Cer innorat
- Nu ne-am mai vazut de cinci ani si constat cu uimire ca fetita pe care am cunoscut-o s-a transformat din boboc in floare. Ai 20 de ani. Cum te simti la varsta aceasta solara?
- Bine. Senina. Impacata. Am transformat experienta acestor cinci ani care au trecut in ceva pozitiv. Daca tii minte, la precedentul interviu, tocmai ma pregateam sa plec de-acasa. Implinisem 17 ani si am avut curaj sa fac pasul. Visam demult sa ma mut la Cluj, fiindca Simleul, orasul nasterii si al copilariei mele, devenise prea stramt pentru aripile care-mi crescusera intre timp. Din banii stransi din concerte mi-am cumparat o pianina, pe care am instalat-o la Cluj, intr-o sala de studiu. Apoi am mers acasa, le-am spus parintilor ce-am facut si le-am explicat ca trebuie neaparat sa ma duc la Cluj si sa invat sa cant la pian. Dupa doua saptamani, eram deja in superba capitala transilvaneana, cu un loc asigurat intr-un liceu de elita si cu o camera inchiriata. Si de toate ma ocupasem singura! Am stat doi ani la Cluj. Doi ani care au reprezentat toata adolescenta mea. La Simleu traisem ca un sihastru. Nu aveam nici macar prieteni. Traiam ca-n lanturi, fiindca in mine crescuse dorinta de-a face muzica cu adevarat, de-a dovedi ca am un scop in viata si ca am puterea sa-l realizez. Dar dorinta mi-a fost amanata o vreme, fiindca dupa festivalul de la Mamaia, a trebuit sa-mi dau examenul de capacitate. Tata a pus piciorul in prag si mi-a zis ca nu exista vis fara scoala, ca venise momentul sa pun burta pe carte si sa invat. Asa am si facut. Numai ca, dupa cele sase luni de invatat, cand m-am intors in Bucuresti, am realizat ca din punct de vedere muzical fusesem uitata, ca nu mai reprezentam decat, cel mult, o amintire vaga. A fost groaznic de greu, iar dezamagirea mea cea mai mare era ca nu mai puteam sa urc pe scena si sa cant. Nimeni nu mai parea sa mai aiba nevoie de mine. Mi-a luat foarte mult pana am inteles ca asta e traseul succesului in lumea spectacolului. Ca daca nu esti constant in atentia oamenilor, uitarea se instaleaza ingrozitor de rapid, iar tu esti redus la calitatea de "fost". Ei bine, momentul ala de crunta dezamagire, cand am realizat ca in ciuda succeselor mele trecute, nu mai aveam loc sub soarele muzicii, m-a demoralizat profund. Intr-un final, am zis ca asta a fost si ca trebuie sa atarn muzica in cui si sa-mi indrept pasii spre altceva.
La tranta cu viata
- Cam radicala decizie...
