"Mama imi spune "fatalau""
Stimata doamna Sanziana Pop,
Nu v-a mai scris demult un baiat, nu-i asa? Eu as fi unul, daca as avea siguranta ca sunt, intr-adevar, un baiat. Mama, de pilda, imi spune "fatalau", ori de cate ori se enerveaza ca ma vede citind in camera mea. Ei nu-i plac cartile, in vreme ce mie imi plac foarte mult. Mai ales cartile de istorie. Cea mai mare bucurie a mea e sa ma lase toata lumea in pace, in camera mea, printre carti. Nu am prieteni si, mai ales, nu am prietena. Cu toate ca am incercat, cu nici unul dintre colegii mei nu am ce discuta. Pe ei ii intereseaza hard-rock-ul si discotecile. Nici cu vreo fata n-am avut mai mult noroc. Dar nici nu ma atrage vreo fata. Le gasesc ingrozitor de superficiale si false. Ca si pe mama de altfel, care dupa 17 ani de cand ma are, ar fi putut sa-nteleaga ca n-am sa ajung niciodata economist, asa cum vrea. Tata n-am. Nici frati. De aceea, as vrea ca dvs. sa-mi raspundeti la intrebarea daca a fi fatalau, asa cum sunt eu, e o nenorocire sau e ceva trecator?
Paul B. - Turnu Severin
Draga Paul,
Din 100 de parinti, 99 ar schimba oricand un rocker pe-un fatalau. Dar 99 de parinti care nu sunt singuri pe lume, ci au alaturi o sotie sau un sot. Mama ta nu face parte dintre ei. Ea este singura. Probabil ca viata ei nu este prea usoara. Uneori, infrunta greutatile cu demnitate. Alteori, mai cedeaza. La necaz si la oboseala, trebuie, si ea, sa se descarce pe cineva. In doi, greul e mai usor. Nu sunt sigura ca ceea ce spun este adevarat. Mi-ar trebui mai multe date ale problemei. Dar daca asta te consoleaza, eu sunt nebuna dupa "fatalai", tot mai rari in ziua de astazi. (Imi plac mai mult baietii care citesc, decat cei care stau la computer.) Si ca mine, si multe fete de varsta ta. Dar lasa-le sa te descopere! Nu se poate sa nu existe printre ele si-o "baietana" cu patima lecturii si-a invatatului, care sa faca pereche buna cu-un "fatalau". In ce-o priveste pe mama ta, incearca sa fii cat mai afectuos cu ea. S-ar putea ca "fatalaul" pe care il cearta sa nu fie fiul care citeste, ci fiul indiferent. Nu te indeparta!
Sanziana Pop
"Viata mea nu are nici un sens"
Stimata Sanziana Pop,
M-as bucura foarte mult daca aceasta scrisoare ar ajunge la dvs., deoarece viata mea nu are nici un sens. Am 18 ani si o inaltime foarte mica - 1,55 m. Pana la 16 ani, n-am dat o importanta prea mare inaltimii mele. Mergeam cu prietenii la cinema, ne distram, dar totul s-a terminat in clipa in care cineva m-a jignit ingrozitor facand aluzie la inaltimea mea. A mai trecut un timp, si mi-a mai spus cineva ca sunt mic s.a.m.d. De atunci, nu mai ies nicaieri. Am un an si ceva de cand stau in casa si nu merg nicaieri. Ies, cateodata, cand se insereaza, si ma plimb putin pe o strada nepopulata, dar si atunci cu frica de a nu ma intalni cu cineva. Prietenii ma intreaba de ce nu merg cu ei sa ne distram, dar de fiecare data gasesc scuze. Ce sa fac? Nu am spus pana acum nimanui nimic, deoarece nu am incredere deplina in nimeni. Va rog din tot sufletul sa-mi dati un sfat.
Cu stima,
Marcu - Focsani
Draga Marcu,
In primul rand: luata in pripa, o inaltime mica se poate trata medical. Cum de-ai ajuns pana la 18 ani fara sa faci nimic? Parintii tai ce-au pazit? Sunt o multime de cauze care le incetinesc adolescentilor cresterea si care uneori, cu tratament medical si gimnastica, se pot rezolva. Poate ca nu e tarziu nici acum.
In al doilea rand: sunt mii de fete si de baieti pe lume care au inaltimea ta. Unii dintre ei au ajuns chiar celebri, fara ca statura sa-i impiedice prin ceva. Un actor american, Mickey Rooney, a facut cariera cinematografica de exceptie, avand (vreo doua sau trei) neveste superbe. Prince, magnificul Prince, marele pop-star aclamat de adolescenti, nu e nici el mai mare ca tine. Si cat este de adorat! Nu inaltimea conteaza, ci ce te pricepi sa faci cu ea. Un om inteligent si spontan, cordial si afectuos, bun la suflet si cu caracter onest - nu mai are masura in centimetri, ci in felul de-a fi. La fel ca si frumusetea, seductia vine din interior.
