Corespondenta din Germania
Stimata doamna director Sanziana Pop,
Stimate doamne, stimati domni,
Inainte de a va spune cine sunt si de ce va scriu, trebuie sa ma descarc de un gand obsedant: coincidentele constituie unul din cele mai gustoase condimente din viata oamenilor, fie ele faste sau nefaste, mai apropiate sau mai departate de viata si preocuparile celui care le constata.
Am implinit in acest an 75 de ani, sunt un roman stabilit in Germania sau un german venit din Romania, depinde de unde te uiti, si am plecat definitiv din tara la varsta de 57 de ani. Am plecat - avand cetatenia germana confirmata, in special cu scopul de a deschide orizonturi mai largi de dezvoltare fiului meu, care tocmai in acel an, 1989, isi luase diploma de bacalaureat la liceul german din Bucuresti, se pregatise doi ani pentru a incepe studiul medicinei, dar nu i se aprobase cererea de inscriere la examenul de admitere, pe motiv ca avea depuse actele de plecare definitiva din tara. Povestea ar putea fi subiect de roman, dar povestea carui om din lume, care a trait in secolul 20, nu ar putea sa fie? Ajunsi in Germania, fiul meu si-a dat diferentele pentru bacalaureatul german (clasa a 13-a), a luat bacalaureatul cu nota foarte buna, s-a inscris la universitatea din Freiburg si s-a reintors apoi in tara, pentru a face un scurt concediu la mare... la "2 Mai". (Intre timp, tara intrase in "tranzitie".) Dupa care a revenit "acasa", si-a luat ramas bun de la parinti, a declarat ca nu poate trai in Germania, unde se sufoca, si i-a lasat pe ei acolo, reintorcandu-se in tara. A facut Conservatorul la Cluj, a infiintat doua formatii de muzica rock, iar a doua se pregateste acum sa-si serbeze a zecea aniversare.
Aflandu-ma anul acesta, in aprilie, in tara, unde vin de obicei pentru sarbatorile de Paste, am primit un telefon de la fiul meu, care ma indemna sa cumpar numarul din 16 aprilie al "Formulei As", care are o pagina dedicata formatiei Kumm. Am cumparat revista, am citit pagina respectiva, pana cand aproape ca am invatat-o pe dinafara, si apoi am pus revista in dosarul, destul de voluminos intre timp, care documenteaza activitatea fiului meu pe taramul muzicii. Ajuns in acest punct, trec din nou peste noianul de comentarii care ar putea urma, pentru a ajunge la... coincidente.
Zilele trecute, dupa doua luni de la evenimentul relatat, am vrut sa recitesc cateva pasaje din articolul de pe ultima pagina. Apoi, avand mai mult timp disponibil si vrand sa vad ce mai scrie in "Formula As", al carei director este una din personalitatile culturale romane de prim rang, m-am intalnit cu numele unei alte mari figuri din cultura noastra, legata de mine in modul cel mai direct si personal, profesorul I.D. Stefanescu. (Evocat de Costan Mandrila in revista F. As nr. 764)
Cand bunicul era elev.
File de jurnal
Tatal meu a avut profesia de inginer. Inginer chimist. Pe drumul lui spre formarea personalitatii, la varsta de 14-17 ani, a fost indrumat de profesorul I.D. Stefanescu, pe care l-a considerat omul care a contribuit cel mai mult la formarea lui, care l-a invatat care sunt valorile reale ale vietii, cum sa traiasca aceasta viata cat mai frumos si mai demn.
Incepand cu varsta de 15 ani (1914), tata a tinut un jurnal aproape contabilicesc, notand pedant si cu o exactitate si minutiozitate aproape maniaca, toate evenimentele prin care l-a purtat viata. Pe baza acestor caiete anuale, a inceput sa scrie, pentru uzul familiei, o autobiografie pe care a putut-o duce doar pana in anul 1935. Ultimul an pe care l-a finisat si "scris pe curat" in mai 1973. La 1 septembrie, a incetat din viata.