- Pe moment, n-aveam alternativa si nu voiam sa bat pe la usi inchise. Asa ca m-am intors la Simleu. Vreo doi ani de zile m-am inchis in casa si am citit pe rupte. Nu faceam altceva decat sa merg la scoala, sa ascult muzica si sa ma ingrop in mormane de carti. Daca am evoluat intelectual, atunci evolutia asta s-a petrecut in acesti doi ani. Am crescut enorm, in interior, si am descoperit ca, de fapt, nu eram singura, ca aveam si eu prietenii mei, care ma asteptau rabdatori intre filele cartilor. De pilda, l-am descoperit pe Mircea Eliade din anii primei lui tinereti. "Romanul Adolescentului Miop" a fost pentru mine un adevarat manual de utilizare a adolescentei. M-a ajutat sa ma inteleg si sa ma construiesc dupa puterile mele reale. Apoi a intervenit mutarea la Cluj, unde am plecat cu o valiza cu haine si cu doua valize cu carti si unde am descoperit gustul vietii. Am trait teribil de intens anii aia. M-am ambitionat sa-mi ajung din urma colegii de liceu, mi-am facut prieteni, am reinceput sa cant asa, pentru mine, am cunoscut prima dragoste, dar si prima despartire, m-am luat la tranta cu viata, am facut si nebunii... Intr-o luna, mi-am cheltuit toti banii pe care-i mai aveam, ca sa-mi cumpar cu tablou cu maci, pe care l-am iubit din prima clipa cand l-am vazut. Dupa aceea, am facut foamea (am avut orgoliul sa nu ma plang la parinti), dar cand priveam macii aia atat de vii, ma simteam si eu vie. Dumnezeu nu m-a lasat niciodata la greu. Asa m-am regasit, asa am uitat de lectia de umilinta a Bucurestiului si asa am gasit taria necesara ca la moartea tatalui meu, eu sa fiu cea care sa imbarbatez restul familiei. Sigur ca a fost o pierdere uriasa, a fost ca si cum s-ar fi rupt malul raului si orice-as fi facut ulterior, nu mai puteam sa repar dezastrul. Prin tata, am pierdut acel confort psihic si emotional pe care ti-l da siguranta ca, in orice secunda, exista cineva care-ti sare in ajutor, care-ti alina orice durere si te scoate din orice necaz. Din deznadejdea acestei pierderi, am cazut in capcana uneia dintre cele mai mari greseli pe care le poate face o femeie: am cautat sa regasesc protectia tatei in baietii pe care mi-i alegeam parteneri. Mi-am impus un tipar care sa includa aceasta calitate si am tot dat gres. Pentru ca n-am gasit in nici unul dintre fostii mei prieteni ceea ce cautam. Iar acest esec l-am platit amarnic, cu pretul suferintei. M-am lovit rau, dar Dumnezeu m-a ajutat iarasi sa ma ridic si sa inteleg. Oricum, in urma experientelor prin care am trecut, am realizat ca sunt o femeie puternica si independenta, care n-are neaparat nevoie de un barbat ca sa se simta sigura pe ea. Sigur, ideea de cuplu mi se pare in continuare superba, si abia astept sa ma indragostesc. Dar nu oricum si de oricine. Si nu mai sunt incrancenata.
Floarea rosie din ghereta
- De un an de zile te afli in Bucuresti, unde ai venit ca sa urmezi cursurile facultatii de regie film.
- In anii de pauza, despre care ti-am povestit, mi-am dat seama ca muzica nu trebuie sa fie totul in viata mea, ca talentul, daca exista, e in tine si poti fi artist si-n alte feluri. Asa am inceput sa scriu povestiri. Unele au fost publicate in diverse reviste care se distribuiau prin liceele din tara. In acelasi timp, am inceput sa fac si fotografii si, la un moment dat, mi-am zis ca pot sa imbin textul si imaginea, si asa m-am decis sa dau la regie de film. Iar eu vad povesti aproape peste tot. Uite, filmul la care lucrez acum se numeste "Limite" si este despre femeile care vand bilete de tramvai. Eram in Cluj, in masinuta mea, la caldurica, in vreme ce afara erau minus douazeci de grade si, la un stop, am vazut pe trotuar o ghereta din aia de bilete, in care statea o femeie care probabil ca se incalzea la un radiator amarat, dar nu uitase sa-si aseze in fereastra o floare rosie. M-a impresionat teribil imaginea si m-am gandit ca femeile alea, pe care nimeni nu le baga in seama, sunt si ele niste suflete, cu povestile lor, cu dramele si cu dezamagirile lor, dar si cu bucuriile si visele lor. O floare rosie in geamul unei gherete e un semnal sufletesc pozitiv. Macar uneori, o femeie care vinde bilete poate sa fie mai fericita decat suntem eu sau tu.
- Fiindca vorbim despre vise. Spune-mi unul care ti s-a-mplinit recent...
- Uite, m-am bucurat teribil cand mi-am cumparat masina de spalat si, dupa instalare, toata garsoniera mea mirosea a Lenor. Alte femei se bucura cand primesc de la iubitii lor bijuterii scumpe sau masini de lux. Eu m-am bucurat fiindca mi-am cumparat singura o masina de spalat! (rade) Dar visul meu cel mai mare si mai fierbinte este sa imi intemeiez o familie.
