Misterul unui stalp de fier
La 50 de grade, cand visele se topesc
Visul meu de a vedea minunile Indiei s-a implinit abia ieri, pe 23 mai 2007. Avionul, plin de hindusii care se intorceau acasa din Italia, a traversat Balcanii, apoi, dupa ce norii s-au destramat, am cuprins din priviri stramtoarea Bosfor, am trecut peste mijlocul trist si parjolit al Anatoliei, peste muntii plini de zapada proaspata de la capatul de rasarit al Asiei Mici, apoi am zburat pe deasupra deserturilor Iranului, stralucitoare ca un covor nesfarsit de matase aurie. Seara s-a lasat cu repeziciune si n-am mai zarit decat petele de lumina ale marilor orase pakistaneze, apoi luminile aeroportului international din Delhi.
Visul meu indian incepea sa prinda contur... Pe la zece si jumatate noaptea, la iesirea din aerogara, un val de caldura m-a izbit direct in obraz, simtind ca ma inmoi din genunchi, ca un bot de ceara atins de flacara unei lumanari. O multime de oameni de toate neamurile si culorile dormea claie peste gramada printre copacii cu flori liliachii si frunzisul straveziu, de langa terminalul de autobuze. Am luat un taxi si am intrat in furnicarul orasului de peste 14 milioane de locuitori, care parea tot mai animat si imbacsit, pe masura ce patrundeam si mai adanc in maruntaiele sale incandescente. Am tras dupa miezul noptii intr-un mic hotel dintr-un cartier deocheat, si n-am putut sa adorm cateva ceasuri bune, din pricina zgomotului ventilatorului, cu care nu eram inca deprins, si care in India este un fel de vecernie care iti tarnoseste existenta si iti leagana visurile.
La ora 8 dimineata, temperatura a sarit la aproape 50 de grade la umbra. Cine a fost in Delhi inainte de musoni, nu va uita curand senzatia de ameteala care te doboara din cauza uscaciunii aerului, in care n-a mai ramas decat o miasma grea si apasatoare, de gaze arse de motor, ce te face sa horcai fara sperante. Pana in centru, se intinde un cartier cumplit de sarac, cu strazile intesate de gramezi uriase de gunoaie, care putrezesc incet in soare, si in care scormonesc fara incetare copii de varsta prescolara, din care scot la iveala tot ce se poate recupera si refolosi. Unii strang cartoane, aflate la mare cautare, iar altii se indeletnicesc cu pescuitul sticlelor sau al cojilor de legume si fructe. Duhorile se amesteca aiuritor, imbracand nuante necunoscute pentru nasul unui european.
Masinile aluneca bara la bara, incingand si mai mult atmosfera. Dughenele se deschid alene si tarabagiii se cocoata direct pe masa, sezand printre marfuri in pozitia lotusului, cu piciorul drept tinut sub sezut. Au o privire blanda si se uita prin tine, ca printr-o sticla de geam de ghiseu, cu o cautatura stinsa si ametita. Vlaga mi se scurge lent din corp, si desi am baut deja doi litri de sucuri de fructe, simt ca ma sufoc, ca n-am aer si ca mi s-a evaporat apa din ochi.
In nici una din calatoriile mele, absolut niciodata, n-am vazut oameni cu chipuri asa de chinuite ca indienii, insa pe deplin impacate cu soarta. Le intalnesc la tot pasul, pe strazile tot mai zgomotoase si asurzitoare, impingand harabalele ticsite de marfuri sau carand saci burdusiti in spinare. Imbracati in camasa si pantalon de culori sterse, hamalii se tarasc lent printre ricse, si monotonia hainelor lor contrasteaza violent cu cele ale femeilor, invesmantate in toate nuantele curcubeului. Nicaieri pe pamant n-am vazut o asemenea risipa de culori si, culmea e ca le sta minunat, cu orice ar pune pe ele, combinatii aparent imposibile, de mustar cu roz si albastru, de violet si oranj, de bordo cu ecru, rosu permanent si verde iarba. Spectacolul strazii este atat de viu si de naucitor, incat din pricina vesmintelor femeilor, India scanteiaza intr-un fel deosebit, falfaie ca steagul unei batalii eroice si arde intens, precum penele pasarii paradisului. Cand m-am intors in Europa dupa o luna de zile, intersectiile mi s-au parut parasite, femeile triste, iar combinatiile hainelor lor mi-au aparut mai monotone ca penajul vrabiilor, tocmai pentru ca le lipseste aceasta nebunie creatoare a Indiei, pe care n-o poti vedea nicaieri altundeva.
