Scrisoarea Luizei s-a bucurat de mare audienta printre cititorii revistei "Formula As". Brutala si dureroasa, confesiunea ei a starnit intelegere si compasiune. Chiar daca opiniile exprimate nu pot fi traduse in "retete de viata", ele sunt un mesaj benefic de sustinere sufleteasca: "inimile noastre bat la fel"
"Lipsa iubirii naste monstri"
Ma numesc Corina, am 27 de ani si va scriu din Canada. Sunt o cititoare fidela a revistei "Formula As" si as vrea sa-mi exprim o umila parere, vis-a-vis de acea fata, care in curand va deveni mama, de la tatal vitreg. Din pacate, nu e prima data cand citesc si aud despre astfel de cazuri de abuzuri sexuale. Barbati care agreseaza femei sau fetite. Oare de ce imprejurarile in care femeile abuzeaza sexual barbatii sunt minime sau inexistente? Oare ce mecanism interior, ce "satana", ii impinge pe acestia sa distruga viata unor copile care abia urmeaza sa inteleaga ce inseamna iubirea? Sunt mutilate pe viata... Pe de alta parte, inca o data ma conving ca sunt o norocoasa, pentru ca mama a reusit sa ma faca prietena ei. Doamne, ce mila imi e de fata asta! Ce moment disperat a trait cand a incercat sa-i spuna mamei sale ce se intampla si s-a lovit de un zid de indiferenta! E strigator la ceruri! In aceasta situatie, cine e de vina? Mama (desi e prea mult spus "mama") care inchide ochii si se face ca nu vede situatia creata in familie, preferand sa taca decat sa piarda "iubirea vietii sale", in fapt, un individ bolnav psihic, un pedofil si un violator! Unde sunt psihologii care ar fi trebuit sa existe in orice scoala si sa ofere ajutor copiilor? Cum putem sa o ajutam pe Luiza? Nu sunt psiholog, dar cred ca radacinile acestui caz isi au originile in copilarie, in relatia fetei cu mama sa. In lipsa totala a afectiunii. Doar un copil lipsit de tandretea si iubirea de mama, avand sufletul schilodit si ratacit, ar putea sa accepte oferta sentimentala a tatalui adoptiv. Nu doar lipsa ratiunii naste monstri, ci si lipsa iubirii. Simt un gust amar si nu stiu cum am putea, noi, cei care citim aceasta revista minunata, sa-i intindem o mana de ajutor Luizei, inainte de a fi prea tarziu...
P.S. Desi eu traiesc in Canada, prietena mea foarte buna locuieste in Bucuresti si lucreaza ca psiholog. Indraznesc sa te rog in numele sau, draga Luiza, sa apelezi la ajutorul ei. Numarul ei de telefon este 0722/64.75.43, psiholog Daniela Ghitulescu.
Corina Ciupac - e-mail: act_30@yahoo.com
"Prioritatea ta trebuie sa fie copilul si protectia lui"
Draga Luiza, imi pare rau pentru ce s-a intamplat, desi se pare ca te-ai impacat cu gandul si chiar te-ai atasat de agresorul tau (deduc asta din ultima parte a scrisorii tale). Daca analizam faptele din punct de vedere legal, tatal vitreg a abuzat sexual de un minor, Luiza fiind prizoniera lui (in imposibilitatea de a reactiona, din cauza mamei) la propriu si la figurat. Atasamentul de care vorbeste Luiza nu ne indica decat ca sufera de "sindromul Stockholm", in care ostaticii abuzati fraternizeaza cu agresorul lor. Sotul mamei are un comportament sexual deviant si se va manifesta cu alta ocazie si cu alt minor. Luiza, parerea mea este ca trebuie sa depasesti momentul si dragostea aparenta pentru acest barbat. Trebuie sa mergi la Politie sau la Parchet si sa denunti faptele de care se face vinovat. Ei iti vor oferi protectie si suport psihologic. Copilul tau se va naste intr-un loc sigur si vei beneficia de ingrijire medicala corespunzatoare. Gandeste-te ca nu esti prima lui victima si, probabil, nici ultima. Prioritatea ta acum trebuie sa fie copilul si protectia lui. Timpul le va rezolva pe toate. Succes!
