Vagoane intregi incarcate cu aur au plecat de pe Lotru spre directii necunoscute, in anii de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. Cine le-a dus si unde, ramane un mister. Cum faci stanga de pe Valea Oltului spre Voineasa, intri pe teritoriul povestilor. Fantastice, cutremuratoare, sau pur si simplu bizare. Aici incepe soseaua unduitoare ce traverseaza muntii pana la Petrosani. Dimineata, padurile ce acopera muntii stralucesc ca niste smaralde uriase, cu mii de reflexii verzui. Pe-aici, pe undeva, e si aurul.
Locomotiva de la miezul noptii
In Brezoi, primul sat de pe Lotru, se afla vechiul sediu al Exploatarii Miniere. Astazi, mai are un singur angajat: portarul. Doi caini impart cu el aceeasi norma. Din fata Exploatarii, porneste o sina de cale ferata. Doua linii de fier ruginite, nefolosite cine stie de cand. Linia ferata se indreapta spre munte. Urmand terasamentul cotropit de iarba si buruieni o vezi cum se scufunda in pamant, ca sa apara din nou cativa metri mai departe. Apare si dispare de cateva ori, pana cand, undeva la iesirea din sat, intr-un loc drept ca in palma, se pierde cu totul in adancuri. Oamenii din imprejurimi vorbesc despre "Trenul Negru". Trenul Fantoma. Portarul Exploatarii isi cheama dulaii si in timp ce ii mangaie pe cap imi confirma: "Eu sunt din saizeci si ceva aici. Da, era un tren care circula, am auzit de el, dar nu l-am apucat. Era ceva secret, asa se zicea. De cand muncesc la exploatare n-am vazut decat trenuri normale pe sinele astea, dar Trenul Negru se spune ca umbla numai noaptea. Nu l-am vazut". Am luat mai multe case la rand ca sa aflu povestea, am intrebat in mai multe sate. Peste tot acelasi raspuns: da, si pe-acolo a trecut Trenul Negru, dar nu exista nici un martor ocular. Se spune ca transporta aur. Filoane intregi. Multi lotreni au lucrat in minele de aur din zona, aveau salarii enorme, de zece ori cat un miner obisnuit. Dar salariile le plateau si tacerea. Nu aveau voie nici macar sa vorbeasca intre ei. Nu aveau voie sa se priveasca sau sa puna intrebari. Oameni in uniforme negre, fara alte insemne, pazeau iesirile din mina. Periodic, muncitorii schimbau minele. Nu aveau voie sa spuna nici acasa despre ce vedeau sau auzeau. Incarcau vagoanele noaptea si Trenul Negru pleca, pufaind, lasand in smoala intunericului doar o dara alba de fum. In cele patru sau cinci sate dintre Brazi si Voineasa nu am gasit nici macar un singur miner in viata, nici un martor al intamplarilor de atunci. "Toti au murit" era refrenul pe care l-am auzit mereu, desi povestea trenului fantoma e relativ recenta, din anii `60. "Cred ca a fost un plan de exterminare sau asa ceva", imi spune un padurar. "I-au pus sa lucreze numai pe sec, fara apa. Stiu ca am avut si eu o ruda care a lucrat la minele astea. Exista un secret, da` nu a apucat sa mi-l spuna: a murit tanar, la patruzeci si ceva de ani, de silicoza. Asta a fost soarta tuturor: munceau 15-20 de ani si dupa aia isi scuipau plamanii. Poate la Valea lui Stan sa mai gasiti pe cineva, acolo stiu sigur ca era o cazarma."
