Si-a scris numele pe acordeon cu litere aurite: Emy Dragoi. Frumos ca un print arab, cu pielea smeada si ochii negri si cu un zambet stralucitor ca reclamele pentru pasta de dinti, la 31 de ani, descendentul unei familii de muzicanti ploiesteni a cucerit Parisul si este considerat drept cel mai bun acordeonist de jazz al momentului. In Romania, asa cum se intampla la noi cu talentele recunoscute international, abia s-a auzit de el. Sa-l descoperim acum, pentru cititorii revistei noastre, in paginile "Formulei As"
Tata si cei 40 de ucenici
- Toate povestile incep cu "a fost odata"... Stai in fata mea spilcuit si elegant ca scos din cutie, dar banuiesc ca inainte de a deveni celebru, ai fost un copil care s-a jucat in praf. Cum te-ai apucat sa canti la acordeon?
- M-am nascut intr-un sat de langa Slanic-Prahova, Poiana Varbilau, si chiar de cand m-am trezit pe lume, in casa noastra, dar si pe ulita mare pluteau peste tot sunetele vrajite ale acordeonului tatalui meu. La noi in casa se canta de dimineata pana seara. Mama are o voce minunata, unul din bunici canta la tambal, iar celalalt la vioara, unchii si matusile mele, de asemenea, erau muzicanti. Era minunat cand ne intalneam. Petrecerile noastre tineau si cate doua-trei zile. Copilaria mea a fost mai mult muzica. Legate de acordeon sunt si primele mele amintiri. Tata mi-a povestit ca nu aveam decat doi ani si opt luni, cand mi-a aratat pe clape o melodie simpla: "Trurli". Mi-a repetat-o si apoi mi-a cerut sa apas eu pe clape, in timp ce el intindea burduful acordeonului. N-am ezitat, n-am gresit o nota. La trei ani, mi-a cumparat un acordeon micut, cu sase basi, cu care ma jucam de dimineata pana seara. Tata si-a dat seama ca am talent si ureche muzicala, dupa rapiditatea cu care memoram si reproduceam aproape tot ceea ce imi canta. La sase ani, am inceput studiul cu el, dupa un program foarte serios. La un moment dat, detasat din productie pentru activitati culturale, la fabrica de la Plopeni, unde lucra, tata facuse un grup de patruzeci de ucenici-acordeonisti, pe care-i invata tainele acestui instrument minunat. Pe atunci, toti voiau sa stie sa cante la acordeon, ca erau romani, ca erau tigani sau jidani. Ii chema pe toti la noi acasa, sau stateam in gradina daca era vara, si cantam: 40 de acordeonisti, va dati seama? Vecinii stateau la gard si ne aplaudau. Chiar daca eram cel mai mic dintre ei, aveam doar sase-sapte ani, stiam pe de rost, la sfarsitul orei, tot programul celor 40, melodia pe care fiecare trebuia sa o cante. Tata era fericit. Mie nu-mi placea deloc cand ma lauda si, mai ales, cand invita toata orchestra filarmonica de la Plopeni acasa, sa ma asculte pe mine. Aveam mintea vie. Intre timp, ma inscrisese la liceul de muzica din Ploiesti, clasa de pian. Ca sa ajung la scoala, trebuia sa ma trezesc la ora cinci dimineata si sa iau trenul din satul meu pana la Ploiesti. Cand ma intorceam, dupa cursuri, de cele mai multe ori adormeam in tren si nu mai coboram unde trebuia, ci la doua sate mai incolo, unde locuia bunicul meu. Saracul! De cate ori n-a venit chiar el la gara, sa vada daca mai sunt in tren: daca nu ma vedea coborand, era sigur ca am ajuns acasa.
Pe la zece ani, tata m-a invatat un repertoriu de cafe-concert, iar pe la unsprezece-doisprezece ani, si-a dat seama ca m-a invatat destul si ca de atunci incolo trebuia sa ma lase sa descopar singur muzica, sa-mi urmez imaginatia, arta improvizatiei si propriile idei despre muzica. Imi amintesc ca venea bunicul din partea tatei acasa la noi si voia sa ma incerce: imi canta o tema cu acordeonul, iar eu, la pian, improvizam mai bine de o ora pe tema respectiva. Si tata, si bunicul erau incantati, iar mie imi placeau teribil jocurile acestea muzicale ale noastre. Nici unul dintre noi nu stiam, la vremea aceea, ca ceea ce cantam eu era chiar jazz.
Emy de la Eminescu
- Un copil fara copilarie... N-ai fugit niciodata de-acasa, sa joci fotbal pe un maidan?
