Nu demult, zidul exterior al unei case din Bucuresti s-a prabusit. Zidul dadea spre un santier din vecinatate. Muncitorii sapasera sub temelia casei si provocasera surparea acesteia. Norocul locatarilor ca erau plecati. Au avut surpriza, mai pe seara, sa intre in casa direct din strada.
Aceste accidente au devenit banale. Feriti-va de oamenii care construiesc! Sunt gata sa va puna la temelia unui hotel sau a unui centru de afaceri. Aici nu mai e vorba despre disciplina in constructii, despre planul de urbanism sau despre dezvoltarea pe verticala a oraselor, ci despre supravietuire.
Teoretic, santierele ar trebui sa fie izolate prin panouri de restul lumii. Praful, mizeria, zgomotul ar trebui limitate la minimum. Ar trebui sapat la o distanta standard de celelalte cladiri din zona, tocmai pentru a le feri de efectul trepidatiilor sau deconsolidarii. Nu se intampla asa. Din kilogramele de praf pe care le inghit anual locuitorii marilor orase, cel putin jumatate provine de pe santiere. Cladirile se ridica buruienos, intr-un nor de praf si intr-un vacarm infernal. Cisternele, betonierele, baracile muncitoresti, masinile stabilor sugruma strada pe care se construieste, ba chiar si strazile colaterale. Nimic nu mai are voie sa creasca sau sa miste in apropiere. Daca iti parchezi masina prea aproape de santierul cu pricina, risti sa te pomenesti cu capota infundata de la cine stie ce bloc de piatra sau sac de ciment scapat din senin tocmai pe masina ta.
In Romania mai sunt multe de construit. Macar si pentru ca anual se inregistreaza sute de mii de cereri de locuinte. Cu toate acestea, in jurul nostru nu se ridica decat cladiri de birouri, hoteluri sau blocuri sic, la pret de Riviera franceza. Spre deosebire de aceste blocuri, celelalte cladiri centrale din Bucuresti par niste gramezi de moloz, pe care singura pata de culoare este bulina rosie de avertizare antiseismica. Nu stim cat de solide sunt noile constructii. Nu stim, de pilda, cat de solide sunt incheieturile blocului construit langa Biserica Armeneasca. Stim doar ca in zidul bisericii au aparut fisuri pe care nici macar imensele sume de bani despagubire nu au reusit sa le umple. Nici cladirea care acopera ca o piatra de mormant Catedrala Sfantul Iosif nu stim ce soliditate are. Daca ar fi sa ne luam dupa cate lacrimi s-au varsat pe aceasta tema, prea solida nu pare a fi. Aceste cladiri slutesc orasul si ii distrug temeliile, si-asa subrede.
Deocamdata, cel mai periculos pare sa fie efectul secundar si pervers al degradarii cladirilor din jur. Masinile de mare tonaj, vibratiile, deconsolidarea solului, toate acestea distrug trama stradala in mod perceptibil, punand in pericol real cladirile din imediata vecinatate. Insa cata vreme nici macar primaria, care sapa ca o cartita pe toate marile artere, hipnotizata de marile sume rulate in procesul marilor asfaltari, nu-i baga in seama pe oameni, macar sa le ceara scuze pentru inconveniente, la ce te poti astepta din partea unor particulari care par sa aiba aprobarea neconditionata a oficialilor pentru toate enormitatile pe care le fac? Cu atat mai mult cu cat mii de blocuri din mahala au fost construite de la inceput strambe, cu fatade cenusii si cu fisuri pe care nu-si mai pune nimeni problema sa le repare!
E semnificativ faptul ca nici un primar din marile orase nu si-a pus problema ca, din uriasele sume primite pentru concesionarea terenurilor centrale ale orasului, sa construiasca blocuri de locuit, accesibile salariului mediu pe economie, sau sa reabiliteze reteaua de canalizare a orasului. De ce ar face-o, cand singurii care merita, politicienii si marii granguri economici, stau bine mersi in case luate pe nimic din fondul de protocol, eventual consolidate din banii de la buget? Restul sa faca bine sa plateasca taxele si sa doarma pe unde apuca, eventual pe un colt de birou in cladirile nou construite.