Un semn pe cer
Se face ca vad mai intai o cruce subtire din lemn, tremuratoare si neclara, plutind in albastrul unui cer din alta lume. Cerul sticleste in reflexe nemaivazute, ca si cum ar fi de cristal. Nori nebunesti trec pe deasupra subtiraticei cruci, umbrind-o si ascunzand-o ca si cum ar vrea s-o inghita. Crucea se lupta cu norii si, tocmai atunci cand pare inghitita de ei, reuseste sa iasa la suprafata, ca o pasare plutind pe stihii. Uneori crucea prinde culori bizare si pare bantuita de-un chip. Un chip de femeie sters, fara varsta, care ma priveste invaluit in tristete...
Visul acesta ma urmareste de catva timp. Ma trezesc noaptea, nelinistit, si amintirea lui se prelungeste cumva peste zi. Apoi il uit si el se intoarce din nou. Aceeasi cruce fragila si veche, aceeasi femeie cu chip de fum. Crucea mi-o amintesc. O stiu de undeva, am vazut-o. Si cerul. Mai ales cerul. Cerul acela ca si cum ar fi de cristal! Numai chipul femeii nu l-am mai vazut niciodata...
In cele din urma mi-am amintit. "Doamne", mi-am spus, "e crucea ferestrutei mele de la casa din munti, crucea din sipci, care taie ochiurile de sticla veche si afumata. Se intampla ceva acolo. Cu siguranta ca visul acesta este un strigat, un semn. Batrana casa de lemn, parasita si uitata, ma cheama sa imi spuna ceva. Trebuie sa merg. Sa ajung acolo, in Taramul de dincolo de nori."
Casa de pe acoperisul pamantului
Este facuta din barne batrane de fag si de stejar. Lemnul este atat de vechi, incat s-a contorsionat, deformand usa minuscula si ochiurile ferestrutelor patrate, taiate pe mijloc de o cruce. Talpa de piatra pe care este asezata s-a infipt atat de adanc in pamant, incat pare crescuta acolo, de la inceputurile lumii. De jur imprejur se afla un fel de livada ai carei copaci seamana mai mult cu niste animale preistorice, pline de solzi, incremenite in pozitii imposibile, cu crengi noduroase si strambe, care se apleaca asupra casutei ca si cum ar vrea s-o apere. Ierburi teribile o inconjoara ca o jungla, flori nebunesti si buruieni nemaivazute au cotropit-o astfel incat, daca te departezi putin, casuta pare un fel de ciuperca dinaintea potopului, cu acoperisul ei roscat, arzand dintre frunze si ierburi. In fata se afla un cires salbaticit de singuratate si o bancuta minuscula, facuta rudimentar dintr-un lemn. Pe aceasta bancuta stau uneori, urmarind jocurile pasarilor de prada si ascultandu-le tipetele. In micile ochiuri ale ferestrei taiate in patru se reflecta cerul si norii. O carare abia banuita printre groasele ierburi duce pana la ea, iar daca m-as indeparta, as vedea cum casuta este pusa exact in varful unui deal, as vedea cum dealul este inconjurat de rape adanci si pietroase, as vedea padurea de mesteacan care inconjoara totul ca un caus, si platoul imens, de forma unei palme de om, care tine toate acestea sub cer. Casuta aceasta straveche, dimpreuna cu batrana livada, cu ierburile pline de urmele animalelor mici, cu padurea de mesteacan care o inconjoara, cu izvoarele si cu mirosul salbatic, este locul meu de refugiu. Un loc pe care l-am cumparat. Numai ca de la bun inceput am simtit ca exista in salbaticia aceasta ceva care nu poate fi stapanit, ceva care-ti scapa printre degete. Nu poti fi stapanul unui loc ca acesta, din acelasi motiv pentru care nu poti fi stapanul vazduhului sau al padurii, al vantului sau al cerului. Astfel ca urc, uneori, drumul greu care trece dincolo de nori, ajung acolo, stau un timp pe bancuta aceea, sub ciresul cel scorburos, fara sa fac nimic, pentru ca in cele din urma sa ma intorc jos, in lume. Niciodata nu am dormit in batrana casuta. Niciodata nu i-am deschis ferestrele batute in cruci, desi au trecut sapte ani de cand am devenit fericitul ei posesor, sapte ani de la clipa aceea cand a inceput totul.