Taramul Magaoaiei
Un tren fantoma, nici un supravietuitor, o tacere absoluta peste aurul pe care il caut. Valea lui Stan. Un sat pe partea dreapta a vaii, la vreo 8 km de localitatea Brezoi. Cu vreo doua decenii in urma, la marginea lui s-au asezat cateva familii de tigani venite pe Lotru de la Cozia. Cineva ma calauzeste catre Ticuta Grozavu. "E singurul care ar putea sa stie." Astazi, satul e de fapt o singura ulita. Dupa terminarea barajului de pe Lotru, localnicii au plecat in cautare de locuri de munca. De-o parte si de alta sunt cocioabe din pamant. Fara garduri, cu animale alergand speriate in fata masinii. Intr-o saracie mizera, tigancile cu cate doi copii in brate si alti trei-patru tinandu-se de fuste ies in pragul colibelor. Ticuta Grozavu e probabil cel mai bogat dintre ei. In curtea lui e agitatie: se munceste in jurul unui abrig. Ticuta insusi ma intampina, plin de rumegus din cap pana in picioare. Ii disting doar ochii si gura, o pata rosie miscatoare in stratul de rumegus de pe fata. Aur? Eheei! Daca ar avea ei aur pe-acolo, ce bine ar duce-o! Si totusi: "Muntele are niste guri, asa. Vreo opt-noua", incepe sa isi aminteasca. "Cand am venit noi, tiganii, aici era un singur om, Turcu ii zicea. Era un fel de paznic al muntelui. El ne-a spus atunci: "Ba, daca imi faceti casa cu etaj si imi dati si un Aro, eu va arat unde e filon de aur in munte". Da` noi nu l-am crezut si nu i-a dat nimeni nimic. A murit saracu`, si la gurile de mina nu urca nimeni, de frica. Au fost cativa si le-a iesit inainte Magaoaia, duhu` rau care pazeste pe-acolo. Noi nici femeile nu le lasam sa se apropie noaptea de locul ala. Eu zic sa nu va duceti. Au fost cateva femei din sat si au vazut-o pe Magaoaie. E ceva... cum sa va explic... e ceva mare si urat, ca au cazut femeile la pat, numa` Ceauru, descantatorul nostru, le-a facut bine, cu descantec de cutit si carbune si sapun de s-a spalat mortu` cu el".
Orasul disparut
La sfatul tiganilor rudari din Valea lui Stan, am luat-o pe vale in sus, spre Voineasa, la cataractele Lotrului. Ne-am dus intr-acolo pe un drum forestier ce parea la inceput o idee buna, mai degraba pentru cine vrea sa se piarda in munte. Undeva, pe-aici, se spune ca a fost candva o exploatare mai serioasa. Poate ca acolo voi gasi mai multe indicii despre trenul fantoma si aurul disparut.
Am mers cel putin o jumatate de ora cu masina pe drumul pietruit ce parea ca nu duce nicaieri. Aveam senzatia ca la urmatoarea curba o sa se infunde, dar el mai inainta o bucata buna, pe sub stancile care il margineau ca niste pereti uriasi. Cand se apropiau, cand se dadeau la o parte, pentru a lasa drumul sa treaca printre ele, prin deschizaturi inguste si verticale. Zeci de izvoare se prelingeau pe pietrele muntilor, trecand pe sub sosea, ca sa se uneasca mai jos, in vale, in paraie mai viguroase. Un vuiet infundat se apropia tot mai mult si am ghicit in el sfortarile Lotrului de a invinge roca, grabindu-se la intalnirea cu Oltul.
Dupa o ultima cotitura, dintr-o ghereta ireala, intepenita intre stancile aproape unite, apare un individ. E imbracat intr-un combinezon negru, pe care scrie "Prudent". "Ce paziti aici, in inima muntelui?", intreb uluit. "Pazim vechea mina, Cataractele. Vechea exploatare e mai sus, daca vreti o putem vizita."
Pe om il cheama Capota Mircea, e subtire, bucuros sa schimbe o vorba cu cineva. Fumeaza bucuros tigara primita si ne duce pe un drum intortocheat si ingust, catre varful muntelui. Vegetatia aproape ca a acoperit potecile. Ferigi uriase si iedere nesfarsite creeaza un tunel verde, din care nu te poti abate. Dar toata aceasta "jungla" verde se retrage la un moment dat lasand privirii un spectacol uluitor: pe coasta muntelui, din hatisurile de nepatruns, rasar niste cladiri fantomatice. Un soi de cetate incasa, inghitita de vegetatie. Vile uriase din lemn gri-verzui sunt insirate pe toata coasta muntelui. Apoi apar si alte cladiri, insotite, fiecare, de inscriptii: dispensar, cantina, brutarie, cinema, ba chiar si o bucata de afis al ultimului film care a rulat candva acolo. O pompa de benzina blocata la 8 litri, ca si cum cel ce alimenta a disparut brusc, odata cu populatia intregii asezari. Scarile, ferestrele, cladirile sunt toate napadite de iarba si flori marunte. Fosta colonie miniera de la Cascadele Lotrului sta intr-o incremenire misterioasa, parca in urma unui eveniment ce a facut sa dispara ca prin minune doar oamenii. Nu m-as mira daca, intrand intr-una din casele astea, as gasi farfuriile cu supa asezate pe mese, cu radioul mergand incetisor alaturi.