Imi scrii ca prietenii tai iti cauta tovarasia. Ce motiv sa-i indemne? La varsta voastra nu se pune problema unor interese ascunse. Probabil, te indragesc. Nu-i mai lasa sa astepte. Fii cum esti si incearca sa-ti faci din asta un drum. Exista lucruri mult mai grave pe lume decat jignirile. Lasa-le sa treaca pe langa tine. Ai ce face: poarta-te firesc, fii normal, cauta sa pui in lumina avantaje mai durabile decat inaltimea: inteligenta, de pilda, care strabate din fiecare cuvant al scrisorii pe care mi-o adresezi. Fii sigur: victoria este de partea ta.
Sanziana Pop
"Mama poate fi vindecata prin rugaciuni?"
Am 18 ani si sunt elev in clasa a Xi-a la un liceu din Ploiesti. Intr-un accident de masina, tatal meu impreuna cu sora mea au murit. Asta s-a petrecut in urma cu zece ani. Am ramas singuri pe lume, doar mama si eu. Nu mai avem alte rude, bunicii mei au murit de mult. Din nefericire, din cauza suferintei prin care a trecut, mama s-a imbolnavit de inima. Ea braveaza si nu vrea sa ma sperie, dar ii este rau din ce in ce mai des. Cand face crize si trebuie sa chem Salvarea, simt ca innebunesc. Nu vreau s-o fac pe grozavul, dar daca mama moare, eu am sa ma sinucid. Si cum doctorii spun ca nu prea au ce sa-i faca, lucrul acesta nu este prea indepartat. Va scriu pentru ca am citit intr-o revista ca exista posibilitatea ca oamenii bolnavi sa fie vindecati prin rugaciunile altora. Este reala aceasta speranta? Intrucat in revista aveti o rubrica permanenta de spiritualitate, as vrea sa va intreb daca este adevarat, si daca da, cui sa ma adresez?
Paul T. - Ploiesti
Draga Paul,
Cel mai bun medicament pentru boala de inima a mamei tale este dragostea pe care i-o porti. Iti marturisesc, este prima data in viata mea cand asist la o declaratie atat de sincera si de fierbinte, venita din partea unui baiat. Lucrul acesta se intampla destul de rar. Mama ta poate fi grozav de fericita ca te are. Si cred ca si este. Iar atata vreme cat se va putea sprijini pe afectiunea ta, nu i se va intampla nimic. De altfel, aceasta si este rugaciunea despre care vorbesti. Un gand puternic, cat mai puternic, transformat in ruga fierbinte, catre bunul si iubitorul Iisus, aleanul suferintelor noastre.
Ceea ce ai citit este adevarat. Si la noi, si in alte parti ale lumii, se organizeaza grupuri de rugaciune prin care mai multi credinciosi, cu o veche si puternica deprindere de a se ruga, isi concentreaza gandurile cu mare forta, pentru ca un bolnav - tanar sau mai batran, a carui suferinta este mai intai explicata de preot, sa fie ajutat si vindecat prin vointa lui Dumnezeu. Iar procedeul nu este lipsit de urmari. Intereseaza-te la prieteni sau la cineva din familie, pentru a-ti indica adresa unei biserici si-a unui preot batran. Il vei simti ca pe-un parinte de suflet si vei avea curaj sa-i incredintezi grija ta. Impreuna cu el, sau poate cu mai multi credinciosi, vei rosti rugaciunea in care iti pui atata speranta si care ii va fi de mare folos mamei tale. La fel de mare, pe cat ii este iubirea ta.
Sanziana Pop
Scrisori in dezbaterea cititorilor
"De ce nu mai suntem capabili de o iubire reala?"