Turnul extraterestrilor
La 50 de grade, in duhorile lui pestilentiale, Delhi este imposibil de strabatut la pas. Inchiriez o masina cu sofer cu tot: Manu, un ins scund si butucanos, cu fata nerasa si parul negru si lins, pieptanat intr-o parte. Singura lui problema de comunicare este sa se asigure ca am inteles ce semnificatie are bacsisul in India si ca indiferent cat i-am platit patronului sau pentru sejurul de cinci zile, la sfarsitul calatoriei, am sa-i mai dau si lui ceva pe deasupra. Este un sofer foarte constiincios si atent, neuitand sa ma intrebe dupa fiecare etapa parcursa daca sunt fericit si, ca majoritatea indienilor, confunda fericirea cu multumirea. Tine pe bordul masinii o amuleta a lui Ganesh, zeul elefant, la care isi arunca privirea cu ingrijorare in intersectiile aglomerate, parand sa-i implore ajutorul. Isi pune pentru a treia oara intr-o jumatate de ceas o melodie dintr-un film indian, aspra si iute, si ochii i se umezesc vizibil cand o asculta. Indienii se uita cu aceeasi piosenie la filme, ca si cum ar participa la slujbele religioase. In urechile lor, muzica de film rasuna ca o liturghie, si actorii sau cantaretii sfarsesc, nu o data, prin a fi pusi in icoane sau zeificati. Manu pare el insusi un personaj rupt dintr-un film, din filmul vietii lui, a carui actiune se desfasoara acum in Connaught, cea mai mare si aglomerata piata indiana, de forma rotunda, inconjurata de trei cercuri concentrice, din care tasnesc, ca niste raze, opt mari artere. Mijlocul pietei nu este marcat de nici un monument semnificativ si lipsa acestuia face ca spatiul sa para un maidan urias, intristat pe alocuri de smocurile rare de iarba parlita. Orasul creste in jurul maidanului pana capata formele unei caracatite de dimensiuni iesite din comun, care strange intre brate rauri cu ape negricioase, dealuri din gresie rosie, ce se parguiesc in soare, parcuri impestritate de balti si fasii de paduri prafuite.
Dar obiectivul meu este altul: un misterios stalp de fier care n-a ruginit niciodata, vreme de 1600 de ani, in jurul caruia primii sultani din Delhi au inaltat un oras prosper, numit odinioara Lal Kot, de o frumusete orbitoare. Astept cu emotie intalnirea, in vreme ce in vazduh nu freamata nici o boare de vant si cerul pare sleit ca seul de oaie. Apoi, dintr-odata, la orizont, peste coroanele uriase ale copacilor, tasneste brusc un turn in forma de trunchi de con, care isi schimba culoarea de la visiniu la rosu si apoi de la roz la trandafiriu, pe masura ce ne apropiem: Lal Kot. Orasul falnic de altadata e acum in ruine, ziduri din gresie stacojie se intind in fata privirii, pe o campie valurita ce copleseste zarea. Printre ziduri tasnesc copaci zvelti, cu flori ce par ca ard, in care piuie papagali de culoare verzuie. Prin iarba chitaie veverite dungate, intr-atat de obisnuite cu oamenii, incat daca nu esti atent, poti sa te trezesti cu ele in spinare. Indienii sunt atat de toleranti cu animalele, incat nu e de mirare ca tara este un misun de dihanii, care apar in cele mai neasteptate locuri.
Il las pe Manu in masina la umbra, ascultandu-si liturghia sa nesfarsita, si ies in soarele nemilos, care ma izbeste in crestet cu toata violenta. Sunt ca intr-un muzeu de istorie, plin de comori. Dar motivul vizitei mele in Lal Kot nu sunt ruinele moscheei, nici universitatile islamice, nici mormintele de marmura ale ctitorilor, toti sultani vestiti, nici minunatele coloane ale templelor indiene, impodobite cu capiteluri vrajite, unde s-au tinut liturghii stravechi, ci misterioasa coloana de fier, pe trupul careia n-a prins rugina, vreme de aproape 1600 de ani, si care n-a fost niciodata restaurata. O reperez coapta in soare, profilata pe cerul de foc. In jurul ei se foiesc cateva grupuri de pelerini. Se zice ca monumentul acesta iesit din comun, despre care s-au scris mii de studii de specialitate, fara ca nimeni sa reuseasca sa ridice pe de-a-ntregul valul tainei care il inconjoara, aduce noroc tinerilor insuratei, daca il inconjori de trei ori. Intru in hora si cercetez cu luare aminte trupul de metal rascopt al coloanei, cu nuante ce merg pana la albastru si violet, pe care se ghicesc rani adanci, ca pe pieptul unui erou ce a purces in iuresul bataliei.
