Incerc un fel de stanjeneala cand ii aud pe unii autori numindu-si scrierile opera. Desi cuvantul acesta, ca si cel de artist, s-a banalizat ("artisti" isi spun si guristii analfabeti, si frizerii, si machiorii, si animatoarele de bar, despre "opera" lor vorbesc cu emfaza toti grafomanii, diletantii si compilatorii), pentru mine el continua sa aiba un sens valoric superlativ. Mircea Cartarescu are opera, in toate intelesurile notiunii, de la cel etimologic - in latina opera inseamna munca, o indeletnicire care cere osteneala, iar verbul din care provenea, operor, semnifica si a aduce o jerfa - pana la exigentele cuprinderii vaste si profunde, ale originalitatii stilului si capacitatii de a emotiona. Scriitor total - poet, prozator, eseist, teoretician si, de voie-de nevoie, publicist -, Mircea Cartarescu are o putere de munca si o rabdare pe masura talentului, cultivat si crescut in timp, la masa de scris si prin lecturi. Putea sa ramana inzestratul poet care scrie sporadic, sub impulsul inspiratiei, in restul timpului traindu-si viata placut. A ales sa si-o supuna scrisului, sa se scrie. Tracasat si el de obligatii, ca noi toti (ba, mai avandu-le in plus si pe cele ce decurg din statutul de Vip), a reusit totusi sa-si urmeze obstinat proiectele, sa nu se lase abstras nici de evenimentele vietii private si publice, nici de cantecele de sirena ale celebritatii. La trilogia Orbitor a muncit 14 ani, publicand in 1996 primul volum, Aripa stanga, in 2004 cel de al doilea, Corpul, si, in vara aceasta, ultimul, Aripa dreapta. Intregul de peste 1400 de pagini e vazut deja de criticii romani care conteaza - ca o capodopera si va garantez ca nu e o exagerare. S-a mai gasit - totdeauna se gasesc insi agasati de laudele meritate sau care nu au alt mijloc de a se face remarcati decat contestatia - si cate unul care-l acuza pe autorul Orbitorului de narcisism si egomanie, fiindca universul trilogiei are ca ax un personaj numit Mircea Cartarescu si naratiunea se coaguleaza pe genealogia, amintirile, biografia, acumularile culturale gandite si reprezentate de el. Intr-un interviu recent, Cartarescu raspunde firesc acestei acuzatii: "In jurul cui sa se invarta lumea cartilor mele daca nu in jurul meu? S-a invartit vreodata lumea vreunui autor, de la cel mai mic la cel mai mare, in jurul altei planete decat a propriului creier, a propriei minti? Realitatea e lumea enorm de complexa a mintii noastre". E ca si cum i-ai reprosa lui Proust, sau lui Eminescu, sau lui Blecher ca au scris despre sine, despre lumea lor interioara, in care ne regasim cu totii fiindca ei ating, prin har literar, general-umanul. Lucru greu de realizat. Si care lui Cartarescu ii reuseste. Daca ati citit din opera lui numai populara "De ce iubim femeile", il puteti descoperi in toata amploarea viziunii lui cu "Aripa dreapta", chiar daca nu v-ati apropiat pana acum de celelalte doua parti ale fluturelui (se mai gasesc si ele in librariile Humanitas si probabil va exista in curand o reeditare a intregului ciclu). Va previn insa ca nu e o lectura usoara, iar cei care citesc doar pentru divertisment sau pentru umplerea unei ore de plictiseala e mai bine sa nici nu incerce. Ca si in volumele precedente, naratiunea nu are o desfasurare lineara, ci se roteste pe o imensa spirala in planuri variate - istoric, autobiografic, psihologic, extinzandu-se si in imemorial, si in metafizic. In conceptia intregului, "Aripa dreapta" e romanul comunismului si al evenimentelor din decembrie 1989, alternand episoade realiste cu alegoria, vizionarismul si asceza spre cel mai inalt si complet punct de vedere, cel al Creatorului divin. Mari teme mitologice - androginul si unitatea pierduta, dublul malefic, metamorfozele fiintei, iubirea sub toate formele ei, tema profetului, a Mantuitorului si a Cartii - sunt reluate intr-o varietate stilistica de o uimitoare adecvare, si orchestrata cu o asemenea virtuozitate, incat ansamblul functioneaza armonios, relevand si reprezentand mai toate simetriile lumii: viata-moarte, trecut-viitor, angelic-infernal, sacru-profan, real-virtual s.a.m.d. Toate devin vibratii de aripi, zvacnind irizat si clintind corpul din inertii, purtandu-ne cu ele spre intelesuri si splendori, pana dincolo de limitele gandirii logice.