Calatorie in paradis
Mergeam la Sarmizegetusa Regia, stravechea capitala a dacilor, pentru o filmare, atunci cand, la marginea satului Costesti, am descoperit un mic drum pietruit, serpuind in umbra copacilor, parand ca se catara pe dealuri de-a lungul unui paraias. Drumul acela nu aparea pe nici o harta. Era un drum misterios, si ceva dinlautrul meu striga din toate puterile "du-te, vezi, cauta". Am urcat printre fagi care se faceau din ce in ce mai mari, printre stejari, uneori printre pereti verticali de stanca, pentru ca mai apoi drumeagul sa iasa din nou la suprafata. Am mers mult. Cerul parea din ce in ce mai aproape si linistea din ce in ce mai deplina. In cele din urma, drumul de piatra a intrat in nori si am vazut cum ceata poate sa curga printre stanci, grea ca o apa. Apoi stancile dimprejur au disparut si s-au transformat in pamant rosu, lutos, ceturile s-au imprastiat si s-au facut nori subtiri care pluteau atat de aproape deasupra capului, incat parea ca i-as putea atinge cu mana. Si, deodata, ca si cum as fi trecut printr-o poarta nevazuta, m-am pomenit dincolo, deasupra norilor, cu cerul deasupra capului, cu soarele stralucind orbitor in coaja mestecenilor.
Era paradisul, asa cum poate ca l-am visat, sau cum mi l-am imaginat cand eram copil. Asa cum nu am crezut ca poate sa existe in realitate, pe lumea aceasta. Dincolo de nori, la capatul acelui drum de piatra, erau pajistile altei lumi, valurind in culorile de smarald ale ierburilor verii, si dintre ierburi straluceau milioane de flori salbatice, in toate culorile curcubeului, inmiresmand suflul subtire al vantului. Cerul era de un albastru cristal deasupra muntilor indepartati, nori usori si albi se agatau in crengile mestecenilor si erau acolo cai atat de frumosi, atat de salbatici, incat totul parea un vis. Platoul acesta de deasupra lumii, marginit numai de ceruri la orizont, parea ireal. Nici un om. Numai cai si pasari sagetand inaltul. Nici un cuvant, numai soapte. Am stat un timp incremenit, fara sa mai fac nici un pas, doar ascultand, privind inmarmurit in frumusetea nepamanteana a acestui loc suspendat intre lumi. Timpul parea sa se fi oprit...
Toate acestea s-au petrecut in vara anului 2000. Dupa momentul acesta cosmic, in afara timpului si-a realitatii, a trebuit sa cobor, sa plec. Am stiut insa de-atunci ca ma voi intoarce acolo, nu o data, ci de o mie de ori. Abia apoi am aflat ca ceea ce eu numeam "Taramul de dincolo de nori" este o parte din faimosul Podis al Luncanilor, ca acea bucatica magica de paradis pe care o vazusem eu se afla undeva intre stravechile cetati dacice de la Costesti si Blidaru, ca putin mai incolo se afla cetatea de la Piatra Rosie, strania pestera Cioclovina si drumurile bizare catre marea Poiana a Omului, locul cu fagi batrani de sute de ani, unde se spune ca s-ar fi sinucis marele rege Decebal al dacilor. Fiecare lucru nou pe care il aflam despre Taram isi gasea un ecou in mine. "Da, imi spuneam, am stiut de la inceput, am simtit ca e un loc special." Astfel ca, dupa ce am urcat pentru intaia data acolo, in Taramul de peste nori, la cateva saptamani m-am intors si am cumparat casuta. Apoi am revenit de multe ori, pe soare si pe ploaie, am urcat acolo prin nameti si prin noroaie ca la inceputurile lumii, si de fiecare data am simtit acelasi fior, aceeasi nebunie cuprinzandu-ma. Uneori, nu puteam vedea nimic din pricina ceturilor dese, si atunci doar imi imaginam ceea ce stiam ca este acolo, padurile de mesteacan, rapele salbatice ascunse in cute ale pamantului, izvoarele izbucnind de sub copaci, si simteam aceeasi emotie care urca din strafundurile mele pana la suprafata. De fiecare data, lumea reala ramanea in urma. Dincolo de poarta norilor se afla refugiul. Am inteles ca iubesc acel loc. Ca si iubirea pentru un om, iubirea pentru un loc nu are nevoie de nici un motiv anume. O iubire catre care ma intorc acum, manat de nelinistea unui vis.