Unii merg si mai departe cu presupusul, fiind convinsi ca monumentul a fost facut de extraterestri. In celebra lui carte, care a starnit atatea patimi si rumori, "Amintiri despre viitor", Erich von Dniken isi da cu parerea ca stalpul de fier din Qutub a fost turnat de niste faurari initiati de zburatori veniti de pe alte planete, care au avut acces la cunostinte de metalurgie, vechi de zeci de mii de ani. Dupa ce ii dau cateva tarcoale, ma retrag undeva la umbra si privesc coloana dintr-un alt unghi, si ea imi apare ca un fus. Coloana a fost ridicata in onoarea zeului Vishnu al trecutului, prezentului si viitorului, asa cum se poate citi pe inscriptia ce o impodobeste. In credintele indiene, Vishnu tine lumea inchegata si daca ar atipi doar o clipa, intregul univers s-ar prabusi. Numele locului inseamna "Dealul pe care se vede urma piciorului lui Vishnu", fiind amplasat exact pe Tropicul Racului. Am vizitat ceva mai tarziu dealul cu pricina, scobit de pesteri umbroase, intesate de sculpturi de zei, si unde a existat un mare observator astronomic. In dimineata solstitiului de vara, umbra coloanei de fier arata directia inspre urma piciorului zeului, intiparita adanc pe o stanca, si pe baza careia astronomii indieni faceau calcule complicate cu privire la viitorul planetei. Pentru ca a considerat-o inzestrata cu puteri magice, un sultan a adus coloana in Delhi si a impletit in jurul ei orasul Lal Kot, din care au ramas pana in ziua de astazi o sumedenie de zidiri de culoarea trandafirilor sangerii, drept luare aminte a acelor vremuri de glorie si maretie.
Templul sobolanilor
Autostrada cu vaci
Cu o voce plangacioasa, de copil care nu vrea sa-si supere tatal, Manu ma roaga sa trecem pe la el pe acasa, ca sa-si ia hainele de schimb pentru urmatoarele cinci zile de calatorie. Locuieste intr-un cartier nou, cu multe case frumoase. A lui arata foarte ingrijit si cred ca a costat o gramada de bani. Nu-mi dau seama ce venituri suplimentare atrage, si deocamdata nu-l trag de limba de unde a facut rost de o suma de peste douazeci de mii de dolari, atata cat costa o locuinta ca a lui. Salariul de sofer, ca al majoritatii muncitorilor, nu depaseste patru mii de rupii pe luna, asta insemnand un pic mai mult de o suta de dolari.
Iesim din Delhi si o luam catre Rojastan, pe aceeasi melodie pusa de soferul Manu, care incepe sa faca parte din micul meu univers indian. Pe masura ce ne indepartam de capitala, India profunda isi reintra in drepturi. Soarele se grabeste sa apuna si noaptea scoate din sipetele ei adevaratul spirit al Indiei, care nu s-a schimbat de mii de ani, si care va ramane acelasi inca o vesnicie de acum inainte. Daca la inceput, vacile nu aveau curaj sa iasa in peisaj, acum traverseaza autostrada in triumf, intrucat sunt sfinte si au voie sa faca tot ce le trece prin cap. Soferii franeaza si le dau prioritate, fara ca vreunul sa vocifereze sau sa faca scene de isterie. La noi, daca s-ar intampla asa ceva, s-ar lasa cu un macel general. Vitele obosite cauta adapost pe refugiu si adorm acolo. Foarte multe dintre ele schiopateaza si au gleznele umflate.
L-am intrebat pe Manu de ce sunt schioape si mi-a raspuns ca le lovesc masinile din greseala, oricat de atenti ar fi soferii. O parte dintre vaci sunt maidaneze si mananca ce apuca, incepand de la cartoane, pana la cojile de fructe si legume pe care le arunca tarabagiii.Dupa nici o suta de kilometri, autostrada s-a transformat intr-un drum de cosmar, desfundat si intortocheat, pe care intunericul care s-a lasat brusc il face de-a dreptul infricosator. Satele se revarsa realmente peste ghizdurile drumului si miile de oameni inunda carosabilul, gasindu-si in sporovaiala si jocuri, unica distractie dupa inca o zi de munca pe branci, in soarele nemilos. Iti trebuie nervi de otel sa despici multimile, care nu se clintesc din loc, oricat ai claxona. In India este imposibil sa conduci o masina ca strain. Nu te poti descurca in trafic, n-ai decat pe alocuri indicatoare in engleza si este riscant sa intri in anumite zone, asa ca singura solutie este sa-ti iei masina cu sofer cu tot.
