Draga Doamna Sanziana Pop,
Am 90 de ani, sunt foarte batrana si am trecut prin multe. E ziua Sanzienelor si vreau sa va fac cadou un articol pentru revista pe care o conduceti. Este vorba despre visele si premonitiile care mi-au presarat lunga mea viata... Le impartasesc cititorilor dvs., in speranta ca le vor fi de folos. Viata noastra este condusa de sus si e bine sa nu uitam...
Prima intamplare dateaza din 1943 cand, dupa ce nascusem primul copil, o fetita, am ramas din nou gravida. Eram foarte slaba si toata familia era impotriva unei noi sarcini. S-a hotarat sa o intrerup. Am facut rost de cele trei certificate de la trei medici care atestau ca nu suport o noua sarcina (asa se cerea pe vremea lui Antonescu). Am stabilit cu medicul din Petrosani sa vin la spital a doua zi. Eu locuiam cu familia la Vulcan, o localitate aflata in apropiere, si in ajun am dormit la Petrosani, in locuinta parintilor mei - protopopul Ioan Duma si presbitera Elena. Peste noapte, am avut un vis. Eram in cada de baie din casa parohiala, intr-o apa limpede, placuta, si asteptam sa nasc. Deodata, am zarit pe genunchii mei o statueta a Maicii Domnului cu Iisus in brate, care se uita la mine. Am fost asa de tulburata, incat am izbucnit in plans. Am trezit-o pe mama, i-am povestit visul si, de comun acord, am hotarat sa nu mai fac avort. Asa am nascut in februarie 1944 o fetita frumoasa, pe care am botezat-o Mira-Maria. Mira este numele satului in care s-a nascut Sfantul Nicolae, patronul casei noastre.
In 1945, cand s-au instalat comunistii in Valea Jiului, se faceau dese manifestatii "tovarasesti". Sloganul lor preferat era "Afara cu Popa Duma din Valea Jiului!". Tatal meu nu era prea impresionat, dar mama insista sa plecam. Intr-o sambata, in luna octombrie, m-am sculat dimineata foarte ingrijorata. Eram speriata si aveam senzatia ca trebuie sa fug, sa scap de ceva care se va intampla. Cu cat treceau orele, eram tot mai panicata. Seara eram invitati la o familie prietena. Eu nu voiam sa merg, dar sotul meu a insistat si-am cedat. Dar toata seara am fost indispusa, iar pe la miezul noptii am avut frisoane. M-am asezat cu spatele la soba de teracota si am intrebat cat este ceasul. Simteam ca in clipa aceea se petrece ceva foarte grav. Dupa ce ne-am intors acasa, am baut un sirop calmant si am adormit. La ora sase a sunat telefonul. Am sarit din pat si am inceput sa ma imbrac, stiind ca e pentru mine. Telefonul era de la fratele meu, Serban, care locuia la Lupeni. Ma ruga sa merg la gara, sa iau primul tren spre Petrosani, pentru ca la casa parintilor se pusese o bomba. Bineinteles ca am plecat urgent si cand am ajuns am constatat un dezastru urias. Parintii scapasera ca prin minune, dar camera la a carei fereastra fusese pusa bomba era distrusa. Soba de teracota era facuta zob, masa si scaunele erau rasturnate, zidul de la strada era daramat. Din tavanul spart atarnau paie si bucatele de moloz. Pendula din camera era oprita la ora unu si cinci minute.
In curtea casei era lume multa. Explozia se auzise in tot orasul. La o suta de metri de casa parohiala era un restaurant unde se serba balul invatatorilor. Cineva a intrat acolo si a strigat: "La Popa Duma s-a pus o bomba!". O parte din oamenii de acolo, impreuna cu muzicantii, au plecat pe strada cantand: "Desteapta-te romane, preoti cu crucea-n frunte!". Cand au intrat in curtea casei, tata a iesit in capul scarilor si le-a vorbit oamenilor, i-a rugat sa plece linistiti, ca-i ingreuneaza situatia. A urmat ancheta de rigoare: militie, fotografii, masuratori. Dupa un an, s-a primit de la procuratura stirea ca problema s-a clasat. Au venit in schimb nenumarate scrisori de amenintare si santaj, cu cereri de sume fabuloase, semnate "Umbrele mortii". Teroarea a durat pana in 1949, cand tata a fost arestat in biserica, in ziua de Rusalii.
Eu locuiam pe atunci la Aninoasa si-i promisesem tatei ca voi veni la Liturghie, la cor, la Petrosani. De obicei, foloseam funicularul, dar cum s-a intamplat sa vina cineva in Aninoasa cu o masina mica, mi s-a oferit ocazia sa pot pleca cu ea. Asteptand masina, am adormit pe canapea si am avut un vis. Se facea ca masina venise tarziu si ca am ajuns la Petrosani la sfarsitul slujbei. In curtea bisericii se aflau doi barbati care se leganau pe lantul de fier ce inconjura cripta unde odihneau bunicii mei, preotul Avram Stanca si presbitera Ioana. I-am intrebat daca s-a terminat slujba si ei au spus: "Da, acum". Am intrat in biserica, unde nu mai era nimeni, doar tata. M-a miruit, si dupa mine au intrat cei doi barbati. Tata le-a intins crucea, crezand ca vor sa fie miruiti. Ei s-au ferit de cruce si i-au spus tatei ca au de vorbit. Eu am plecat la mama. Casa parohiala era in dosul bisericii, pe deal. I-am spus de tata, la care mama mi-a raspuns: "Taticu` e in casa, in camera unde s-a pus bomba. Nu s-a dus la biserica". Cand am intrat in camera, tata era in mijloc, rezemat de un scaun, imbracat intr-o camasa nationala, lunga pana in pamant. Mi-a spus sa inchid geamurile, sa fac intuneric si sa-l las singur. S-a intins in pat, eu am tras jaluzelele si am plecat. Acesta a fost visul.
