Cand muzica ia foc si publicul explodeaza
Mese rotunde asezate pe nisip si puzderie de oameni misunand printre umbrelute, agitati si nerabdatori. Tineri studenti, intinsi chiar in fata scenei, cu capul pe rucsac. Domnisoare in rochii albe de vara sau fuste creponate, lungi si stropite in multe culori. Ba chiar si codite impletite cu banuti de aur fragili, prinsi ici si colo in par. Cam asta era atmosfera cu care ne-a intampinat terasa E-Uranus din capitala, care in ultima zi a lui iulie a organizat o seara tiganeasca, in adevaratul sens al cuvantului. Pana ce mititeii au sfarait la gratar, iar berile si ceaiul cu gheata si-au facut loc printre musafiri, organizatorii au rulat un film la cinematograful in aer liber. "Gadjo Dilo", o pelicula ce a facut valuri si in Occident, urmareste peripetiile unui francez seducator, pierdut intr-un sat de tigani romani, in cautarea unei cantarete formidabile. Timp de doua ore, s-a ras mult si s-a ascultat muzica buna, de pe coloana sonora a filmului. Am privit-o pe Rona Hartner intr-un rol vulcanic, de tiganca pasionala, cu ochi fierbinti ca jarul. Am ascultat chiote de nunta si de inmormantare, am savurat peisajele frumoase si scenele aprinse.
Apoi...
...in fata scenei unde avea sa aiba loc marele eveniment al serii, se stransesera deja sute de oameni. Violonistii piscau corzile viorii, contrabasistul isi acorda instrumentul, vantul rece fosgaia printre panouri, iar publicul fremata de neastampar. "Ca y est, ils commencent enfin!" (Asta e, in sfarsit incep!) isi sopteau francezii sositi special pentru aceasta seara, aprinzandu-si cate o tigara de foi cu miros de cirese. Si iata-i, la fel de celebri in tara ca si peste hotare! Dupa ce au cucerit Tokyo, Singapore, Paris, New York si Los Angeles, "Taraf de Haidouks" a aparut din nou pentru bucuresteni, intr-un spectacol exploziv. Nici nu putea fi altfel, cand pe scena se canta in acelasi timp la trei viori care sfichiuiau aerul, la trei acordeoane care vibrau pana departe, la tambal si contrabas. S-a cantat din gura de inima albastra, dar s-a si tapurit cu vorbe de duh. S-a jucat marunt din picioare, dar s-a si tanguit duios. "Sa va spun eu cum sta treaba cu femeia frumoasa", a racnit Costica Boeru, cu ochii pe jumatate inchisi, lansandu-se intr-un duet deochiat cu Pasalan. Nu putea sa lipseasca si o bucata celebra, ca "Bate vantul latra cainii", ascultata de public cu lacrimi in ochi. "Oh la la, ecoutes la violon! Ca dechire!" (Uau, asculta vioara asta, ma rupe in doua!) Francezii sadea prezenti la concert isi dezbracau sacourile ultimul racnet, pentru a se abandona in dansuri nebunesti, care au ridicat praful terasei pana sus, printre nori. Dar ei nu au fost singurii fericiti. Englezi spalaciti si nemti pistruiati, veniti si ei la marea sarbatoare a muzicii, colorau uralele publicului cu exclamatiile lor. "It`s great, man, it`s really great", dar si tiganescul "Sto!" (frumos, bine), pe care il invatasera deja toti romanii in timpul filmului. Iar cand membrii tarafului s-au incalzit putin, n-au mai tinut cont de nimic. Costumele gri la dungulita, camasile apretate si cravata mov cu ac auriu pareau sa incurce forta lor magnetica dezlantuita, gata sa ne cuprinda pe toti intr-un vartej. Au uitat de dichisul cu care urcasera pe scena, de aerul de cantareti umblati prin strainataturi, pentru a petrece si ei asa cum le place. Au cantat dand din picioare, pleznind corzile, ciupindu-le, incingand arcusul pe ele, pana ce acestea s-au rupt si au ramas atarnate de vioara ca niste sfori, in bataia vantului. Au tras apoi de cele rupte, facandu-le sa vibreze melodios sub buricele degetelor. Au cantat cu vioara pe dupa ceafa sau pe jos, cu arcusul tinut in gura sau pe sub barbie, cu o viteza si o virtuozitate aproape ireale. La final, ne-au "servit" o "Ciocarlie" lunga si intortocheata, cu niste solouri de vioara care te rascoleau si te frigeau mai tare ca orice foc. S-a dansat tiganeste, in genunchi si lasati pe spate, pocnind din degete, s-a chiuit si s-a aplaudat. Iar publicul a plecat spre casa inca fredonand si tropaind in picioare pe ritmurile haiducesti.