La scoala de zambete
- Pana atunci, ai intrat in familia celor de la "Divertis"...
- Da, a fost o intamplare tare placuta. Catalin Maruta de la Tvr m-a invitat intr-o emisiune de-a lui, in ziua cand am implinit douazeci de ani. Eram foarte fericita, plina de entuziasm si de incredere in viitor. Ei, si in starea aia, m-a vazut la televizor Toni Grecu, care cauta de trei luni de zile o actrita pentru rolul Julieta. Facuse castinguri peste castinguri, dar nimeni nu se potrivise. M-a sunat, am vorbit, eu i-am spus ca sunt complet lipsita de experienta actoriceasca, dar el a zis ca nu-i nimic, am dat o proba si ne-am apucat de treaba. La primele filmari am fost capiata. Nu stiam ce caut acolo, ce si cum trebuie sa fac, dar, pe parcurs, am descoperit ca-mi place rolul si-am fost... eu. Metoda care a functionat. Fiindca, pana la incheierea filmarilor, nu mi s-a sters zambetul de pe buze. Acum, sezonul s-a sfarsit, iar noi am avut o intelegere de-un sezon. Nu stiu daca voi fi cooptata in echipa si pentru sezonul urmator, dar sunt deja recunoscatoare pentru sansa acestei experiente care tocmai s-a incheiat.
- Si-ai mai pus ceva la cale: un nou album muzical. Sa inteleg ca ti-ai redescoperit si dorinta si curajul de a canta din nou?
- Cineva mi-a spus ca eu nu pot sa renunt la muzica, pentru ca sunt facuta din muzica, si ca dac-o sa-mi refuz drumul asta, oricat de bolovanos sau de abrupt ar fi el, regretul o sa ma urmareasca o viata-ntreaga. Si-asa mi-am luat inima-n dinti, si atunci cand au aparut niste oameni care mi-au propus sa ne apucam de lucru la un album, am zis "Bine". Acum suntem in pregatiri, in studio, iar in octombrie o sa lansam un single. Am renuntat la baladele romantice si am sa ies pe piata cu un melanj de stiluri, un melanj de calitate, dar comercial. Intre timp, peste vara, imi mut casuta la malul marii. Monica Anghel mi-a intins o mana de ajutor si m-a luat cu ea pentru o serie de recitaluri la Calul Balan, in Neptun. Voi canta cu o orchestra, dar si cu o trupa de lautari, cu care vreau sa incerc o reinterpretare jazzistica a unor piese de-ale Mariei Tanase. Sper sa iasa bine.
- Observ cu placere ca in povestile tale te referi adesea la Dumnezeu. E destul de rar ca un tanar sa se exprime cu atata franchete in legatura cu credinta lui.
- Eu am crescut intr-o familie cu un puternic spirit greco-catolic. Nu sunt o practicanta, nu merg in fiecare duminica la biserica. Dar sunt convinsa ca singura mea sansa de implinire a sperantelor e acolo sus, in cer. Eu lupt aici, pe pamant, cat pot de mult, fiindca la douazeci de ani, Bucurestiul si lumea in care ma invart te obliga la un exercitiu zilnic de supravietuire, dar atunci cand simt ca ma lasa puterile, spun "Doamne, ajuta-ma, te rog".
Si ma ajuta intotdeauna.
- O fatuca mica, cu o experienta mare in spate si cu o speranta uriasa in viitor... E o concluzie corecta, Ana Maria?
- Da. Acum am ajuns in punctul in care sufletul mi-e mai linistit ca oricand si sunt ... asa cum mi-as fi dorit sa fiu la douazeci de ani. Poate ca privesc viata cu ceva mai multa intelepciune decat s-ar cuveni la douazeci de ani, dar cred ca e bine. Fiindca-mi da incredere in mine si-n viitorul pe care vreau sa mi-l construiesc. Pana la urma, singurul "lucru" pe care-l avem cu-adevarat suntem noi insine.