Cine n-a vazut, mai ales in copilarie, atunci cand ochii ne sunt mai atenti la necunoscut, vanturile acelea ciudate, iscate ca din senin, asemenea unor vartejuri urcatoare spre cer? Starnite mai ales vara, la vreme de arsita, imaginatia populara le-a asociat cu niste hore dezlantuite, jucate de fapturi ce traiau in vazduh, un soi de zane imbracate in alb si pe cap cu coronite de flori. Li se spune "frumoasele", dar si "nenumitele", fiindca numele lor nu e stiut de nici o fiinta omeneasca, iar de l-ar sti cineva si l-ar spune, ar muri pe loc, blestemat. Pe cat de frumoase, tot pe atat de ciudoase si de razbunatoare, le ratacesc mintile celor care le vad, aduc boli, iau pe sus copiii nebotezati, lasati fara paza, schimbandu-le infatisarea sau facandu-i pierduti... Singurul leac cu care se lasa imblanzite e... vorba buna, totodata o forma de aparare pentru cei care le intalnesc. Un soi de juramant de prietenie, afectiune si neamestec in lumea si treaba lor. Omul nu are voie sub nici o forma sa intre in mijlocul vartejului pe care-l formeaza, daca vrea sa ramana intreg la minte si sanatos. Cel mai mult si mai mult le plac laudele bogate, dovada ca privitorul este incantat peste poate de frumusetea pe care o vede si de faptul ca i s-a permis sa aiba acces la ea. Odata respectat protocolul, rasplata este si ea pe masura, supra fireasca, de neuitat...
O poveste adevarata
Desi ce va spun par povesti, ele au corespondent deplin in realitate. Iata, inregistrata pe banda de reportofon, o relatare din anul 1985, pe care am auzit-o in comuna Barsana din Maramures. Era cam dupa miezul noptii, cand lumina era intrerupta din interese de stat... Dragos Surdu, profesorul de romana din sat, pusese la cale o intalnire ciudata, la care ii poftise pe batranii intelepti care stiau povesti legate de traditia locului. N-am sa uit niciodata cum a intrat in incaperea cea scunda, luminata doar de o lampa cu gaz, carand in spinare o batrana de vreo 80 de ani, ce nu mai putea sa mearga. O chema Doca si a spus urmatoarea poveste: "Un oarece om ce venea de la moara s-o talnit in cale cu Frumusalele. Ca sa nu patasca ceva, s-o pornit a le lauda: "Frumusica, Frumusele/ Jocu vost sa se marea (mareasca)/ Si mandru sa se-nmultea (inmulteasca)/ Pa tat campu si pa tate delurelele".
- Si tie sa ti sa-nmultea farina in sac, sa nu ti se gate in veci!, o zas Frumuselele catra om. Si-ase o fost. C-o tat luat la farina din sac, da ea n-o scazut nici on pic, nu sa gata, batar de cocea paine in tata zaua. De la o vreme, muierea omului s-o mirat:
- Mai omule, da ce nevoia ai facut, de ce nu sa gata in veci farina? Omu s-o uitat intr-o lature si-o tacut.
- Mai, omule, o zis iara muierea, ce-ai facut cu farina, ca de nu-mi spui, casa buna cu tine io nu mai am. Infricat sa nu zica la nime de intamplare, asa cum l-o-nvatat Frumuselele, omu n-o putut, saracu, sa scape de gura femeii si i-o povestit ce-o patit cand venea de la moara. N-o gatat bine vorba, ca farina o si-nceput a scadea. Cum lua din sac, cum scadea, pana cand s-o gatat. Plata, diptce nu s-o putut tane gura si n-o tinut legamantu` jurat."
La sfat cu vantul
Dar partea cea mai seducatoare a povestii nu este intamplarea in sine, juramantul cel pedepsit, ci comunicarea omului cu natura, dialogul dintre tarani si vant, credinta ca orice alcatuire a lumii, chiar si o tornada de vara, are suflet si vorba omeneasca, ca este pereche cu el in armonia universala, lasata de Dumnezeu pe pamant.
In Maramures, povestile despre Frumusele sunt inca vii, ele traiesc si in ziua de azi. Orice maramuresean, vazand o tornada sau doar un simplu vartej de vant, se va feri din calea lor, adresandu-le totodata cuvintele cuvenite, impuse de regula bunei convietuiri.
