cisnadioara, in Vaterland, patria lui natala. Povestea celor doi frati e captivanta: doua destine diferite, in aceeasi familie, in care pierzatorul a ajuns in cele din urma castigator. "Chiar asa!", imi spune Michael, facandu-mi cu ochiul. "Eu sunt urma care-a scapat turma sasilor din Cisnadioara."
Erwin
Intai am vorbit cu fratele plecat in Germania. Voiam sa-mi explice destinul lor curios - doi frati care s-au despartit, unul dus in bejenie, altul ramas aici. Cu firea-i domoala si cu romaneasca lui cu un puternic si simpatic accent ardelenesc, Erwin mi s-a destainuit. In 1990, avea 18 ani, si parintii voiau sa emigreze cu orice pret din Romania. Nu-si mai doreau nimic altceva. Prietenii ii plecasera toti, ci numai Michael, fratele mai mare, voia sa ramana in sat. La 18 ani, Erwin n-a vrut sa se desparta de parinti. Si a plecat impreuna cu ei in Germania, la Karlsruhe, unde a avut noroc: a gasit repede o slujba buna, asa ca e multumit pana-n ziua de azi. A grijit si de parinti, care s-au stins amandoi, pe rand. In schimb, concediile si le face numai si numai acasa, in locul unde s-a nascut. De altfel, tot de-aici si-a luat si nevasta. Cand imi spune, raman uimit. "Ii romanca, fata din Poplaca. La Cisnadioara gasesti greu fete sasoaice, nu mere asa usor, tate-s plecate in Germania", zice.
Nu las sa-mi scape o asemenea intamplare si-l rog pe Erwin sa-mi spuna povestea iubirii lui cu fata din Marginimea Sibiului. "Totusi, de ce ti-ai luat nevasta romanca, Erwin?", il intreb. "Pai, intai de toate ca nemtoaicelor astora din Germania nu prea le mai sta mintea la o casatorie ca lumea, asa cum o visam eu si cum am invatat ca trebuie sa fie, de la parintii mei. Toate se schimba, nu mai are rabdare lumea pentru casatorii temeinice, cu randuiala, ca la sasi. Si apoi, de cand am venit in Germania, n-am prea avut timp sa ma apropii de altii, ca munca imi mananca tot timpul si cand ma vad cu cineva - sunt tot rudele si vechii prieteni din Cisnadioara... Da si asta se intampla rar, nu mai e cum era odata, in Romania... Ne-am raspandit toti ca potarnichile, prin toata Germania, nu mai e ca atunci, treceam doua-trei ulite si gata, incepeau glumele, viata... Asa ca tot in Romania ne vedem noi, cel mai mult, ca venim toti in concedii, sa mai fie o data ca odinioara! Asa mi-am luat si nevasta. In Cisnadioara tate sasoaicele fiind "date", am inceput sa colind satele din Marginimea Sibiului dupa o fata buna, asa cum mi-o visam eu, si uite ca am gasit-o!...".
In tot acest timp, inca o intrebare imi mai statea pe suflet. Erwin ma lamurise din plin ca in Germania se mananca o paine buna, una pentru care trudeste din greu, cu cerbicia-i innascuta de sas. "Dar cu nemtii cum v-ati inteles, cum v-au primit ei acolo? Cu bratele deschise, ca pe niste frati vechi, fratii intorsi acasa? Sau ca pe niste Auslenderi (straini)?", am indraznit sa-l intreb. "Ei, draga domnule, acuma, dupa 15 ani de stat in Germania, lucrurile s-au mai asezat si pentru noi. Dar la inceput, si inca multa vreme dupa aia, a trebuit sa ne obisnuim bine cu numele asta de "Auslender" (Auslender in germana) lipit peste noi. Ca ne mai intrebau ei, nemtii: "Pana la urma, ce sunteti voi?". Iar noi raspundeam: "Ce sa fim, germani suntem, germani de-un sange cu voi!". Si atunci incepeau ei toti sa rada: "Deh, ati avut si voi fiecare cate un caine lup german - si acuma ziceti ca sunteti germani!". Pe urma, se mai interesau ca de unde suntem noi din Romania. Si noi le spuneam atunci numele german al Ardealului, numele dat de primii sasi coloni - SiebenbUrgen. Da pe acolo, neam!, nu auzisera ei in Germania de asta. Si atunci spuneam: "Din Transilvania suntem!". Da nici atunci n-aveam prea mare succes. Ca numa unii se mai luminau la fata, dumiriti in felul lor: "ah, din Transilvania, din tara lui Dracula, stim acuma!". Asa ca de la un timp, nici nu mai povestim noi pe acolo, eu si prietenii mei, cine suntem si de unde venim. Le pastram toate in suflet, ca-i ca si cum n-ar fi fost!..."