Printre duhuri
Satul care se afla in marginea dinspre miazanoapte a Taramului poarta un nume aspru: Tarsa. Casele lui sunt imprastiate pe suprafete enorme, cate una-doua pe fiecare dintre magurile nenumarate ale acestui teritoriu ce pare nesfarsit. De jur imprejur e doar cerul, in jos este tot cerul, ca intr-o imparatie a aerului si a pasarilor si a norilor. Padurile de mesteceni si de fagi par armate care ies din rapele adanci inaintand cu miscari imperceptibile, inconjurand casele oamenilor cu murmurul vantului si al animalelor, ca intr-un asediu, si intr-adevar, oricine locuieste aici iti poate spune ca daca un singur an padurea nu este tinuta in frau, ea ar napadi pasunile si casele si grajdurile, inghitind totul. O imensa forta vegetala erupe din pamantul Taramului, o putere pe care o simti prin toti porii, pe care o poti auzi daca esti atent, un tremur care se simte daca te lungesti tacut la pamant. Din pricina aceasta, drumurile acestui loc sunt doar niste sleauri facute de carute intre o casa si alta, care ar disparea inghitite de ierburi si de copaci in cateva saptamani, daca satul ar fi parasit.
Este vara anului 2007. Trec pe langa bisericuta din lemn din mijlocul satului si pe langa colosalul fag in a carui scorbura incap cinci oameni. Nici o pasare, poate ca stau ascunse in frunzisuri. Nici un om, poate ca sunt dusi la coasa, pe nesfarsitele coline ale Taramului, sau poate ca sunt ascunsi de vapaie, in umbra caselor. Drumul urca si coboara pe spinarile colinelor, printre arbori seculari. Acolo este Izvorul Hel-Frumoaselor, adica al Ielelor, a carui poveste am ascultat-o candva de la un cioban, iar dincolo este Dealul Dracului, locul de deasupra Vaii Costestilor, de unde se vad muntii Sureanului si unde se petrec niste intamplari stranii, caci acolo au disparut pentru totdeauna niste cautatori de comori. Ah, cum stiu fiecare locsor si fiecare rapa din locul acesta, numai ca acum trec pe langa ele fara sa le bag in seama. Ma grabesc purtat de un vis. Trec repede pe langa Fratii Stejari - trei copaci enormi crescuti dintr-un singur trunchi, pe langa cascioara batranului Axinte-chiorul, pe langa caii pierduti in ierburile batute de vant, pe langa gardurile facute din crengi de mesteacan. Trec rapa si gata. Poarta mea. Dincolo de ea se afla jungla nepatrunsa a hatisurilor salbatice. Si casa, ascunsa intre bratele groase si strambe ale copacilor.
Simt de la bun inceput. Nimic nu mai seamana cu ce stiu. Izvorul de sub marele brad e aproape secat, ciresul scorburos si-a strans marile crengi sub el, casuta pare mai mica, pierita, captiva in paienjenisul hatisurilor. Fac un tur al locului, ca intotdeauna inainte de a ma apropia de casa, dar ma opresc. Inima imi tremura si nu stiu de ce. Dau rotocoale din nou, prin rape, printre mesteceni. Sar gardurile paraginite, numai ca... Ma opreste ceva... Ceva s-a schimbat. Este o tensiune suspendata in aerul fierbinte, o tacere, o asteptare. Casa pare mai batrana ca altadata, mai parasita, mai trista. Micile ferestre despartite prin cruci au ochii plansi... S-a intamplat cu siguranta ceva. Visele mele sunt purtatoare de semn.
"Pomeneste o femeie pe nume Mina!"
La vreo doi kilometri de casa mea locuieste Mosul. Il cheama de fapt Aurel si nici macar nu e batran, caci n-are inca 60 de ani. Stam fata in fata, la masa. Mainile lui sunt ca niste animale muncite, odihnindu-se. Ale mele sunt incremenite. Ii zic Mosul fiindca este bunic. Mosul tine la mine. Lui pot sa-i spun totul. Ma asculta tacut, dand din cap. Intelege. Eu privesc in pamant. Masa este pusa in gradina, pe o pajiste. Pot vedea pana la orizont. Muntii. El a fost padurar, intelege limba animalelor si a copacilor si a pietrelor, privirile sale pot vedea umbre pe care alti oameni nu le vad.
"Se intampla ceva cu casa, Mosule", ii spun. "E trista, tacuta, abatuta, izvorul meu nu mai susura de sub bradul cel mare ca altadata. Pasarile de prada au disparut, ciresele s-au uscat pe crengi si sura cea veche s-a prabusit peste pivnita." Mosul are maini uriase. "Am visat-o", ii spun soptit,"am visat crucile mici din ferestre. Se scufundau in cer acoperite de nori. Si-un chip de femeie pe care nu l-am mai vazut niciodata."