- Nu aveam voie sa joc fotbal, pentru ca puteam sa-mi rup, Doamne fereste, vreo mana, si n-as mai fi putut canta. Intr-adevar, n-am avut o copilarie normala, aproape fiecare intamplare pe care mi-o amintesc din vremea de-atunci este legata de acordeon, de vreo fraza muzicala, de orele in care cantam pana uitam de mine, pana cand eu si acordeonul deveneam o singura fiinta. Imi place la nebunie sa cant. Am fost nascut, cred, pentru muzica. In zodia Leului, pe 10 august. Am implinit de curand 31 de ani.
- Ce fel de nume e asta, Emy?
- Pe mine ma cheama Ion Dragoi, ca pe tata. Dar tot el mi-a zis Emy, de la Eminescu, pentru ca lui ii place mult poezia si citeste si acum, iar Eminescu este pentru el un idol, cel mai mare poet din lume. Iar pe mine, mi-a zis el mai tarziu, ma "mirosise" de mic: stia ca aveam stofa de poet si ca o sa devin un poet al acordeonului. Mi-ar placea sa cred ca a avut dreptate. L-am rugat doar sa nu ma mai strige Eminescu pe strada, ca radeau copiii de mine. Si mi-a zis doar Emy. Cu i grec. Doar eu si el stiam de unde vine Emy. Acum stiti si dvs.
- Cum era lumea in vremea copilariei tale? Oamenii erau mai fericiti ca acum? Se petrecea mai frumos?
- Muzicantii faceau parte din viata satului. Nu era eveniment la care sa nu fie chemati lautarii: botez, nunta, ori chiar inmormantare. Nuntile erau mai frumoase, dar pentru lautari era greu, pentru ca trebuiau sa sustina fiecare etapa a ritualului de nunta: sa cante la imbracatul miresei, apoi la al mirelui, apoi sa mearga cu mirele la nasi, sa cante socrilor, iar a doua zi, sa cante si la ciorba de potroace. Era greu, dar noi eram obisnuiti, aveam antrenament. Am inceput sa merg cu parintii mei la nunti de la noua ani. Tata a insistat sa fac asta, desi mama ar fi vrut sa ma mai lase sa copilaresc, dar el zicea ca "teoria e nimic fara practica". Cantam de la zece dimineata, de cand se imbraca mireasa, pana la zece seara, cand se incingea cheful. Tata stia ca dupa ora aceea, picam de somn, de aceea ma punea sa cant "in deschidere" si ma prezenta mandru: "Iar acum, baiatul meu Emy, un mare talent, o sa cante pentru dumneavoastra "Spune, spune mos batran" sau ""De unde vii tu, mai lele"". Si tot asa. La zece si jumatate ma piteam pe un scaun pus pe scena, in spatele mamei, si dormeam acolo pana dimineata, cand se spargea nunta.
- Lautarii erau mai pretuiti ca acum?
- In Poiana-Varbilau, mai mult de jumatate erau muzicanti-lautari. Si toti traiau foarte bine din lautaria lor, cel putin pana in anii 90. Pe-atunci, lautarii erau boieri: bine imbracati, cu case frumoase, cu stare, cu fala. Imi amintesc ca mama isi comanda tot timpul rochii de seara la casa de moda "Venus" din Bucuresti, si isi schimba aproape in fiecare sezon mobila din casa, iar pe cea "veche" o daruia rudelor mai sarace, ca avem o familie foarte mare. Celebra Gabi Lunca e si ea din Poiana-Varbilau, verisoara buna cu mama. Surorile mele canta si ele cu vocea, una muzica usoara, alta muzica clasica, dar cea care canta cel mai frumos s-a maritat. Acum, nu mai sunt vremurile cum erau atunci. Din pacate, putini romani, vorbesc de publicul larg, mai tin la cantecul lautaresc autentic. Unii din lautarii vechi au mai scapatat, s-au demoralizat, nu se acomodeaza cu viata de astazi, cu tendintele moderne. Ei vad in noile curente muzicale un pericol de pervertire a artei lor traditionale.
Jazz, in capitala acordeonului
- Sa vorbim despre aventura ta pariziana. Cum ai ajuns o celebritate in Franta?