Lui Erwin ii place foarte mult sa isi fotografieze satul in care s-a nascut. Poate ca asa il tine mai bine captiv in amintirile lui. Imi arata cateva poze splendide cu Cisnadioara in iarna. Cisnadioara lui, desenata prin zapada, in contururile ei delicate si stravechi, de burg in miniatura, ca dintr-un basm. Un basm sasesc, ce-a existat candva, aievea. "Poate puneti si pozele astea in ziar, draga domnule" - zice. Si brusc, nostalgia lui de sas ponderat, nostalgia lui gatuita, explodeaza: "Cred ca ati putea sa-i dati un nume trist reportajului dvs.; un nume trist si inghetat, ca un peisaj de iarna!"...
Michael
Fratele mai mare a inceput sa-si spuna si el, ca de la sine, povestea.
"In 1990, cand s-au deschis portile Romaniei, practic toti sasii stateau deja pe valize, pregatiti sa plece oricum. S-au dus fara sa mai intrebe daca au voie", povesteste Michael. "Si s-a creat asa, o stare de euforie de a merge in Germania, pentru ca orice bomboana pe care o primeam inainte de acolo, era de o suta de ori mai buna decat aia de la noi, si o ciocolata la fel. Iar acuma vin ei, nemtii nostri emigrati din Romania, si cauta ciocolata de-aia de-un leu, cum era in copilaria lor, si n-o mai gasesc, si tanjesc dupa covrigi de 25 de bani si dupa halva facuta in Combinatul din Medgidia" (rade...). "Uite, chiar acum o saptamana au mai fost aici tot niste sasi plecati in Germania si ei m-au intrebat disperati, unde se gasesc cremsniturile alea bune de dinainte de revolutie, pentru ca au cautat peste tot si n-au gasit (prajituri de foietaj cu crema de vanilie, specialitate ardeleneasca n.n.). Erau retete de-alea ieftine, dar mult mai gustoase ca asta scumpe, asa cum a facut nevasta-mea zilele trecute: o placinta de mere, cu o reteta de-aia, cand nu gaseai nici de una, nici de alta - cu margarina, un pic de faina, ceva ulei si nimica... Asa ca vedeti dvs., nostalgia nu mai tine cont de realitati! Cat despre mine, eu in 90 am fost in Germania, am stat doua saptamani si mi-am dat seama imediat ca niciodata n-o sa dau libertatea din Romania pe libertatea din Germania. Poate e greu de inteles, dar sunt oameni care stiu despre ce vorbesc... Mai intai ca la noi, in 90, tineti minte, am trait cu totii o libertate fantastica! Aveam senzatia ca putem sa ne construim viitorul cum vrem si ca putem sa ne indeplinim toate visele. In Germania, totul era gata. Asta a fost dilema mea cea mare. Cand am ajuns acolo, am fost extraordinar de impresionat de ordinea, de disciplina, de florile de la geamuri si din curti, de gazon, totul era pavat, totul aranjat la milimetru. Si poate tocmai mama aia a ordinei m-a enervat! Pentru ca daca emigram, trebuia sa ma integrez in ordinea aia si n-as mai fi fost eu, ci doar o rotita intr-un mecanism urias, caruia nu-i pasa de fel de mine. Aici, amintiti-va, totul era nou! Puteai sa te implici si social si politic si oricum. Si toti comentam politica. Si ce parea politica, daca nu chiar construirea viitorului acestei tari - ei, acuma par vorbe mari, dar atunci aveam impresia ca totul e posibil si ca tara va merge iute pe drumul cel adevarat. Si, mai ales, stiind ce era in Romania si cate erau de facut aici - ma rog, aveam 25 de ani atunci, sotia era gravida cu al doilea copil - nu m-as fi aventurat sa ma duc in Germania, sa incep o viata noua acolo, daca puteam sa o incep aici, in libertate. Asa ca dupa ce m-am intors prima oara din Germania, doi ani ma tot uitam cu coada ochiului la nevasta-mea (e si ea sasoaica din Cisnadioara, ne stim de copii, de la 5 ani) si doi ani nu am zis nici pas despre emigrare - de teama ca-mi va spune ea ca vrea sa plecam. Si in tot ast timp, fara sa stiu, facea si ea la fel cu mine... Iar in anii urmatori, cand in Romania sperantele cele mari se mai inchisesera, noi tot n-am plecat! Pentru ca fiecare isi calculeaza bine cate un pas din asta definitiv. Iar la noi a iesit ca merita mai bine sa ramanem. Pentru ca era mult mai interesant aici si conditiile erau mai prielnice decat acolo.