Grupurile se amesteca cu vacile, boii cu cocoasa si caprele, si o viteza de sase kilometri pe ora este tot ce poti obtine, cata vreme traversezi o localitate normala, care numara in medie cam zece mii de suflete. Ne indreptam spre Pakistan, printr-o caldura care despica aerul in suvite vascoase. Am iesit din statul Haryana, si intram in Rajastan. La lumina becurilor chioare, vad tot mai multe siluete de camile. Politisti inarmati cu bete de bambus se fataie de colo pana colo prin multimi si arunca sudalmi numai de ei intelese. Batrani inalti si slabi, imbracati in camesoaie albe si pantaloni pana la genunchi, facuti dintr-o fasie petrecuta printre picioare, joaca dame, stand in pozitia lotusului. Au mustatile rasucite si poarta pe cap turbane roz si oranj, facute dintr-o fasie lunga de panza.
Pui cu jaratic
Facem popas intr-un sat ceva mai ingrijit si cinam intr-un restaurant deschis toata noaptea. Sunt poftit de seful localului intr-un soi de chiosc cu pereti subtiri si-mi comand un pui cu ardei iute. Mancarea este atat de condimentata, incat oricat as fi de deprins cu felurile iuti, ochii imi lacrimeaza, si in timp ce infulec cu lipaituri rare, de caine batut, imi aduc aminte de o scatoalca pe care mi-a ars-o tata in copilarie, iar lacrimile mi se rostogolesc pe obraji si mi se innoada lipicioase sub barbie. Afara, noaptea deseneaza la geam niste palmieri nemaipomenit de frumosi, cu frunzele franjurate, iar eu stau prabusit la o masa si ma imbii sa mananc pui cu jaratic. Pana la un moment dat, am crezut ca sunt singur cuc in restaurant, dar de la o vreme, mi s-a nazarit ca vad o mogaldeata ce alearga cu repeziciune peste mese. Am inceput sa devin ceva mai vigilent si, dupa cateva clipe, am reperat un sobolan care manca din resturile unei farfurii uitate de chelner si care nu s-a sinchisit de mine, cu toate zgomotele pe care le-am facut batand cu piciorul in pardoseala. Asa ca am fost obligat sa-mi impart spatiul cu musafirul cel mustacios, ba sa-l accept si sa se joace cu mine, venind in fuga de sub masa si urcandu-mi-se pe glezna. Mai apoi, cand mi-am aranjat perna de pe speteaza scaunului, de sub mine a tasnit o soparla negricioasa, care pana atunci dormise neintoarsa. Cum ziceam, indienii sunt atat de toleranti cu animalele, incat nu e de mirare ca tara este luata in stapanire de felurite dihanii, care apar in cele mai neasteptate locuri. Am vazut elefanti inscrisi in trafic, pe sosele de centura, carand in spinare cate patru oameni, plus o stiva de lemne de constructie, vaci sfinte contempland pasagerii, pe peroanele celor mai aglomerate gari, capre mancand coji de mango, legate, precum cainii de rasa, la intrarea in magazinele de lux, maimute harjonindu-se pe cornisele edificiilor administrative, ciori stand la taifas pe mesele restaurantelor, ciulind urechea la conversatia comesenilor, soparle de peste un metru si jumatate lungime, fugarindu-se pe plaja oceanului, cobre serpuind in curtile templelor, cuci strigandu-se veseli in Himalaya, la o altitudine de peste 4.000 de metri. Si pentru ca tot am ajuns aici, vreau sa va destainuiesc ca in India traiesc cinci specii de pasari ca la noi: cioara, porumbelul, vrabia, cucul si pupaza, laolalta cu papagalii si paunii.
De la zece seara incolo, lumea se retrage din strada ca la comanda si oamenii soilesc pe paturi subtiri de bambus, scoase in fata caselor (un soi de colibe), pe care dorm neinveliti, in aceleasi haine pe care le-au purtat in timpul zilei. Colibele atrag pe timpul noptii o droaie de musafiri nepoftiti, insecte, sobolani si serpi, asa ca un somn afara este mult mai sigur.