Stimata d-na Sanziana Pop,
Ati inaugurat o rubrica care se cheama "Asul de inima". Povesti triste, despre neputintele si durerile noastre. Dar nu toate durerile sunt legate de iubiri fata de un om, de o femeie sau un barbat. Fara a fi nostalgica, desi multi asa ar spune, va spun ca iubesc vremea si vremurile care au fost si pe care nu le mai pot gasi nicicum astazi. Nu ma refer la conducatori sau nu stiu ce influente politice. Chiar nu ma intereseaza asta. Mi-e dor de oamenii care se respectau intre ei, chiar daca nu se cunosteau. De oamenii care erau mereu aproape unul de altul. De oamenii care aveau timp sa se intalneasca si sa stea de vorba, asa, batraneste, despre ce simteau. Ne intalnim si acum, dar rar si niciodata nu discutam despre ceea ce simtim. Glumim, radem, facem haz de necaz si plecam inapoi, asa cum am venit: mutilati in dorinta noastra de iubire. Niciodata nu avem timp pentru a simti ceea ce simte altul. Mereu ne grabim, totul e programat, totul este calculat. Totul se reduce la disperarea de a ne asigura propria noastra existenta. Unii, "cei mai norocosi", nu se agita prea tare si nu au ce lipsuri sa resimta. Altii, asa ca mine, se intalnesc doar cu acest imens gol de afectiune, care seamana cu o ciuperca atomica abia lansata. Nu cred ca este vina mea. Sau poate este si eu nu vad asta. Moartea lui Florian Pittis mi-a adus aminte de "lumea in care traiam". De generatia "Make peace not war". Am crescut in muzica lui, dar si a Beatlesilor si a lui Jimmy Hendrix. Nu va imaginati ca sunt o zaluda incapabila de a trai in prezent. Inca nu am murit. Dar pragmatismul acestui secol usuca toata vlaga unei fiinte omenesti. Da, iubesc vremurile in care oamenii aveau respect unii fata de altii, fata de munca lor, fata de copiii lor, fata de tara lor si pamantul pe care s-au nascut. Exista ceva sfant in aceasta dragoste, pentru ca dragostea insasi era sfanta. Poate veti spune ca nu are nici o legatura cu Asul de inima... Are... pentru ca nu aveam Coca-Cola si eram fericiti si respectuosi... Nu aveam calculatoare, si preferam sa ne intalnim fata in fata ca sa stam de vorba, nu sa vorbim pe mess. Iubeam atat de mult, fiecare arbore si fiecare fir de iarba! Stiu ca aceasta iubire nu intra in rubrica dvs. Dar credeti-ma ca este cea mai frumoasa iubire pe care un om o poate trai. Ea a fost martorul celorlalte iubiri, al unui om fata de alt om, ea a insotit destinul si viata noastra si a completat-o. Nu a existat niciodata un martor mai bun, mai bland, mai ocrotitor si mai iubitor, care ne-a vegheat iubirile fata de un pamantean, decat natura si Dumnezeu. Legitim sau nu, ar trebui sa ne punem intrebarea: "Dar noi, cine mai suntem azi? De ce nu mai suntem capabili de o iubire reala?". Aceasta iubire exista, dar lumea de azi o ingroapa tot mai mult. Si ma doare. Stiti cat de tare ma doare?
Va doresc numai bine si va cer scuze daca vorbele mele v-au plictisit.
Taisia
"Se poate vindeca gelozia?"
Am 27 de ani, sunt maritata de cinci ani si sufar de-o boala crancena: gelozia. Ea ma hartuieste atat de tare, incat am ajuns sa ma port aberant. Stiu ca nu fac bine ce fac, dar fac! Cu toate ca sunt intelectuala - lucrez intr-un domeniu de cercetare -, rationamentele nu-mi sunt de nici un folos. Banuiala ca barbatul meu ma inseala, ca se uita dupa alte femei, mi-a transformat viata in iad. Nu exista zi in care sa nu ne certam. Nu exista zi in care sa nu-i caut prin buzunare, in speranta aberanta ca suspiciunile imi vor fi confirmate si ca-i voi gasi vreun biletel compromitator. Ba, in ultima vreme, am atins umilinta de a-l pandi pe trotuarul vecin, ca sa vad cu cine pleaca de la birou. De prisos sa mai spun ca avem doi copii si ca atmosfera din casa nu le este deloc prielnica. Daca ne uitam la televizor, ma gandesc ca barbatului meu i-ar placea sa se culce cu crainica. Si-i spun. Daca mergem pe strada, mi se pare ca trage cu coada ochiului la toate femeile care ne ies in drum. Ma indispun si ne intoarcem acasa. Daca mergem la vreo petrecere, n-are voie sa danseze decat cu mine. Cand vine acasa vreo prietena, il expediez dupa cumparaturi. Din fericire, sotul meu e un om foarte bun si pana in prezent ma suporta asa cum sunt. Dar mult nu va mai dura. Am facut tot ce se putea ca sa rupem legatura cu lumea si sa traim izolati. Dar izolarea este si ea un iad. Abia astept sa ramanem singuri, ca sa-l torturez cu intrebarile, sa-i pun in seama tot ce-mi imaginez. Sunt pur si simplu epuizata de suspiciune. Presimt ca lucrurile vor ajunge repede intr-un punct de criza. Asa calm cum e, sotul meu, satul pana peste cap de isteriile mele, ma va parasi. Oare exista leac pentru suferinta mea? Daca exista vreun sfat pentru mine, il astept cu recunostinta.
Silvia T. - Bucuresti