Emma - e-mail: emma.vornicu@gmail.com
"Sufletul e in zadar dus la doctor. Vindecarea lui cere timp"
Durere... Durere pentru ei, care ii traiesc in fiecare clipa realitatea, durere pentru noi, cei care le citim povestea. Si neputinta. Am vrea sa-i ajutam, insa sfaturile noastre trec pe langa ei, la fel cum si pe langa noi au trecut multe sfaturi si ganduri bune, cand sufletul ne era ranit. Stiu deja ce le-am putea spune, si mai stiu ca nu vor putea sa treaca peste durere si sa incerce sa urmeze "retetele" noastre. Scrisoarea lor nu asteapta rezolvari miraculoase, pentru ca ei nu mai au puterea de a crede in miracole si, cine-i poate invinui pentru asta?!? E doar un strigat de durere, primul poate, atunci cand propriul corp a devenit brusc prea stramt pentru toata suferinta pe care este nevoit sa o incapa. Cu fiecare suflare durerea prinde parca noi puteri, apasa sufletul, arde instinctul de supravietuire, navaleste in trup, inecand in lacrimi speranta. Sufletul e in zadar dus la doctor, vindecarea unui suflet ranit cere timp. Si suferinta are drept de viata, rolul ei e acela de a da ragaz sufletului sa se odihneasca, inainte de a incepe lupta pentru supravietuire si poate chiar si pentru fericire. Fiecare suferinta e unica, niciodata doi oameni nu vor simti aceeasi durere in fata aceleiasi pricini, de aceea nu ajuta sfaturile, nici cartile de psihologie, ci numai timpul. Treptat, treptat ceva se schimba; un copil ne surade, un fir de iarba crescut din crapaturile trotuarului ni se iveste in drum, muscata din geam pe care am uitat sa o udam de cateva zile isi deschide bobocii sub lumina blanda a diminetii, copacul din fata casei, renascut prin miracol odata cu venirea primaverii, ne trezeste dimineata cu ciripituri vesele... Zambim trist copilului, mangaiem in gand firul de iarba, gandindu-ne cat va mai trece pana pasul grabit al unui trecator il va strivi, udam muscata, uimiti de frumusetea culorilor sale in soare, presaram firimituri de paine pe pervaz si ne dam seama ca suntem utili cuiva. Cineva are nevoie de noi, asa cum suntem, cu urme de lacrimi pe obraji, cu rani deschise inca in suflet, poate fi o floare, un animal neajutorat, un om care sufera la fel ca noi. Nu stiu ce resort ne schimba, nu stiu cum, stiu doar ca dupa un timp, suferinta se estompeaza, si mai stiu ca intr-o zi ne trezim nevenindu-ne a crede ca sufletul si-a reluat locul in propriul corp, ca putem respira... Astfel incepe schimbarea, prin lucruri marunte. Nimeni nu ne va ajuta vreodata mai mult decat o putem face noi insine; dar nimeni nu poate trece peste o mare durere singur. E nevoie de martori, de cineva care sa-ti asculte povestea, si sa se regaseasca in ea. Poate chiar de cititorii acestei reviste, care isi ofera dezinteresat sprijinul, un ajutor de care au avut si ei, candva, nevoie.
Simona - e-mail: lorelei_mahayana@yahoo.com
Raspuns pentru cea care nu asteapta raspuns
Mult stimata doamna Sanziana Pop,
Randurile mele nu au ajuns pana la dvs.
Poate o mana avara le-a aruncat pe fereastra,
Si vantul cel tare a-mprastiat siruri-siruri
Trairile mele. Vreau sa m-asigur,
Ca ochii aceia, care vad intr-o alta lumina,
Atat de umana si simtitoare, a raului radacina,
Vor poposi, cu scanteierile lor, pe-aceste file.