Si nici nu ma gandeam ca aproape toti sasii din satul asta or sa plece! Atunci a inceput tragedia si pentru mine. Inchipuiti-va, eram postasul satului si vreo doua ierni am mers prin sat, prin zapada, doar in urmele mele, pentru ca doar ai din capatul satului ramasesera, nu mai era nimeni... numa cainii si cu mine! Ei, dar dupa aceea, incet, incet, au venit si-n satul nostru, ca si in alte sate sasesti, oameni care au cumparat case. Au venit si din Germania si din Franta si din Anglia si din Portugalia. Dupa aceea, au venit romanii din Sibiu, care au dat un pic de bani. Iar asta ne-a dat incredere in viitor si noua, celor putini, ramasi aici. Pentru ca vedeam ca nu se termina lumea cu plecarea sasilor si ca incepe alta lume, poate mai interesanta ca aia veche, dupa care era randuita tara asta. Oricum, ma duc in fiecare an in Germania, poate si de doua ori - ce sa fac, nu mai am nici un neam aici! Ma duc cand are acolo botez vreun copil si cand e vreo confirmare (botezul comunitar, cand copiii intra in randul lumii si al bisericii). Ca si ei vin la mine aici, la Cisnadioara, ca, slava Domnului, inca mai avem si noi destule nunti. Si-or sa mai fie. Pentru ca din 100 de sasi cati mai suntem aici, 40 s-au nascut dupa 89", si-a incheiat Michael Henning povestea.
Dupa care am stat o vreme cufundati in tacere, in curtea aceea a lui minunata, cu iarba tunsa fest, cum vazuse el in Germania. Si stand asa, deodata, dintr-un acaret indepartat al casei lui modernizate la sange, am auzit behait de oite!... Neavand incotro, desi rezervat din fire, a trebuit sa mi le-arate. Iar oile lui erau asa de frumoase si cu lana asa bucalata, de parca ar fi fost spalate cu sampon. Si asta nu era ultima surpriza pe care mi-o rezerva Michael, sasul meu care se lasa descoperit in trepte. Dar, deocamdata, am continuat discutia noastra despre sasii lui dragi. Afara era cald, dar in curtea lui era atata de bine, iar deasupra noastra, ca o acvila veghetoare - zaream cetatea din Cisnadioara.
"Vedeti dumneavoastra", a continuat Michael, "noi, sasii, ne-am inteles totdeauna bine cu romanii. Acum 150 de ani, cand o picat peste noi monarhia chezaro-craiasca, ungurii au incercat sa-i maghiarizeze deopotriva si pe sasii si pe romanii din Transilvania. Bunicii mei au avut nume de unguri, ii chema Janos si Katalin. Si tocmai de aia s-au coalizat sasii cu romanii impotriva ungurilor, cand sasii au fost de acord ca romanii din Ardeal sa faca Unirea cu Romania. Sasii au vrut sa traiasca in Romania, nu in Ungaria! Toate se leaga pe undeva. La fel si sasii din Cisnadioara, care erau mai toti tarani: n-au avut niciodata nici o problema cu Rasinariul de peste deal, sat pur romanesc, foarte vechi. Eram foarte buni prieteni. Numai dupa al doilea razboi mondial au fost ceva probleme. Ca atunci, toti sasii din Transilvania au fost expropriati si declarati persona non grata, iar in casele lor au venit romanii si le-au ocupat. Aici, la noi, nefiind romani in sat, au fost fortati cei din Rasinari sa vina sa ocupe casele sasilor, dar asta s-a putut intampla numai dupa ce a fost obligat si amenintat cu puscaria primarul din Rasinari, ca rasinarenii zisesera nu, nu putem face asa ceva, sa luam pamantul vecinilor nostri sasi. Si asa au stat in Cisnadioara vreo zece ani impreuna, romanii cu sasii. Pana cand sasii si-au primit iar casele inapoi. Dar pamanturile sasilor au ramas la "colectiva" Rasinariului. Asta nu inseamna ca s-a pastrat ura si manie intre sasi si romani. Asa au fost timpurile! A fost insa prima data cand romanii au intrat in conflict cu sasii. De fapt, emigrarea a inceput inca din timpul razboiului, cand 70.000 de tineri sasi au fost inrolati - cu acordul statului roman - in armata germana, in Waffen Ss, si nu s-au mai intors dupa razboi in Romania, au ramas in Germania. Apoi au plecat familiile lor ramase aici, asa ca primii emigranti sasi au plecat prin in anii 50."