In diferite locuri din Romania, vartejurile de vant poarta nume pline de culoare si fantezie, legate si de actiunile pe care le intreprind. Sunt numite: Cele frumoase, Ielele, Maiestrele, Soimanele, Milostivele, Dansele, Zanele, Rusalele, Cele sfinte, Cele nepomenite, Vantoasele si, spre deosebire de Maramures, umbla noaptea, lasand in urma lor cercuri de iarba arsa. In Maramures, Frumoasele sunt fiinte eoliene diurne, solare, capabile si de fapte bune - sotii, glume - nu numai de imbolnaviri si pociri. Cu toate ca cele mai multe vartejuri de vant se vad primavara, nici vara sau toamna nu lipsesc, ba atunci "joaca" cu si mai mare putere, putand lua pe sus capite si clai intregi de fan, staule de oi, copii... Vizati sunt cei care ignora consemnul si le vorbesc urat. Asa imi povestea un om, ca aflandu-se la fan, facea o claie singur si cand a vazut ca vin Frumuselele, necrezand in povestile despre ele, a inceput sa le ocarasca strigand: "Hadele! Hadele! Hadele!". Atunci vantul s-a intetit si i-a luat fanul pe care-l asezase in jurul parului, pala cu pala, si l-a dus pe sus, imprastiindu-i-l pe o raza de cativa kilometri, in asa fel incat sa nu-l mai poata aduna in vecii vecilor. "Noa, amu, cred si eu ca este ceva", a adaugat ganditor omul.
Cand a zburat Lisca
Pe Valea Somesului, la Lucacesti, vartejurile de vant se numesc Vantoase ori Vant rau. "Demult, cand ii paraliza pa oamini, zace ca i-o lovit Vant rau". Aici, Vantoasele sunt in afara oricarei metode de protectie, chiar daca aceasta se bazeaza pe simbolul crucii, din religia noastra crestina.
"Lisca, cand o fost nevasta tanara, o secerat grau, s-o vinit o Vantoasa s-o radicat-o sus de la pamant si Buhaiu o tras-o de pticioare in jos. Cand o vazut-o pa Vantoasa viind, Lisca o zas: "Ptiu, uciga-te crucea!". Pantru acE o luat-o pa sus si hainele i le-o radicat tate-n cap." (Ioan Coza, 80 de ani, Lucacesti)
Dintr-o alta relatare a batranului povestitor Ioan Coza, reiese ca Vantoasele poseda o inteligenta superioara, pedepsind fala, trufia, fara drept de apel.
"Doua fete o capatat zadii in cap (baticuri) din America si s-o dus cu ele pa cap la targ. S-o uitat targu dupa ele, asa de faine erau. Oarece femeie o zas: "Mnira-s-ar lumea de zadiile cele, ca frumoase-s!". S-o vinit Vantoasele si le-o luat zadiile di pa cap si le-o dus pasta Codru Butesi incolo, de nu le-o mai vazut nime-n veci!"
Dar vartejul de vant poate sa determine si o declaratie de dragoste tacita intre doi soti. Cea mai frumoasa batrana din Desesti, Palaguta lui Andras, de 87 de ani, imi povestea prin 1989, zambind amintirilor: "Eram pa claie, s-o zinit Frumuselele si mi-o luat panzatura (baticul) si mni-o dus-o sus-sus, ca pana-n varfu` besericii, intr-on stejar. Barbatu-mneu s-o urcat dupa iE. S-o descultat de opinci, pana cand o fo in varfu stejarului si mi-o dat panzatura. No! Io nu l-am manat. Ase o vrut el, chiar de-o fost gata sa-si rupa gatu`".
