Draga redactie "Formula As",
Sunt si eu unul din numerosii anonimi, membri ai marii familii pe care ati realizat-o prin munca de suflet pe care o faceti. De-a lungul anilor, de cand va citesc, am realizat ca persoanele pe care le-am intalnit si va iubeau erau toti oameni de-o frumusete morala si crestina care te faceau mandru sa le comunici ca nici tu nu poti lasa saptamana sa treaca, fara "leacul de sambata" - "Formula As". Pentru mine, el apare, ce-i drept, abia luni, pentru ca m-am mutat din Bucuresti, inapoi, acasa, intr-un sat de langa Timisoara.
Sunt o multime de lucruri pe care cu mult respect indraznesc sa vi le sugerez, in speranta ca ar putea veni tot de la domniile voastre, prin munca de misionari pe care o faceti. De-a lungul anilor ne-ati facut cunostinta cu marii duhovnici pe care-i avem, ba chiar poate prin dvs., manastirile au fost invadate de mireni care cauta calea, adevarul si viata. Osteneala, si de o parte, si de alta, a fost de mare folos, spun din experienta.
Indraznesc sa intreb cu smerenie si plecaciune: oare sfintii parinti, care oricum si-au pierdut linistea din cauza noastra, a celor din lumea larga, care-i asaltam prin pelerinaje si vesnice rugaminti de ajutor, pe care numai binecuvantarea dumnealor ni le pot aduce, oare nu ar putea, din cand in cand, sa trimita randuri de lumina pentru noi, pe adresa dvs.? Am avut intamplator ocazia sa-l ascult la radio pe Parintele Arsenie Papacioc, vorbind despre femeie, femeia de azi, si din starea de deznadejde si lipsa de orizont in care ma aflam, am simtit ca daca dansul are incredere si nadejde si motive sa ne reabiliteze, poate ca nu trebuie sa mai fiu chiar atat de trista.
Sunt atatea teme de actualitate care asteapta o raza de lumina prin noianul de ispite contemporane: copilul de azi, barbatul, cam absent, si din biserica, si din familie, femeia de azi si chiar si fenomenul de vindere a caselor de lemn din Maramures, lepadarea de traditie pentru un pumn de bani.
Sfinti parinti de care-am aflat tot din revista dvs., ca Arsenie Papacioc, Mina Dobzeu, Ioan Iovan de la Recea, si multe alte fete binecuvantate care-L slujesc cu daruire pe Dumnezeu, poate ar mai indura o osteneala si ar deveni, pe rand, corespondentii dvs. si candele de ganduri luminate pentru noi, cei multi, care nu prea mai avem cum sa-i vizitam sau sa-i ascultam, si inotam tot mai greu prin capcanele prezentului.
Apoi, mai indraznesc sa va intreb ce-o mai face ieromonahul Ioanichie, plecat din Timisoara si devenit calugar, printr-un miracol, si invrednicit sa zideasca loc de inchinare si de pomenire la Coltul Chiliilor Zarnesti? Cum o mai duce?
Dar Maicuta Serafima si Parintele Nil din Covasna, Manastirea Marcus, ce-or mai face? Parintele caruia ii sarut dreapta, ca s-a ostenit cu ani in urma sa-mi scrie cuvant de lumina si indrumare, care m-a scos din intunericul pacatului si m-a calauzit.
Dar staretul Ghinea Modest, de la Manastirea Negru-Voda, loc care a devenit de nepretuit pentru mine, tot cu ajutorul dvs., pentru ca acolo m-am cununat in 90, dupa ce am plecat si eu, in viata, in stil "modernist", mai intai facand un copil fara cununie?
Si Maicuta Siluana, cu surorile de la Cartisoara, Sibiu, oare cum o mai duc?
Oare familia lui Mihai Chitai, din localitatea Mila 23, cu copilasii lor desculti, cu casuta cu ferestre cu ziare in loc de sticla, cu dragostea lor din mijlocul unui paradis natural, si totusi, la un pas de disperare, cum au trecut peste iernile care au fost si ce mai fac acum? Nu-i nici un om bogat cu vreo vila-n preajma care sa-i mai ajute cu cate ceva?
Multe personaje ale reportajelor dvs. umplu de simtire gandurile mele. Pe unii-i pomenesc in rugaciuni, eu, o oarecare, in speranta ca ele vor fi ascultate.
Tocmai am furat din timpul de lucru pentru a va scrie, dar ma bucur ca, in sfarsit, am indraznit sa o fac si, desi as mai avea multe sa va spun, ca unui prieten care mi-a revelat multe lucruri minunate, va las, dorindu-va sanatate.
Doamne ajuta, de la Topolavatul Mare, jud. Timis. Imi sunteti aproape de inima.