Ajungem in Bikaner, pe la trei dimineata, si ma cazez in Lalgarh, palatul ultimului maharajah, pazit de armata, nationalizat de stat si transformat in muzeu si hotel. Pe la noua, ma trezesc tipetele paunilor din curte, dejunez si vizitez in graba orasul intesat de o sumedenie de alte palate si mai marete, grabindu-ne sa iesim spre Deshnok, tinta etapei noastre de astazi, mai inainte ca vipia sa topeasca lumea.
Suntem in mijlocul desertului Thar, impartit intre India si Pakistan si mare cat Romania. De dimineata, o furtuna a ridicat nisipul in aer si a intunecat zarile. Prin norii paclosi, discul soarelui se vede gri. Drumul este fierbinte si aproape pustiu. Siluetele salcamilor de desert tremura in zare. O gazela s-a apropiat de carosabil si isi scarpina coarnele de trunchiul unui copac cu scoarta zgrunturoasa. In Deshnok se gaseste cea de-a opta minune a lumii, un templu luat in stapanire de sobolani, carora oamenii le aduc ofrande de sute de ani si se simt mantuiti daca ii iau in mana si se joaca cu ei, ca si cu niste pisoi de o luna. Intrarea de marmura a templului este maiestuoasa. Pe sub portal se preling intruna grupuri de pelerini veniti din intreaga tara. Ma descalt si-mi las sandalele la intrare. In India sunt atat de multe locuri sacre, incat pe rastimpul calatoriei mele voi strabate kilometri intregi fara incaltari in picioare, vizitand palate, morminte, temple, vai, izvoare sau dumbravi sacre. Pardoseala alba este incinsa la maximum si talpile imi ard ca para focului. Ma retrag cat pot mai la umbra si inaintez tacut si inciudat. Un miros greu, de urina de sobolan si gainat de porumbel, care iti intoarce stomacul pe dos, s-a instapanit in prima curte a templului si inainteaza in valuri de undeva, mai de dinauntru.
Inceputul sfarsitului
Stau la coada si ma misc incet pe un culoar ingust, ce desparte urmatoarele doua curti, acoperite de o plasa deasa de sarma. Rolul plasei este de a opri porumbeii sa aterizeze pe dale si sa inhate mancarea sobolanilor. Mirosurile au devenit atat de violente si apasatoare, incat ai senzatia ca le poti taia cu latul palmei. Pe stanga si pe dreapta vad vase uriase de alama, pline cu apa sau lapte, pe marginile carora s-au cocotat zeci de sobolani, care sorb din lichide cu o incetineala de muribund. Alte ciopoare de rozatoare zac rapuse de efort, cu blana uda si privirea inghetata, sub marginile vaselor. Sunt mai mici decat neamurile lor europene si mai lunguieti. Nu schiteaza nici cea mai mica reactie de frica fata de om, semn ca se simt in afara oricarei primejdii. Lumea care sta la coada duce in mana ofrandele, in mici pungi de hartie, pe care le impart pe masura ce se apropie de altar, in mici gramajoare, semanate cand pe-o parte, cand pe cealalta a culoarului. In pungi se ghiceste ceva ce pare o uruiala de malai, amestecata cu bucatele de nuca de cocos si cu pufarine. Oamenii templului dau intruna cu tarnul, pentru a elibera locul de resturile de ofrande azvarlite de pelerini, de cacarezele sobolanilor si de gainatul porumbeilor scurs printre ochiurile plasei. Simt o miscare anemica la degetele de la piciorul stang. Un sobolan doarme pe spate, cu labele in sus, pe care si le misca incet in somn, si l-am atins din greseala. Este atat de doborat de caldura, incat nu are nici cea mai mica tresarire cand il gadil pe burta si ii ating mustatile. Ma uit mai atent si vad in toate colturile alti sobolani adormiti, claie peste gramada, in aceleasi pozitii neobisnuite, incat par fara suflare. Raman rastignit in usa altarului, unde un paznic cu voce de tunet ma opreste cu bratul si imi aminteste ca drumul meu s-a sfarsit aici. Inauntru, putoarea s-a invartosat si pare ceva solid, ceva care umple aerul si il face de netrecut. Ma ridic peste umerii pelerinilor si zaresc cum cei care au ajuns in sfanta sfintelor se inchina cu fata pana la pamant in fata sobolanilor, catarati ciorchine pe spatele, capul si coada leilor din tabla de argint, ce impodobesc baza altarului. Afara, pe plasa de sarma, porumbeii au inceput sa uguiasca toti deodata, de parca a inceput sfarsitul lumii.