- Intai mi-am terminat studiile muzicale in Romania. Cand am implinit paisprezece ani, tata a hotarat ca trebuie sa ma scuteasca de chinurile navetei si ne-am mutat la Ploiesti. La 15 ani, aveam propria mea orchestra, cu care cantam la diferite evenimente. Am continuat sa fac asta si dupa ce am terminat liceul, iar la 20 de ani am plecat in Franta, chemat de un prieten, Costel Nitescu, violonist, plecat din tara de mai multi ani, ca sa cant cu contract intr-un cabaret, muzica de cafe-concert. Dar nu m-am limitat la atat. Jazz-ul era marea pasiune, vocatia mea, si am profitat de faptul ca sunt la Paris ca sa invat jazz asa cum trebuie. M-am inscris la scoala de jazz a lui Bill Evans, la sectiunea pian, am cantat in orchestra lui Philippe Lebel, si am studiat cu renumitul acordeonist si pedagog Jean Demeux, iar mai apoi cu Jean Corti, Isabelle Durand, Daniel Colin, Armand Lasagne si altii. Impreuna cu pianistul Antoine Hervier, am inregistrat in 2002 primul meu album, "Accordeon Steeple", o combinatie intre clasic si jazz. Si, in sfarsit, m-am apropiat cu mai mult curaj de stilul "jazz manouche", "a la tzigane", facut cunoscut in urma cu cateva decenii de celebrul chitarist tigan Django Reinhardt. Impreuna cu alti trei valorosi instrumentisti parizieni (chitaristul Christophe Lartilleux, chitaristul ritmician Philippe Cuillerier si contrabasistul Jeff Hallam) am scos anul trecut, tot in Franta, la Soft Records, albumul "La Ballade pour Claudia", care a avut un succes extraordinar. L-am dedicat sotiei mele, care, atunci cand l-am compus, era insarcinata cu fetita noastra, Bianca.
- Sotia ta trebuie sa fie o femeie foarte fericita daca barbatul visurilor ei ii canta iubirea pe un album, in fata lumii intregi. Cum a inceput povestea voastra de dragoste?
- Am cunoscut-o intamplator. Acum sase ani venisem din Franta intr-o vacanta acasa si am remarcat-o la un restaurant, unde intrasem cu cativa prieteni vechi, ca sa sarbatorim revederea. Ea era la o alta masa, cu alte cateva fete, colege de serviciu, aveam sa aflu mai tarziu. Intre ele, stralucea. Mi s-a parut cea mai frumoasa fata din lume. Am indraznit sa-i cer, respectuos, numarul de telefon, si am sunat-o intruna pana a acceptat sa se intalneasca cu mine. Ea avea o carte de vizita impresionanta - economist, director de vanzari la Renault. Eu eram Emy Dragoi, aproape necunoscut in Romania. Nu stia cine sunt, ce muzica fac, i-am cantat chiar si la telefon, cu acordeonul meu, ca s-o conving ca am o pasiune, o cariera si ca nu sunt ca toti baietii care agata fetele prin baruri. Timp de trei luni, am incercat sa-i demonstrez ca sunt un om bun, de caracter, serios, ca am o educatie buna din familie, ca pentru mine familia e sfanta si ca ador copiii. Ca, desi am o multime de admiratoare, ca muzician, nu ma uit nici in dreapta, nici in stanga, pentru ca in gandul meu este numai femeia pe care o iubesc. Dupa trei luni ne-am cununat si a fost o nunta ca-n povesti. si cum nimic nu e intamplator in viata noastra, am descoperit ca parintii nostri se cunosteau bine, pentru ca tatal meu fusese coleg de serviciu la uzina Plopeni cu mama ei. Si-a intrerupt serviciul dupa trei ani pentru a o creste pe Bianca si a ma urma amandoua la Paris, dar s-a ocupat intre timp si de firma de impresariat si organizare de evenimente pe care chiar ea a infiintat-o pentru a ma ajuta sa devin mai cunoscut in tara si pentru a ma sprijini in proiectele mele (unul dintre ele fiind festivalul anual "Nopti albe de acordeon"). Stia cate ceva despre domeniul acesta, pentru ca fratele ei a fost impresar al "Scolii Vedetelor", iar acum are o firma mare de publicitate. Claudia e o sotie si o mama minunata. Si e ploiesteanca, "republicana", e un partener de drum lung, pe al carui curaj si aplomb te poti baza oricand, in orice situatie.
- Cum e sa traiesti la Paris si sa canti jazz?
- Jazz-ul iti da o libertate enorma: sa gandesti, sa te exprimi, sa creezi, sa interpretezi asa cum simti, fara sa te lovesti de limitele impuse de muzica clasica. Mi-a placut dintotdeauna jazz-ul, e spiritul meu intrutotul, chiar daca in copilarie, evident, nu constientizam ca acesta va fi drumul meu. Acum cant doar jazz, sunt fericit si traiesc foarte bine din asta. Dumnezeu mi-a dat sansa asta, si-i sunt recunoscator. Puteam sa fiu si acum in Romania si sa cant manele, cu sintetizatorul. Dimineata ma trezesc si vad pe fereastra, din micul meu apartament de la Paris, silueta Turnului Eiffel, si ma gandesc ca e un simbol si pentru biruinta mea, un roman venit cu zece ani in urma cu acordeonul in spate sa cucereasca Parisul. Sunt fericit, o data in plus, si ca fetita si sotia mea au venit si ele cu mine, iar chicotelile lor imi coloreaza diminetile. Ne plimbam impreuna, noaptea, pe Champs-lises, si vorbim de Romania, de ce am lasat acasa. Cand plec in turnee mai lungi, ma simt foarte singur fara ele. La randul lor, incearca si ele sa se adapteze intr-o lume foarte protocolara, dar nu excesiv de fierbinte si vorbareata, asa cum e la noi, in care oamenii nu converseaza in magazine, sau in parcuri, cand isi plimba copiii, daca nu se cunosc foarte, foarte bine.