Poate-or raspunde... sau nu... mai sunt zile.
Preambulul meu, ca de inima albastra, rog a nu fi luat in nume de rau. Dar este al doilea text pe care il expediez pe adresa redactiei, fara nici un raspuns... Doresc doar sa va transmit si eu o parere, la solicitarea legata de scrisoarea Luizei. Parerea si, poate, sfatul meu, daca spuneti ca si parerea cititorilor conteaza.
Draga mea, Luiza,
Iti scriu pentru simplul fapt ca nu pot tacea. Orice blam as rosti la adresa celui care a intrat si s-a aciuat ca Satana in casa voastra, nu te-ar ajuta. Iti scriu in calitate de tata, care singur s-a angajat sa isi creasca fiica de la 7 ani, pe care a luat-o de la propria mama (care s-a lepadat de ea), pentru ca sa faca ceva mai mult decat ar fi iesit din ea, daca ramanea acolo, langa cea care ii daduse viata. Faptura aceasta delicata, care a avut doar de suferit langa propria mama (care a ales sa-si vada inainte de toate de propria-i viata) mi-a dezvaluit cu o nevinovatie ingereasca neputinta ei, in clasa intai, fata de aritmetica, scris si citit. "E o proasta si o tampita, si am s-o las repetenta", striga invatatoarea de la acea scoala. De atunci, au trecut ceva ani, fetita mea are 31 de ani si doi copii, este casatorita. Pana la varsta de aproape 17 ani (varsta ta), cand s-a casatorit repede, caci astepta, si ea, un copil de la prietenul si viitorul ei sot (copil care are deja 13 ani), am locuit aproape numai noi doi. Nici o clipa, ca si acum, nu am vazut-o altfel decat ca pe un copil mult iubit, al carui destin il luasem in grija mea. De ce-ti scriu toate acestea? Pentru ca sentimentul de parinte trebuie sa primeze. Maine-poimaine, ai sa-ti lasi si tu orice alte sentimente pentru altii pe alte planuri secunde si ai sa te dedici cresterii copilului, care-ti va cere toata atentia. E un fel de pret pe care ai sa-l platesti pentru stradania dar si bucuria netarmurita a maternitatii.
Rasplata ta? Va fi in multumirea ca ai facut totul, sau ce a depins de puterile tale, pentru bucatica de suflet care a aparut in viata ta. Acorda-i de pe acum toata atentia si dragostea ta, caci nu se descurca singura. Copilul tau te va spala de toate pacatele. Curaj!
Cu dragoste parinteasca,
Aurel Macelaru - Brasov, e-mail: macelaruaurel@yahoo.com
S.O.S.
"A murit din dragoste pentru mama"
Stimata d-na Sanziana Pop,
Printre atatea suflete bolnave, triste, in care viata n-a turnat decat experiente dureroase, ma numar si eu. M-am nascut intr-un loc frumos, cu pamant roditor, o lume simpla si primitiva in felul ei, dar unde m-as fi putut simti fericita. N-a fost sa fie asa! Parintii mei s-au despartit abia dupa cativa ani de casnicie. Ca urmare, impreuna cu sora mea mai mare, am locuit la bunica. Tata s-a recasatorit, iar mama n-a venit niciodata sa ne vada. Acum am 18 ani. La varsta de sase ani, eu si sora mea am vrut sa ne omoram. Eu mai traiesc, ea nu. S-au implinit 12 ani de cand sora mea s-a stins. Nu stiu de ce, dar imi pare rau ca n-am murit eu atunci! Odata cu plecarea ei, parca mintea mea a ramas pe loc. Viata nu mai are pentru mine nici un sens. Sora mea era desteapta, frumoasa, era cealalta jumatate a mea. Ii spun in visele mele ca o iubesc. Ii iubesc ochii inlacrimati din ziua in care s-a sinucis. S-a sinucis din dragoste pentru mama. Ea o iubea prea mult pe mama si n-a suportat sa stea fara ea. S-a omorat pentru ca s-o oblige pe mama sa vina s-o vada. Macar asa. Eu sunt lasa. Am vrut sa mor, dar n-am murit.
