Poate fi adevarat, deoarece detesta violenta si gesturile fatise, militante, preferand sa se retraga in rugaciune si supusenie crestina. I se reproseaza ca nu s-a dus la Timisoara, in 17-18 decembrie 1989, pentru a opri macelul, dupa cum nici la Bucuresti, in 21 decembrie, nu a dat un ordin sa se traga clopotele in tot orasul, pentru a chema credinciosii la lupta de strada si a domoli armata, militia si securitatea. Nici colaborarea cu vechiul regim nu i se iarta si, in general, nici colaborarea stransa cu puterea politica din ultimii 17 ani. Multe dintre articolele de presa ale acestor zile au intors pe toate fetele "colaborationismul" si greselile Preafericitului Pastor al romanilor. Dar cine suntem noi sa judecam? Vreme de aproape 80 de ani a calatorit umar la umar cu Dumnezeu, cum ar spune poetul, mult mai aproape de Tatal ceresc decat noi toti. Oare nu Cel de Sus are puterea de a-si judeca supusii? Cum am putea noi, cei gresiti la randul nostru, sa ridicam spre cer gandurile noastre de matraguna, fara a cadea intr-un si mai mare pacat?
Pentru mine, Patriarhul Teoctist a fost "Parintele", "Pastorul", toiagul de sprijin pentru vreme rea. Il stiam acolo, in Palatul Patriarhal, stand de veghe la buna randuiala a Bisericii Nationale si a dialogului ei cu toate celelalte biserici. A fost o minte luminata si a inteles de timpuriu cum va fi lumea si ce soarta va avea crestinismul in mileniul Iii. De la inaltimea sfantului sau scaun si de sub stresinile sprancenelor si barbii sale albe, ca din povesti, P.F. Teoctist dadea directia intregii spiritualitati nationale, uneori cu voce joasa, soptita, alteori cu glas mare si suitor, de mare orator grec. Asa a fost cand s-a batut pentru Catedrala Neamului (proiect criticat de multi), cand a incurajat ridicarea a 400 de manastiri si a peste 2000 de biserici, in ultimii 17 ani (mai multe biserici decat slujitori, spun criticii lui); cand a reusit reactivarea Mitropoliei Basarabiei, suparandu-i pe rusi, ca si atunci cand a infiintat mitropoliile Europei Centrale, Occidentale si Meridionale, precum si episcopia pentru romanii din Ungaria si Serbia. Tot sub sfantul sau sceptru s-a realizat reintegrarea invatamantului teologic in invatamantul public, s-a introdus predarea religiei in scoli si s-a reintrodus asistenta religioasa in armata, spitale si penitenciare. Dar, la scara istorica, meritul cel mare al Patriarhului a fost apropierea de marele Papa Ioan Paul al Ii-lea. Nici un ierarh al Bisericilor ortodoxe n-a avut taria si intelepciunea de a-l invita pe Suveranul de la Vatican intr-o vizita oficiala, asa cum a facut (e drept, la indemnul presedintelui Constantinescu) P.F. Teoctist. Preafericitul si-a dat seama ca, dupa "experimentul rasaritean" atat de dureros pentru romani, turma sa nu putea merge decat in directia Apus, cu toate riscurile, dar mai ales cu toate beneficiile. A intuit ca ceasul dreptatii venise si pentru poporul sau, iar daca toate institutiile statului lucrau pentru intrarea in Clubul Occidental, Biserica nu putea sa-si tina fiii in izolare. Iata de ce, la trecerea Preafericirii sale spre cele ceresti, nu putem decat sa ne inchinam cu evlavie, rugandu-l pe Mantuitor sa-l odihneasca in pace si sa-i ierte toate gresealele cele de voie si cele fara de voie. Dumnezeu sa-l primeasca de-a Dreapta Sa!