Cu mult drag si respect,
Lia E. Anculia
Despre puterea rugaciunii
In sufletul meu este un indemn puternic de a va scrie aceste randuri, altfel as ramane permanent cu o mare parere de rau. Ma numesc Emilia Dabija, am 58 de ani, lucrez in invatamant de 40 de ani, sunt vaduva de 6 ani, am 4 copii mari, 8 nepoti (majoritatea crescuti de mine) si lucrez la Scoala Speciala din Targu Frumos, ca invatatoare. In ziua de 20 mai a.c., ma intorceam de la tara, din localitatea Bacu, comuna Ipotele, judetul Iasi, impreuna cu rudele mele din comuna Podul Iloaiei. Fusesem la o intalnire de familie, la casa parinteasca, unde mai este doar mama. Drumul spre casa l-am facut cu masina condusa de un nepot drag mie, pe care l-am si botezat. In masina mai erau sora si cumnatul meu. La intersectia din Podul Iloaiei spre Totoiesti au oprit, ca sa ma dau jos, pentru a lua autobuzul spre Targu Frumos. In timp ce luam bagajele, am observat cum se indreapta spre noi o caruta pentru doi cai, la care era inhamat numai unul si oistea se misca aiurea. Venea cu o viteza mare, ca in filmele de groaza, pentru ca era manata de un tanar care consumase cam mult alcool. In caruta mai era si-un copil. Stiu ca am strigat doar atat: "Caruta!", am ridicat mana stanga sus si altceva nimic. Ce-a urmat nu prea stiu. Realizam ca sunt doborata la pamant, sub picioarele din fata ale calului, si ma asteptam sa treaca peste mine caruta. Deasupra vedeam pieptul calului, oamenii din jur disparusera, iar cei din masina priveau inmarmuriti. Totul s-a petrecut fulgerator! Nu stiu unde au disparut calul si caruta. M-am ridicat de jos cu tot ce aveam in mana, fara sa realizez daca ma durea ceva sau nu. Atat am auzit: "Vai, doamna, ce inger pazitor bun ati avut!".
Trecusem pe partea opusa a drumului, cu intentia sa ma indrept catre statia de autobuz, cand mi-am dat seama ca nu vad bine. Imi pierdusem ochelarii in timpul impactului. Ma intorc la locul faptei, intreb niste oameni daca nu i-au vazut, ma mai invart putin, mai caut, asa cum cauta un om necajit, si-i gasesc "asezati" pe jos, asa cum ii pun eu pe noptiera. M-am scuturat pe haine de praf si m-am indreptat pe picioarele mele spre statia de autobuz din fata brutariei din Podul Iloaiei. Cei care asistasera la "accidentul minune" ma intrebau daca nu ma doare ceva, sau cum de am scapat dintr-o asemenea intamplare, fara macar o zgarietura...
Le raspundeam ca numai Dumnezeu m-a salvat. Intre timp, politia a sosit la locul faptei, s-au adunat oameni, nepotul meu era suparat pentru ca ii fusese lovita masina, dar eu nu ma mai gandeam la nimic, decat sa ajung acasa. Nu eram suparata nici macar pe acel om care gresise. Parca ma trezisem dintr-un vis. Intamplarea se petrecuse cam in jurul orei 19. La ora 20, eram acasa. Dupa ce am intrat, i-am multumit din nou Domnului ca mi-a salvat viata. Apoi, am recapitulat ziua aceea ciudata. Era duminica, iar duminica merg negresit la biserica. Este unul dintre locurile dragi sufletului meu. In acea zi, ma trezisem la ora 4 si imi facusem programul de rugaciune, ca sa compensez faptul ca nu pot participa la slujba. Am avut timp sa trec si pe la biserica, m-am inchinat, am vorbit cu parintele duhovnic, am aprins lumanari pentru vii si adormiti, apoi am pornit in drumul meu, care putea fi fara intoarcere... Dar n-a fost! Intamplarea pe care v-o povestesc le-am spus-o si altora, vecinilor, colegilor, elevilor mei, nepotilor, dar as dori sa fie cunoscuta de mai multa lume. Eu cred in puterea rugaciunii. Dumnezeu este atotputernic si are grija de toti fiii lui, mai ales daca Il cheama. Sunt un om cu multe pacate si nu sunt in masura sa dau sfaturi. Dar dupa aceasta intamplare, dragi cititori ai revistei "Formula As", va spun ca "este bine sa ne rugam cu totii: dimineata, peste zi si seara, inainte de culcare, facandu-ne bine socoteala faptelor si cersind de la Dumnezeu iertarea gresalelor noastre. Sa ne rugam in orice vreme si-n orice loc: in sfanta biserica, in casele noastre, in ograzi, pe cale, in camp, pe dealuri, prin munti, paduri, vai, in birouri, in ateliere, stiind ca Dumnezeu este in tot locul stapanirii Lui" (asa spunea undeva un mare preot, Nicodim Mandita). Nu se stie niciodata ce se poate intampla pana la prag, dar pe mai departe...
Am povestit aceasta intamplare, nu pentru a ma lauda. Prin aceasta vreau sa dau slava lui Dumnezeu pentru grija si mila ce-o revarsa peste noi, in fiecare clipa. Dumnezeu nu poate fi mintit. El vede, stie si face totul, iar noua ne mai ramane sa-l chemam si sa-i multumim.
Cu deosebit respect,
Inv. Emilia Dabija - str. Petru Rares, bl. 17-18, sc. A, et. 3, ap. 9, Targu Frumos