Nu stiu de ce, dar cred ca nu sunt buna de nimic. Vreau sa ajut oamenii, dar sunt egoista. Vreau sa cred in Dumnezeu, dar n-am vointa necesara. De multe ori plang. Atunci ma ascund sa nu ma vada nimeni. Eu nu stiu de ce traiesc. Nu am nici un scop in viata, doar scoala. Mie nu mi-a spus nimeni, niciodata, cu adevarat: "Te iubesc". Am atata nevoie de cuvantul asta.
Doamna Sanziana, vreau sa va spun ca sora mea a murit la varsta de 9 ani. Am luat amandoua pastile. Nu cu gandul ca vom muri. Dar nu era nici joaca. Ea planuise tot, dinainte. Credea ca va fi dusa cu salvarea la spital si mama va veni in felul acesta la ea. Se ruga de mine sa iau cat mai multe pastile. Sa fac ca ea. La a 13-a pastila, totul s-a ispravit. S-a chinuit de durere si a murit sub ochii mei. Eram inchise intr-o camera. Au trecut 12 ani, dar cosmarul n-a disparut. Sper ca imi veti adresa cateva vorbe, nu de consolare pentru durerea mea, ci pentru trecut.
Cu respect,
Manuela
Draga mea,
In urma cu cativa ani, am publicat in revista noastra o ancheta despre sinuciderile din Romania. Cu prilejul acela, am aflat un lucru foarte greu de crezut si foarte greu de imaginat: ca printre sinucigasi se afla si copii. Multi copii. Motivul? Faptul ca nu erau iubiti de parinti. Pentru ei, lipsa afectiunii fusese mai greu de suportat decat moartea, si hotarasera sa-si "moralizeze" parintii, pedepsindu-i cu o durere vesnica. Din pacate, gesturile acestea "totale" nu-i indreapta totdeauna pe vinovati. Din cate spui, in ciuda mortii tragice a surorii tale, mama ta n-a venit nici pana azi sa te vada, gestul ei nu i-a trezit constiinta si nu i-a inmuiat sufletul de beton. Probabil, este un om bolnav. Din pacate, spui prea putin despre ea in scrisoare, desi cauza sinuciderii surorii tale a fost ea. De dorul ei a murit. Ei a vrut sa ii dovedeasca ca o iubeste mai presus de frica de moarte, s-o induplece sa se intoarca, s-o impresioneze cu un gest suprem. E vinovata sau nu mama ta? A fost constransa sa va paraseasca sau v-a abandonat? Cum a reactionat la moartea surorii tale? Intrebarile acestea nu sunt fara rost. In raspunsul lor se afla chiar ecuatia existentei tale. Daca mama ta este vinovata si indiferenta, la fel ca si tatal tau, inseamna ca in lumea asta poti conta doar pe tine, pe memoria surorii tale adorate si pe Dumnezeu. Dar daca mama ta este indurerata, daca sufera pentru ceea ce s-a intamplat, indiferent de vinovatia sau nevinovatia ei, da-i o mana de ajutor: acorda-i ei sprijinul pe care n-ai stiut sa-l acorzi surorii tale in ziua sinuciderii. Atunci erai un copil, aveai doar 6 ani. Acum ai 18, esti aproape femeie. Sprijina-ti mama! Deschide-ti sufletul catre ea! Ajut-o sa ispaseasca, si ispaseste si tu, iubind-o si in numele surorii tale. Este singurul mod in care jertfa ei se poate rascumpara. Ea a murit ca sa existe iubire. Sus, in cer, printre ingeri, va fi fericita sa vada ca pe locul sterp de odinioara, in tragica voastra familie, a inflorit, in sfarsit, dragostea. Asuma-ti acest mod de a exista! Nu lasa ca moartea surorii tale sa fie degeaba. Iubeste-o viu. Regretul e un pret prea mic pentru ea.