Mosul tace ingandurat. Intr-un tarziu da din cap si se apleaca spre mine: "Crucile, domnu` Horea, crucile din spatele casei, din livada cea veche... Sunt morti sub ele. Ai uitat ca in ograda se afla un tintirim. Duhurile te cauta-n vise. Vor sa le faci pomeni, sa le aprinzi lumanari, crestineste, sa spui rugaciuni." Dintr-odata inteleg. Visul, crucea subtire si chipul acela plutind printre norii intunecati. "Zi-mi ceva despre ei, Mosule, despre mortii de pe pajistea mea", il rog aproape neauzit, in timp ce respiratia mi se uneste cu cerul. Cum am putut sa uit, oare, de tintirim? De frumoasele, vechile cruci pictate ce apartin acestui teritoriu aflat deasupra pamantului, caci prin locurile acestea salbatice, oamenii nu sunt ingropati in cimitire adevarate, ci pe coline, in iarba, astfel ca familii intregi se unesc pentru totdeauna cu propriul lor pamant. Si tot pe coline sunt si crucile albastre, de care candva am promis sa am grija si pe care le-am parasit. Le-am uitat, fara sa aprind, macar o data, o lumanare... "Domnu` Horea, nepoate, pomeneste in rugaciunile tale o femeie pe nume Mina. S-apoi ti-oi spune eu ce sa faci."
Fara ca manile sale ca niste animale obosite sa se miste vreo clipa, Mosul mi-a povestit, pana cand cerul a inceput sa se invarta, pana cand soarele s-a prabusit, insangerat, dincolo de varfurile Retezatului. Am fumat o mie de tigari ascultandu-l. Am fumat pana cand ceturi subtiri ne-au inconjurat in vartejuri fumegoase, pana cand prin fumul acela subtire si albastru am putut-o vedea pe femeia aceea, pe Mina, batrana care era si femeia din visul meu. Mina, care a murit pe la 80 de ani, dupa ce si-a crescut toti copiii, muncind pamantul. Casuta mea de lemn batran a fost casa ei timp de 80 de ani, si inainte a fost a parintilor ei, si inainte a bunicilor si strabunicilor ei, fiecare copac, fiecare piatra, fiecare umbra are o legatura ascunsa cu femeia aceasta si neamul ei, cu batrana din vis al carei nume il aud acum pentru intaia data. Mina nu cobora niciodata in lume, traia acolo, pe coline, intre padurile de mesteacan, intre izvoare, intre capitele de fan pe care l-a cosit singura, pana cand i-au intepenit mainile si picioarele si pana cand i s-au terminat timpurile. Mosul nu stie cand a ramas vadana, pentru ca el asa a prins-o de copil, singura, muncind nebuneste. O vedea tacuta, deasupra cailor, intunecata, singuratica. "Mina a avut doua fete", zice Mosul, "dar una i-a murit si ea si-a ingropat-o tot singura, i-a sapat mormantul cu mana ei, in ograda, langa parintii si mosii ei, fara sa spuna la nimeni. Romanita o chema pe fata. Dar satul a aflat hat, tarziu, trecusera cativa ani de cand ea murise, si nimeni n-a stiut." "Mosule", soptesc, "cati oameni sunt ingropati acolo, la mine, pe magura?" "Ai vazut crucile care-s rezemate de prunul cel mare, in tintirim?", ma intreaba. "Am vazut", raspund. "Cate is?" "Nu stiu", zic, "sunt cruci vechi de tot, vechi, din unele n-a mai ramas decat stalpul". "Nimeni nu stie, domnu` Horea, nimeni, numai Dumnezeu stie cati oameni or fi ingropati acolo, tot neamul lor, al Tucurestilor, cati or fi fost din negura vremilor, pana la baba Mina."
Tac. Uitarea mea imi pare aproape un sacrilegiu. Aici, in Podisul Luncanilor, in Taramul de peste nori, cultul mortilor este aproape o institutie. Pretutindeni, la rascrucile drumurilor din munti, poti vedea stalpi in varful carora sunt mici casute din lemn unde se pune tuica, apa si o bucata de paine, pentru ca trecatorii insetati sa poata gusta, zicand bogdaproste, in memoria celor plecati dincolo. Pretutindeni poti vedea cruci pictate, mai ales in albastru, acolo unde nici nu te astepti, si atunci stii ca acolo a fost candva o casa in care au locuit oameni. Am stiut toate acestea, am scris in reportajele mele despre toate acestea, dar am ignorat mortii propriei mele case, timp de atatia ani.