Tata s-a nascut la Barlad (1899), si de la varsta de 6 ani, a locuit impreuna cu parintii la Iasi, de unde a plecat in 1927 ca sa-si ia in primire postul de inginer, la o fabrica de pe valea Prahovei. A invatat la Liceul National din Iasi, pana in 1916. Ca cercetas activ, s-a inscris in timpul razboiului, din 1916-1918, ca sanitar voluntar la unul din spitalele de raniti din Iasi. Ultima clasa de liceu a facut-o la "Liceul Refugiatilor", avandu-l ca director si profesor, la 9 discipline, pe profesorul I.D. Stefanescu.
Daca evocarea facuta de d-l profesor Costan Mandrila in revista dvs. ne arata un batran care isi traieste, uitat de lume, la Manastirea Agapia, ultimele zile din viata, tatal meu descrie un "tanar frumos, extrem de talentat vorbitor, cu o cultura umanista multilaterala impresionanta..." care a introdus in scoala condusa de el metodele cele mai moderne de invatamant de care, din pacate, invatamantul actual nu se apropie, ci se indeparteaza pe zi ce trece. Se promova atunci o anumita scara a valorilor, care in zilele noastre este inlocuita cu cea a eficientei si pragmatismului, orientate aproape exclusiv spre valorile materiale, realizate cu orice pret. Si asta, nu numai la noi, in Romania, ci in toata lumea.
Cu profesorul Stefanescu, tata a facut cunostinta in timp ce lua parte, atata cat ii permitea putinul timp liber pe care il avea dupa terminarea lucrului la spital, la orele de pregatire pentru clasa a Viii-a. Citez din autobiografia tatei: "Aceste lectii se tineau, fara a se inregistra prezenta, de catre un profesor refugiat din Galati sau Braila... care era nepotul lui Delavrancea si ginerele lui Vlahuta si avea un mare talent de profesor si o adevarata pasiune pentru aceasta ocupatie".
Imi permit, cu speranta de a nu va inoportuna, sa va trimit doua pagini din cele peste o suta ale autobiografiei tatei, insotite de doua fotografii din perioada 1915-1918.
Liceul Refugiatilor, 1917-1918
Desi tara trecea prin una din cele mai grele epoci ale istoriei sale, eu incepeam un capitol din viata minunat, anul cu performante maxime, in care mi-am pus in valoare posibilitatile si care a contribuit in cea mai mare masura la educarea si formarea mea intelectuala si culturala. In ultimele zile ale lui septembrie, m-am inscris in clasa a Viii-a reala, la Liceul Refugiatilor din Iasi. Eram 19 elevi: 18 refugiati din Muntenia si Oltenia si eu, singurul moldovean. Clasa noastra avea la dispozitie, cateva ore pe zi, o sala mica. Aici s-au adus o pianina, o masa pentru a servi drept catedra, un scaun si banci cu cate doua locuri, in care ne inghesuiam la nevoie cate trei elevi. Peretii erau tapetati cu reproduceri artistice de picturi, sculpturi si opere arhitectonice celebre. O soba Godin ne dadea caldura, in zilele geroase. In aceasta salita, se tineau si conferintele si auditiile muzicale cu invitati.
Liceul Refugiatilor il avea ca director pe d-l profesor I.D. Stefanescu. Tanar, frumos, extrem de talentat vorbitor, cu o cultura umanista multilaterala impresionanta, tinand lectiile de franceza intr-o limba fara cusur, avand idei pedagogice inovatoare, profesorul I.D. Stefanescu a jucat in viata mea si a celor mai multi dintre colegii mei un rol decisiv. Viata ne-a devenit mai frumoasa, mai bogata si mai plina de sens. Am invatat sa gandim, sa analizam critic, sa sintetizam logic. Am invatat sa iubim frumosul din arta si din viata. Ne-a indrumat spre un umanism larg si luminos, ca mod de a intelege lumea si viata; spre un idealism dezinteresat in viata de toate zilele si in viata colectiva. La focul pasiunii sale de profesor-apostol umanist s-au topit si cele mai recalcitrante opozitii, cu exceptia aceleia a fratilor Teodoreanu (Ionel si Pastorel), care l-au criticat persistent, declarandu-l farsor, escroc sentimental si ambuscat.
Noutatile in organizarea liceului au fost numeroase. Iata cateva dintre ele:
Lectiile se tineau liber, fara carti, dar cu posibilitatea de a se lua note scrise.
