Am citit recent articolul d-lui Ion Longin Popescu despre distrugerea capitalei si remarc ca aceleasi probleme legate de orasul Bucuresti le gasim pretutindeni, si-n orasul in care locuiesc: Suceava. Ignorarea stilului in arhitectura, dughenizarea oraselor, disparitia spatiilor verzi fac prapad peste tot. Asistam neputinciosi, fara sa putem face ceva. As putea sa scriu concret, faptic, dar ca sa va dati seama de dimensiunea nerusinarii, am sa va spun ca-n fata Cetatii de scaun a lui Stefan cel Mare din centrul Sucevei s-a construit un monstru din sticla si beton, desigur, ca spatiu de inchiriat, dar sforile care s-au tras si cine a castigat din toata afacerea asta... raman un mister. Ati format an de an constiinte prin articolele pe care le-ati publicat, deci, ce-am putea face, cum sa ne implicam ca sa oprim aceste nedreptati? Modelul bulgar despre care s-a scris in revista ne-ar putea ajuta? Cine ne-ar baga in seama? Cum sa ne facem auziti? Trebuie sa coagulam o forta mare pe tara, de pilda, toti cititorii "Formulei As" sa ne unim intr-o asociatie. Ar fi un potential foarte mare. Ce ziceti? Am putea face ceva pentru Romania profunda, Romania satelor noastre care au mai ramas pastratoare de traditii? In Ardeal, asa au procedat inaintasii nostri, marele savant de la Cluj, Iuliu Hatieganu si altii, au mers din sat in sat, cautand si salvand comori spirituale. Am putea face la fel.
In final, imi permit un sfat: antrenati in paginile revistei, si ganduri de adolescenti de liceu, sunt superbi. Ei sunt speranta, daca vor mai gasi un temei sa mai ramana aici, sa nu-si paraseasca tara. Va multumesc,
Camelia Cutui - e-mail:cutui2001@yahoo.com
"As vrea sa stie conducatorii acestei tari cum
este sa iti moara speranta"
Va scriu acest e-mail cu speranta ca il va citi macar unul din politicienii pusi sa conduca tara, care habar nu au prin cate suferinte trec oamenii de rand. Sunt casatorita de 3 ani si am o fetita de doi ani, pe care nu am vazut-o de un an, pentru ca am plecat in strainatate, sperand la o viata mai buna pentru noi. Dar nici aici nu e usor. As vrea sa citeasca dragii nostri politicieni ce bine e sa te culci in fiecare seara cu ochii in lacrimi si, la un moment dat, sa nu mai ai nici lacrimi. Am plecat intr-o tara straina, cu speranta de mai bine, dar am lasat, si eu, si sotul meu, acasa, cel mai bun lucru din viata noastra: o mandrete de fetita, care acum are doi ani. Cand am plecat noi, avea doar un anisor si de abia incepuse sa pronunte mama si tata. Nu am mai vazut-o mai bine de un an. Aveam destule probleme in Romania si inca mai avem. Am plecat din tara lasand in urma noastra datorii pe care nici in ziua de azi nu le-am achitat. Ideea e ca politicienii nostri nu isi lasa copiii mici acasa, ca sa plece la munca, in schimb condamna parintii care fac asta. E usor de vorbit, dar e tare greu cand nu ai ce sa-i pui pe masa copilului tau, cu toate ca am muncit in tara, si eu, si sotul meu, dar tot degeaba, nu ne ajungeam cu banii nici pana la jumatatea lunii, nu mai vorbesc de luna intreaga. E usor sa ai un salariu de zeci de milioane, poate chiar sute, si altul sa traiasca cu minimul pe economie. Sper, si ma rog la Dumnezeu in fiecare seara, ca in curand imi voi vedea fetita, desi nu prea cred ca se va petrece aceasta minune. Nici nu mai stiu cum arata sau daca ne mai cunoaste pe noi, pe mami si pe tati, care adorm in fiecare seara cu gandul la ea. Stiu ca sunt probleme mai grave ca ale mele pe lumea asta, dar as vrea sa vada si cei de sus ce inseamna pentru noi, cei de jos, viata. As vrea sa stie cum e sa moara speranta si sa-ti doresti sa nu mai fi.
Lidia Barbulescu
- e-mail: barbulescu_lidia@yahoo.it