- Dincolo de costumul tau Armani si de pantofii lustruiti-oglinda, zambetul ti-a ramas "romanesc": curat si sincer. Nu te-au pervertit strainataturile, n-ai facut compromisuri ca sa ajungi celebru. Esti un om fericit? Iubesti, esti iubit, sotia ta, fetita si inca un copil care e pe drum, neamul tau cel numeros de acasa, toate-ti rotunjesc viata. Ce-ti mai poti dori, la 31 de ani?
- Imi doresc enorm sa fiu cunoscut si iubit si in Romania asa cum sunt in strainatate. Aici e tara mea, chiar daca traiesc acum la Paris si majoritatea angajamentelor mele sunt acolo. M-as intoarce bucuros aici, pentru ca poti foarte bine sa-ti onorezi angajamente internationale si stand la Bucuresti, si comunicand cu impresarii si managerii din domeniu, dar numai daca as sti ca am aceleasi atu-uri de cariera ca la Paris. Am speranta ca intr-o buna zi va fi asa, mai ales ca lumea a inceput sa auda de mine. Acum aproape doi ani, am inceput o serie de concerte in tara si in Franta, impreuna cu Teodora Enache, cea mai buna voce de jazz a momentului in Romania, cu piese din muzica romaneasca traditionala, si mai avem un proiect comun, legat de muzica evreiasca traditionala. Dar folclorul nostru este cea mai bogata muzica din cate am intalnit si ma doare sa vad ca in Romania nu se face mai nimic ca sa nu se piarda traditia. In Franta, cantecele romanesti vechi au foarte mare cautare la public. Cu muzica romaneasca si cu acordeonul meu, aproape ca am facut turul lumii. Inca de la primul meu album, contractele si ofertele au inceput sa vina asa de multe, incat la unele trebuie sa renunt sau sa le aman. Cum am facut in aceasta vara, cand am preferat sa vin acasa, in Romania, ca sa stau cu familia mea si sa pregatesc festivalul "Nopti albe de acordeon", editia a doua, si lansarea de la Bucuresti a urmatorului meu album.
- Spune-ne mai multe despre aceste proiecte ale tale. Multi dintre cititorii revistei noastre se vor bucura sa te cunoasca si sa te asculte "in direct".
- Am mari sperante legate de publicul romanesc. Sunt fericit cand vad ca exista si aici un public pentru mine, iar festivalul pe care-l organizez a avut succes, inca de la prima editie. "Nopti albe de acordeon" se va desfasura la Bucuresti, la Centrul Cultural "ArCub", intre 14 si 16 septembrie, si are ca invitati virtuozi ai acestui instrument, din mai multe tari (Romania, Franta, Rusia, etc). Daca anul trecut vedeta a fost Richard Galliano, anul acesta il vom avea ca invitat special pe Marcel Azzola. Amandoi sunt nume celebre ale jazz-ului francez, cu care am avut ocazia sa cant si eu si chiar sa le devin prieten. In aceasta idee, festivalul isi propune sa reconsidere rolul acordeonului, vazut inca de multi romani ca un instrument de nunti si de acompaniament, cand, de fapt, este un instrument complex, cu care se pot aborda foarte bine si alte genuri muzicale decat cel popular, traditional: clasic, jazz, tango, musette, etc. In foaier va fi o expozitie de acordeoane vechi, unele din secolul Xviii, pe care singur le-am achizitionat, din diverse tari, de la lautari batrani. Tot in cadrul festivalului, voi lansa si noul meu album, "Emy Dragoi - Jazz Hot Club Romania". Va fi o lansare simultana in 14 tari si cred ca e primul album al unui muzician roman lansat in felul acesta. Recitalul meu din ultima seara a festivalului va cuprinde creatii proprii de jazz, pe teme traditionale, si voi canta acompaniat de grupul meu, "Etnophonia"." Sper ca si aceasta a doua editie va fi un succes, si invit de acum pe toata lumea sa vina sa ne asculte si sa ne vada. Cred in reusita acestui eveniment, pentru ca eu pun suflet in tot ceea ce fac.