Toate clasele erau mixte, fetele in aceeasi clasa cu baietii, dar in banci separate.
In clasele de studiu nu erau oameni de serviciu, elevii si elevele faceau curatenie. Baietii faceau corvezile grele. Unii s-au dus chiar la taiat lemne in padurea Repedea si au adus lemne pentru incalzitul claselor. Fetele maturau clasele si spalau pe jos, inveleau cu hartie albastra pupitrele, ca sa fie curate si prezentabile. Tot ele pregateau sala pentru conferinte si auditii.
Obiectele de studiu au fost mai numeroase decat prevedea programa analitica. Numai profesorul I.D. Stefanescu a predat urmatoarele noua discipline (in paranteza, numarul lectiilor de la care pastrez si acum notele scrise pe care le-am luat): romana (19), franceza (18 - lectiile au fost tinute in limba franceza), filozofia (2), estetica (17), pedagogia (3), istoria artelor (8), istoria civilizatiei (8), educatia muzicala (42 - cu explicatii si auditii muzicale demonstrative), dreptul (1).
La indemnul profesorului I.D. Stefanescu, am audiat cu regularitate concertele simfonice organizate si conduse de George Enescu in stagiunea 1917-1918, in numar de 16; am vazut frumoase reprezentatii de opera (8 la numar) si reprezentatii de teatru (4), cu cei mai mari actori ai timpului, Marioara Ventura, Storin, Manolescu, sotii Bulandra etc. Ca demonstratii la lectiile de estetica si de educatie muzicala, tinute de profesorul I.D. Stefanescu, la care erau invitati si auditori din afara liceului, s-au dat 42 de auditii muzicale la care au cantat: Enescu (de 3 ori), Cella Delavrancea (1), Alfred Alessandrescu, Scarlatescu, Caravia si multi altii, intre care si ministrul de atunci al instructiunii, C. Meissner, vechi junimist si pianist amator. Cursurile liceului au durat din octombrie pana in mai, cu cate o vacanta la sfarsitul anului 1917 si de Pastele 1918. In vacanta de Pasti, am facut o minunata excursie la manastirile din judetul Neamt, cu cazarea asigurata la Manastirea Agapia. Excursia s-a facut sub conducerea directorului liceului, I.D. Stefanescu, si ne-a lasat amintiri de neuitat.
Nu am dat examen imediat dupa terminarea cursurilor, ci ni s-a dat un ragaz de 3 saptamani pentru revederea materiilor. Am fost examinati numai la 4 obiecte de studiu, de catre o comisie formata din profesorii nostri. Am stapanit foarte bine materiile de examen, pentru ca luasem regulat note scrise de la lectii si pentru ca, cu ajutorul acestor insemnari, preparasem pentru examen pe toti colegii mei. Notele obtinute au fost: 9 la limba romana, 8 la limba franceza, 9 la filozofie si 9 la matematici. Am fost clasificat I-ul.
Inainte de a absolvi liceul, cativa baieti din clasele Vii si Viii ne-am organizat intr-o asociatie secreta, sub legamant semnat, obligandu-ne sa nu ne inscriem in nici un partid politic, sa luptam pentru unificarea si independenta tuturor romanilor, pentru ridicarea culturala si economica a poporului si in special a taranilor si muncitorilor. Despre aceasta asociatie si despre legamantul nostru nu i-am informat pe profesorii nostri.
Prin martie 1918, elevii si elevele liceului ne-am fotografiat in curtea interioara a liceului nostru. Fotografiile au fost facute de domnul Prato, care locuia la noi. Cand, in 1968, ne-am intalnit dupa 50 de ani de la terminarea liceului, multi au adus la intalnire aceasta fotografie, pe care o pastrasem ca pe un talisman, intreaga viata. Pentru noi, toti, acest an greu lasase amintirile cele mai durabile si cele mai frumoase.
Cu deosebita stima si urari de sanatate si impliniri,
Eugen-Gheorghe Nutescu
(tatal lui Eugen-Andrei, solistul formatiei "Kumm",
poreclit intr-o limba germano/romanizata
si Oigan, cu Oi)