Ce-a patit Palaguta
In ceea ce-i priveste pe copiii mici, se stie ca este absolut interzis ca acestia sa fie scosi din casa inainte de a fi botezati, deoarece Frumuselele vor incerca sa-i rapeasca. "Frumuselele is on Vant rau care aduce nenorocire, boala si zace ca trebe sa fugi din drumu lor. Zine on vartej de vant si ie tat ce afla pa jos: frunze, fan. Intr-o zi, m-am dus a culege mere "La Temeteu", cu cocoana (copila) ce mai mica in brate si-mi era nebotezata. Am pus cocoana supt on mar, jos, si io am cules mere de supt alt mar si eram cu spatele la cocoana. Odata o aud pe Maria lui Ghiuri: "Palagu`, ni cum iti duce cocoana pa sus!". Pa cand m-am intors, cocoana iera radicata mai mult de on metar de la pamant si o ducE vantu cu perina cu tat. Am sarit s-am prins-o. O dus-o cat de-aici pana-n perete - sa zac asE - vo tri-patru metari. Asta asE o fo, am patat-o io. Da` vezi, lumea nu crede. S-apoi mi-o fo beteaga rau cocoana. Si n-am mai iesat nicari cu iE, pana n-am botezat-o." (Palaguta Roman, Desesti)
Marti intre tunuri
Frumuselele fac parte dintr-un calendar stravechi, ziua lor fiind martea, cand femeilor li se pretindea sa o respecte nelucrand aproape nimic. Adica: sa nu toarca, sa nu teasa, sa nu coaca paine, sa nu spele rufe, sa nu se spele sau piaptane pe cap. Dintre toate martele din an, una este insa extrem de importanta. Se numeste Marti intre tunuri (tunete) si este martea din Saptamana-nsemnata, adica martea din prima saptamana a Postului Mare. De altfel, toate zilele din "saptamana-ntaie-n post" poarta cate un nume si fiecare este menita numai anumitor munci si interzisa pentru altele. Zilele se numesc: Lunea urata, Marti intre tunuri, Miercurea Milostivelor, Joita verde, Vinerea seaca, Sambata mortilor, si contin un amestec de reguli pagane si crestine. Marti intre tunuri nu-i slobod a tese, ca sa nu trazneasca in claile de fan si sa nu-l imprastie Frumuselele. Este ziua fenomenelor atmosferice, a tornadelor ce prevestesc furtuni, a tunetelor si trasnetelor, considerandu-se ca tot ce exista in jurul nostru are suflet, este viu si intelege gandurile si intentiile cele mai ascunse ale omului. Aceasta religie ancestrala poarta numele de animism. In zilele noastre, stiinta - fizica - demonstreaza ca nu este vorba despre nici un fel de naivitate sau primitivism, ci ca este adevarul-adevarat, fiindca absolut tot ce ne inconjoara e viu, este format din particule in continua miscare, chiar daca nu vedem cu ochiul liber acest proces. Viata inseamna miscare, iar bunul ei mers pare a depinde in totalitate de dragostea intre formele de manifestare, de "intelegerea" dintre ele, de cuvintele frumoase si bune numite altadata incantatii sau descantece, iar in era crestina - la un stadiu superior - rugaciuni. Dragoste, intelegere, cuvinte frumoase - o triada arhicunoscuta, veche si noua, pagana si crestina, capabila sa instituie raiul pe pamant. Atat de usor de realizat, in aparenta, si imposibil, in fapt, la momentul de fata, cand salbaticia omeneasca nu mai tine cont de nimic. Dar daca se vorbeste despre aceasta armonie (rai) inseamna ca ea a existat cu siguranta. Si tot ce a existat va mai fi, "nimic nou sub soare", spune Cartea Cartilor. Ca un mic exemplu, vreau sa relatez ce faceau parintii mei atunci cand in urma unei perioade cu temperaturi inalte, incepea sa bata vantul, anuntand o furtuna, foarte probabil aducatoare de grindina. Il vedeam pe tata in mijlocul campului sau al curtii, bucuros, privind cerul si rugandu-se. Iubea vantul, si cand sufla cu cea mai mare putere, zicea: "Vantul, sfantul, curata pamantul!". Iar mama: "Ada-o, Doamne (ploaia) sfanta si curata". Niciodata de cand exist nu s-a intamplat ca dupa rostirea acestor cuvinte sa vina vreo ploaie cu piatra, devastatoare. Ploaia ce venea era dreapta si grea, ploaie grasa, manoasa, ridicand o patura usoara de ceata. Stateam cu totii nemiscati, tacuti, privind cu admiratie acest dar al cerului si imbatandu-ne cu muzica ce se degaja din imbratisarea lui cu pamantul. Nu ne incerca nici o frica. "De voia lui Dumnezeu nu te poti ascunde - n-ai unde", ziceau parintii. Azi inteleg ca in ei exista cu adevarat acea credinta cat bobul de mac, prin care Stapanul Lumii le comunica, imblanzind stihiile, ca le-a auzit dorinta.
Despre Frumusele se poate vorbi mult, fiindca sunt multe intamplari cu ele. Am sa sfarsesc textul acesta, si-asa prea lung, cu o experienta traita in direct. Intr-o primavara, pe cand se scuturau florile de cires, aflandu-ma in gradina, au venit Frumuselele si m-au invaluit in petale din cap pana-n picioare, ca intr-o rochie de mireasa. M-am rotit cu vantul ducand mainile la cap si am zambit. Se jucau cu mine, multumindu-mi, poate, pentru articolul de acum.
Parasca Fat