Mosul ma priveste adanc. Simt ca ar vrea sa ma mangaie cumva, dar nu are curajul s-o faca. Suntem ochi in ochi. Ma simte. Intelege. "Abia acum a venit timpul, domnu` Horea, abia acum. Toate se intampla numa` la timpul lor. Acuma e timpul." "De ce nu mi-ai spus, Mosule, sapte ani nu mi-ai spus nimic despre Mina, de ce nu mi-ai spus?" "Am asteptat sa intrebi", zice. Mainile sale sunt neclintite, inserate, intra in noapte ca doua fiinte ale padurii. Peste Taramul de dincolo de nori rasar miliarde de stele.
Crucile albastre
A doua zi m-am intors la casuta mea. Norii brazdau cerul ca niste carari de praf alb, spulberate de vant. Am strabatut repede marele platou de dincolo de porti, atent la semne, la zgomote, la gaze, caci in lumea aceasta, nimic, absolut nimic nu este intamplator. Mi-am ascultat inima si respiratia la fiecare pas. Ma apropii de marele brad de sub care clipoceste apa izvorului si il ating cu degetele, ocolesc cararea abia banuita ce duce direct la casa si urc povarnisul din spate, direct catre locul cu cruci. O mare de liniste inconjoara totul, permitand astfel oricarei soapte sa se auda. Strabat hatisul de crengi innodate de timp si ierburile mirosind a urma de salbaticiune. In mana am lumanari. Crucile povarnite sunt aici, in mijlocul marii livezi impietrite de timp, albastrul lor licareste stins printre frunze.
Ingenunchez si sap cu manile in marea de ierburi, causuri rotunde pentru fiecare flacara. Una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte, cate una pentru fiecare an in care nu am fost alaturi de duhurile mortilor mei. Ierburile apara flacarile de vantul subtire, ca si cum ar intelege, umbrele norilor alearga peste coline. In spatele meu simt prezenta batranei case, crescand incet, din carnea de piatra a dealului. Ma vegheaza. Lumanarile ard si in ferestrele ei. O flacara pentru batrana Mina, una pentru fiica ei Romanita, una pentru sotul ei, a carui amintire s-a ratacit, una pentru parintii indepartati ai Minei, alta pentru parintii parintilor, care poate ca sunt acum una cu copacii si magura... Iar restul, pentru cei necunoscuti, care sunt aici si care fac parte din locul acesta. "Iertati-ma", spun. De pe cea mai inalta dintre cruci, care este si cea mai inclinata, ma priveste fix un Iisus cu figura abia schitata, de taran singuratic. Deasupra capului sau este o pasare alba, incremenita in zbor.
Am stat un timp acolo, asezat langa crucile rasarind strambe din pamant, printre ierburi, cu hatisul de crengi deasupra capului. Am venit de atatea ori, am scris atatea povesti pe care le-am auzit de la oameni, de la pietre si de la pasari, am scris despre Iele si despre pesteri, despre daci si despre cautatori de comori, am scormonit in Poiana Omului, in ruinele cetatilor dimprejur si m-am catarat pe varfurile muntilor, dar Doamne, niciodata nu am intrebat despre mortii acestia, care intr-un fel sunt si ai mei, care fac parte din locul acesta, din duhul acestor maguri si al acestor copaci. Stiu totul despre Taram, dar nu stiu nimic cu adevarat despre aceasta casa a mea si despre locul acesta. I-am mangaiat trupul de lemn si de piatra, dar nu stiu nimic despre sufletul ei. Si iata-ma acum, pentru prima data, prabusit intre ierburile parjolite, intelegand cu toata fiinta mea ca duhurile oamenilor raman impregnate pentru totdeauna in pamantul pe care s-au nascut si-au trait si pe care l-au iubit mai presus de orice, in lemnul caselor, in aer, in apa, in copaci. N-am inteles pana astazi ca imprumutand pentru un timp locul acesta de la lumea cea mare, am luat in grija povestile sale, amintirile sale, care plutesc pretutindeni si care au devenit intr-un fel ale mele. N-am inteles ca iubind locul acesta din toate puterile, m-am amestecat intr-un fel cu un lung sir de oameni care si ei l-au iubit, ale caror amintiri se amesteca deja cu ale mele, ale caror vieti se intrepatrund deja cu a mea. Stau in genunchi, coplesit si puternic...