Realitatea: masina a venit tarziu si am ajuns la Petrosani la sfarsitul slujbei. Cand am intrat in curtea bisericii, doi barbati se leganau pe lantul de la cripta. Cand i-am intrebat daca s-a terminat slujba, ei mi-au spus "Acum" si s-au ridicat in picioare sa intre cu mine in biserica. Am fost miruita, ultima din sirul de credinciosi, iar cei doi s-au ferit de cruce si i-au spus tatei ca au de vorbit. L-am asteptat sa apara pe usa din spatele altarului. A iesit insotit de cei doi. Incepuse sa ploua. Tata a urcat scarile casei, a trecut prin fata bucatariei, ne-a spus sa nu-l asteptam, ca trebuie sa mearga la Securitate sa dea niste declaratii. Mama insista sa stea sa manance, ca era obosit, dar cei doi asteptau la baza scarii, asa ca tata si-a luat din birou umbrela si a plecat.
Am dat telefoane pana seara, incercand sa aflu vreo veste, apoi si a doua zi. Cum seful Securitatii fusese copil-ministrant la biserica, am indraznit sa merg la el in audienta. M-a primit fara sa se uite la mine, mi-a spus ca tata va veni in cateva zile acasa etc. De la Petrosani a fost dus la Deva, apoi la Cluj, apoi la Bucuresti.
Dumnezeu s-a indurat de tata si l-a salvat dupa un an si opt luni de temnita. Miracolul s-a infaptuit prin fratele mamei, profesorul ginecolog Constantin Stanca, care o trata pe sotia ministrului de Interne, Teohari Georgescu. Fericit ca sotia ii nascuse doi gemeni, ministrul l-a intrebat pe medic de ce este trist. Acesta i-a vorbit despre cumnatul sau, inchis fara proces si fara judecata. Nu peste multa vreme, tata a sunat la usa locuintei din Bucuresti a surorii mele, Voichita. I-a deschis usa o ruda indepartata, care nu l-a recunoscut. Slabise 30 kg, era ras in cap, vorbea confuz si nu stia sa spuna cine este. Una din nepoate a exclamat: "Asta-i Mosu!". Bineinteles, bucuria a fost mare, dar tata nu si-a mai revenit niciodata la cel ce a fost inainte. A fost bolnav, operat, spitalizat, cu un cancer generalizat. N-a spus niciodata de ce a fost arestat.
In toata perioada detentiei tatei, eu am fost profesoara la scoala din Aninoasa. Eram un fel de "cuiul lui Pepelea", ramas din familia lui "Popa Duma", care trebuia lichidat. Am trait momente grele, am muncit din rasputeri ca sa nu clachez. Intre timp, lucrurile s-au mai asezat. Dupa ani de munca, am ajuns sa fiu apreciata si eu, decorata si premiata! Speram in zile mai bune.
Dupa un timp, ne-am mutat la Craiova. Aici am facut infarct in 1966. Incercarile vietii incepeau sa fie platite. Am fost internata la Ascar, intai in Craiova, si apoi la Bucuresti. Am trait o moarte aparenta, dupa o criza de fibrilatie paroxistica. Am simtit o durere mare in piept, mi se parea ca inima e un clopot care bate in podul Ascarului, apoi a urmat liniste deplina. Imi era foarte bine, pluteam sub tavanul salonului, auzeam vocile care anuntau ce tensiune am, cat e pulsul si, deodata, am realizat ca o sa mor. Nu eram speriata, doar preocupata de faptul ca nu aveam lumanare. Voiam sa cer lumanare, dar nu puteam vorbi. Gemeam incercand sa vorbesc. Medicul zicea: "Vrea sa spuna ceva. Ce vrea sa zica?". Mi-a apasat cu degetul vena carotida care a incetinit pulsul; am auzit cand cineva zicea "isi revine." Dupa ce am inviat, m-au intrebat ce voiam sa spun. Le-am spus ca am cerut lumanare si chibrit, ca dupa ele m-am intors. Ma intorsese, de fapt, Dumnezeu. Copiii mai aveau nevoie de mine...
P.S.: Eu am avut un carnet in care mi-am insemnat toata viata ce credeam ca era important. In ultimii ani am mai neglijat. Nepoatele mele mi-au cumparat un album frumos, in care m-au rugat sa-mi scriu amintirile pentru ele. Rasfoind acel carnet dupa revolutie, am gasit o data peste care am trecut totdeauna fara sa-i dau atentie. Brusc, am realizat ca acea data de 18 decembrie 1989 era ziua in care a inceput revolutia de la Timisoara. Visasem ca eram in bucatarie si a venit din oras sotul meu, cu o punga cu salata verde si un pumn de lumanari. Mi le-a pus pe masa si a zis: "Nu stii cand prind bine!". Abia acum am realizat ca salata verde era tinerimea si lumanarile erau pentru morti...
Cu admiratie si recunostinta pentru tot ce faceti,
Ileana Pop