Dia Radu
Din nou acasa
La inceput, seamana cu o secventa dintr-un film cu sicilieni. Imbracati la costum sau in camasi fistichii, barbatii apar unul cat unul, se saruta, se poarta ceremonios, discuta cu parul zbarlit de vantul ce imprastie paharele de pe mese si aduna praful in mici vartejuri. Cei mai celebri lautari, "haiducii" care au colindat cu atata succes lumea in lung si-n lat, s-au strans in curtea unui cinematograf de vara bucurestean, pentru unul din atat de rarele lor concerte in Romania. Cat de mult conteaza si pentru ei sa cante acasa, in fata rudelor, a copiilor si nepotilor care li se impleticesc de picioare si de instrumente! Batranul Pasalan s-a ras in cap si poarta o camasa neagra, cu capete galbene de tigru, in ton cu dintii de aur ce-i stralucesc la fiecare zambet. Caliu este impecabil, cravata mov, costum. Este o mare placere sa-l intalnesc din nou dupa cativa ani. "Pe unde ati mai fost?", ma intreaba politicos. "In Croatia", nu scap eu ocazia sa ma dau mare. "Dumneavoastra?" "Pai acuma, de curand, la Singapore si pormo aicea, la Irlanda si la Portugalia. Stam si noi acasa pana pe 26 si apoi iara plecam." Imi este greu sa cred ca barbatul acesta sarmant, neschimbat, cu parul si cu fata negre ca taciunele, este de patru ani bunic. Robert, baiatul sau, si el un foarte bun violonist, este prin preajma, la fel de elegant ca tatal sau. Caliu imi povesteste mandru ca si-a renovat casa si-mi amintesc de dimineata innorata de iunie, de acum sase ani, cand m-a primit atat de bine si mi-a povestit atatea in casuta batraneasca de lemn de pe strada Lautarilor din Clejani. Toti "haiducii" au plecat de acolo la oras. Nea Culai Neacsu a plecat in cealalta lume. Doar Caliu si Cacurica au ramas. Iar Cacurica nu apare in seara asta. Cel mai pasional, mai simpatic, mai in varsta membru al tarafului, cel ce te facea sa joci pana nu mai aveai suflare, sa plangi de sa sara camasa de pe tine, nu va fi astazi pe scena. In locul sau, un alt tambalist batran isi acordeaza instrumentul, un pic retras. Dintre veterani, Ilie Iorga este la post, in costum, cu parul alb, lins pe spate, sobru ca un lautar de vita veche, insa cu ochii lucindu-i in cap. "Pana-n Singapore am facut 14 ore cu avionu`. Acu`, dupa mii de zboruri, ne-am obisnuit, ca astia suntem noi: America, Japonia, am ajuns pana-n Australia. La Singapore am fost foarte bine primiti, au dansat, s-au urcat pe scena, ne-au pupat..."
La ora 23, scena improvizata este plina de muzicanti. Caliu nu mai poate astepta o secunda, incepe concertul ca un armasar salbatic scapat din tarc. Ce bucurie pentru el sa-l aiba, in sfarsit, alaturi, pe scena, pe Robert, baiatul sau! Cei trei Manole, acordeonistii, Marin, Marius si Ionita, au fiecare momentul lor de virtuozitate. Pasalan e responsabil cu voia buna si cu versurile deochiate, iar Ilie Iorga cu baladele. Se canta si piese de pe cel mai nou Cd al lor, "Maskarade", ce cuprinde si prelucrari dupa Bela Bartok. Gheorghe Falcaru, zis Fluierici, este astfel prezentat de catre Stephan Karo, cel ce este de 17 ani impresarul grupului: "Are la fluier 6 gauri si 1000 de note. Plus vreo 2-3 neveste acasa!"."Bis! Bis!", striga spectatorii pe la 1 noaptea. Acesta este adevaratul, minunatul talent muzical al tiganilor romani, si nu ineptiile ce intoxica Romania de ani de zile, scoase pe gura de indivizi cu kilograme de aur la gat si cu valoare zero. Iar publicul prezent marti seara la E-Uranus, romani si straini deopotriva, au stiut sa aprecieze si i-au primit pe lautari asa cum merita. Pe scena s-a trecut la smecherii. Pasalan canta cu gatul viorii varat in gura, iar Caliu anunta simplu: "Neculai Neacsu, Dumnezeu sa-l ierte!" si face numarul batranului cu firul din par de cal ce se tanguie pe corzi. Este un violonist senzational, totodata un muzicant care transmite energie, creeaza atmosfera."Si acum, sa ne scuzati, politia!", incearca el sa explice faptul ca trebuie sa incheie concertul, insa nici asa nu poate sa plece, fara sa mai cante vreo doua piese. Publicul cere insistent "Padure, verde padure!", insa nea Cacurica nu-i aici sa o cante. Imi fac curaj si, la sfarsitul concertului, intreb de el. "E batran saracu, e acasa, nu mai are putere, e bolnav." La tambalul ramas pe scena se joaca cu betele doi tanci. Acesta este Taraful Haiducilor, un perpetuum mobile, ce schimba din mers generatii, trucuri, pastrand succesul si bucuria de a canta. Insa ca nea Cacurica nici ca o sa mai fie vreunul vreodata.