Alergare dupa umbre
L-am cautat apoi pe pictorul de cruci, batranul Gheorghe zis Sufletul, omul care cu mainile lui taiase si pictase crucile intregului Taram, in speranta ca, fiind foarte batran, ar putea sa-mi spuna cate ceva despre Mina cea nevazuta. Nu l-am gasit. Era la spital, dar fiul lui, Ghita al lui Gheorghe Batranul, zis tot Sufletul, care este si el pictor de cruci, a putut sa-mi spuna cum trecea femeia aceasta singuratica, uneori calare, cu samarele pe langa ea, alteori pe jos, cu calul de darlogi, alteori cu caruta, ba spre padure, de unde taia singura lemne de foc, pe care apoi le aducea acasa, ba se scobora in vale dupa vreun mic negot. Mereu tacuta, mereu impietrita in singuratate, necerand niciodata ajutorul nimanui. Uneori aparea duminica la biserica, dadea din cap catre oameni, aprindea lumanari pentru mortii ei, pentru ca apoi sa dispara din nou, timp de saptamani, pe magura ei, intre paduri. Odata, in timpul unei ierni in care nametii erau cat casele, cineva si-a adus aminte de ea, si cativa barbati au taiat drum in zapada pana la casa in care ea statea ferecata impreuna cu fetele ei. Era acolo, in spatele obloanelor zavorate. Numai cosul casei se mai vedea deasupra zapezii, cu un firisor de fum iesind din el. Cand au dezgropat usa de la intrare, si-au dat seama ca femeia sapase un tunel pe sub zapada, de la casa pana la grajdul animalelor, ca sa le poata hrani si adapa. Nimeni nu stia cat statuse acolo, ingropata in zapada, dar atunci cand a vazut oamenii, atata a intrebat: daca fusese Craciunul sau ba. Craciunul fusese cu doua nopti inainte, si cand a auzit, Mina s-a bucurat nespus, pentru ca tocmai in noaptea aceea aprinsese lumanarile de sarbatoare. Simtisera Craciunul.
Am plecat de la Ghita Sufletul cu povestea aceasta in inima. Era o duminica vantoasa si am haladuit peste magura, inchipuindu-mi-o pe Mina, apropiindu-ma de ea, privind bine copacii, gardurile, izvoarele, ascultand cu atentie vantul. Am mers departe, dincolo de Prihodiste, printre fagii seculari, la stana la care ea isi lasa candva animalele in grija. Am batut la porti necunoscute, am vorbit cu oameni pe care nu-i mai vazusem niciodata, am pus o mie de intrebari starnind nedumerirea tuturor. Am umblat pana cand, in cele din urma, am putut-o vedea pe batrana Mina in mintea mea, pana cand am simtit-o in inima mea, pana cand am putut sa-i inchipui silueta uscata si povarnita, sprijinita intr-o bota ciobaneasca de care nu se despartea niciodata. Unii mi-au spus ca avea ochii albastri, ca majoritatea muntenilor din Taram, altii mi-au spus ca dimpotriva, avea ochii verzi. Toti au fost de acord ca a fost o femeie buna, dar trista si insingurata, care a muncit ca un rob pana in ultima zi a vietii ei, ca pretutindeni unde mergea, o insotea o liniste anume, dar ca oamenii nu se simteau bine in preajma ei. Poate tocmai pentru ca biata Mina ducea cu ea suferinta a 50 de ani de vaduvie, a 50 de ani de singuratate, a 50 de ani de resemnare in fata destinului. Nu se plangea niciodata, nu se vaita, tacerea si tristetea o insoteau pretutindeni, ca niste animale supuse si credincioase. Oriunde s-ar fi dus.
Epilog
Au trecut sapte ani de la clipa aceea magica a descoperirii "din intamplare", a Taramului. Nu stiu daca voi putea veni mai des decat pana acum, dar firele nevazute care ma leaga de locul acesta au devenit mai puternice ca niciodata. O parte din mine este mereu acolo. Ajunge sa inchid ochii si sa ascult cu atentie ca sa aud vantul si tipetele pasarilor de prada. Si ca sa vad lumanarile aprinse in iarba printre vechile cruci. Asa cum spunea Mosul, poate ca abia acum a venit timpul pentru ca toate acestea sa fie intelese cu-adevarat.