Michael se opreste o vreme, dupa care continua cu un aer linistit, nepatat de tragism. "Pana la urma, problema noastra, a sasilor, asta este: ca noi, mai devreme sau mai tarziu, vom iesi din istoria Romaniei ca fiinte. Asta e, toata lumea e in schimbare si niciodata nu va mai fi natiunea asta a sasilor asa de organizata, asa de compacta si impunatoare cum a fost in veacurile trecute. Va fi altceva, va fi mult prea mult influentata de lumea asta. Si eu va spun sincer ca nu vreau ca ai mei copii sa ramana neaparat sasi, eu vreau ca ei sa fie europeni. Si asta-i mult mai important decat sa tii neaparat de traditii - nu sa-ti negi traditiile, dar nici sa le tii in viata fortat. Pentru mine, sa iti pastrezi traditia inseamna nu sa ai grija de cenusa, ci sa pui pe foc. Sa se intample ceva nou, dar sa stii de unde-ti tragi radacinile. Iar noi trebuie sa predam valorile noastre zidite - celor care vin. Sa aiba grija de ele, cum am avut si noi, sasii, grija de ce ne-au lasat noua stramosii nostri."
***
Apoi, Michael Henning mi-a mai dezvaluit un secret al lui. Cumva impotriva vointei, dar la insistentele fratelui sau Erwin. Tot plimbandu-ma prin curtea sa dupa mioarele acelea nazdravane, am zarit intr-un colt niste cahle frumoase de sobe sasesti - pictate in emailuri albastre, ca de demult... Abia atunci mi-a marturisit ca el e singurul mester din Ardeal si din Romania care mai face sobe sasesti. Si atunci, brusc, mi-am dat seama ca auzisem de domnul Henning, inainte sa il cunosc. Faima lui ajunsese pana in casele vechilor aristocrati ai Bucurestiului, printre cei care mai doreau sa-si comande sobe ca de pe vremuri, cu aspect imperial. "Pai, a venit si televiziunea germana sa il filmeze", imi sopteste Erwin. Interesant e ca Michael a deprins acest mestesug sasesc al ceramicii, aproape pierdut, dupa ce s-a hotarat sa nu emigreze in Germania. "Ma durea inima cand vedeam sobe de-ale noastre, sasesti, vechi de 200 de ani, sparte si aruncate la gunoi, cu desenele lor frumoase cu tot", spune Michael. "Si atunci mi-am zis: o sa fac si eu asa o ceramica, chiar de mi-oi pierde zece ani din viata, da tot o fac! si n-au fost zece, dar cinci ani am tot ars si am stricat la luturi, pana sa fac una buna." Azi, sobele lui Michael incalzesc peste tot in Europa: din Romania pana in Franta, Italia si Germania.
Dar marea surpriza am trait-o abia la sfarsit, cand Erwin, fratele cel mic, m-a chemat sa-mi arate ceva. Pe ulita cea mare a satului, ulita pe care curge un parau - Erwin montase o asa numita web-cam: o camera video, conectata la Internet, prin calculator. Si mai pusese una si in piata mare a Cisnadioarei, piata de unde poti privi si Cetatea. Asa ca Erwin poate sa vada in direct, din Germania, in direct si tot timpul, ce se intampla in satul in care s-a nascut. Si nu numai el, ci toti cei plecati. De acolo, de departe, vad pana si ce temperatura e la Cisnadioara. Oricum, mult mai mica, chiar si pe timp de canicula, decat dorul care arde in sufletul lor dupa satul de-acasa. Michelsberg. Satul cu nume de arhanghel.