Ingropati de vii
Pe masura ce inaintam printre case, un alt amanunt imi atrage atentia: pamantul sclipeste. Pietrele au o scanteiere ciudata. Pana si noroiul de pe marginea drumului este argintiu si straluceste in soare. Sa fi descoperit, in sfarsit, izvorul aurului si al povestilor despre el? Spre creasta, drumul devine tot mai stralucitor, parca ar fi pavat cu diamante. Si peretii muntelui stralucesc tot mai tare. Paznicul vede mirarea mea: "Aici, si daca te speli cu apa de izvor, incep mainile sa iti sclipeasca, de parca ai avea diamante in piele. E mica. E ceva ce se pune in zugraveli, ca sa sclipeasca peretii caselor. Asta e un munte de mica. Cand e soare, straluceste tot, de nu poti sa te uiti la el". Iau o bucata de mica: e un fel de cristal, de diamant care se exfoliaza in sute de foite transparente si luminoase. E ca si cum toate diamantele de aici s-ar afla sub o vraja si, imediat ce le atingi, devin nisip.
"Ala e muntele Furnica, celalalt e Dobrun. Ce se-aude asa, ca un muget, e Lotrul, care curge pe-acolo, pe jos. Il auzi, da` nu-l vezi, ca e ascuns de padure si stanci. Curge chiar pe sub ele. Nimic de zis, e frumos pe aici, da` nimeni din firma noastra n-a vrut sa stea paznic, ca e prea izolat, sunt ursi, lupi, e salbaticie. Si apoi, mai e si povestea aia cu nemtii... Multi nu vor sa mai lucreze aici, ca uneori se aud vaiete din maruntaiele muntelui. Eu nu am auzit deocamdata nimic, dar cine a lucrat inainte zicea ca se aud voci ciudate si strigate de ajutor", spune paznicul, stingandu-si tigara in drumul pavat cu pulberi de argint.
Povestea nemtilor aveam sa o aflu la intoarcere, in Voineasa. Drumul furisat printre munti fusese facut chiar de nemti, din interese militare strategice. Dar atunci cand l-au facut, au descoperit in Muntele Cataractelor "ceva". Nimeni nu stie ce anume, dar ceva destul de important, incat sa ii faca sa construiasca o colonie miniera si sa sape galerii. Era in ultimii ani ai celui de-al doilea Razboi Mondial si oamenii aveau tot ce le trebuie ca sa nu coboare din munte. Asa se explica brutaria, cinematograful sau gradinita. Cand nemtii au fost nevoiti sa se retraga, nu au vrut sa lase din mana secretul descoperirii lor. Atunci s-a intamplat tragedia. Decat sa isi dezvaluie taina, au preferat sa dinamiteze toata mina si sa o prabuseasca. Dar nu oricum. Au dinamitat-o cu toti minerii inauntru! Se spune ca ar fi fost o suta de muncitori. Unii spun ca erau chiar mai multi - doua sute. Toti au ramas inchisi in galerii si acolo si-au gasit sfarsitul. Toate utilajele, tot echipamentul au fost ingropate acolo. Ba chiar si tancuri, tunuri si munitie ce ar fi trebuit sa apere zona. Pe langa colonie nu se vede nici un cimitir. Nici o cruce sau placa memoriala. Nimic. Mormantul e-n munte. Un cavou sinistru, cu sute de oseminte. Nu se mai stie nici macar unde era gura de intrare in mina: vegetatia a acoperit totul. Doar cand si cand, un vaier razbate afara, sau zgomot de utilaje care lucreaza in inima muntelui. Secretul nemtilor n-a fost aflat niciodata. Povestea aurului a fost ingropata, impreuna cu singurii ei martori, in pantecul muntelui.
In mod straniu, dupa revolutia din `89, singura companie interesata de preluarea minei a fost... o companie germana. Cativa domni sobri si putin vorbareti au venit si s-au interesat de privatizare, fara prea multe explicatii. Dar pe-atunci nu se punea problema vanzarii minei si germanii au plecat asa cum au venit.
Nimeni nu stie exact ce s-a intamplat la Cataracte si daca muntele are sau nu legatura cu povestile despre aurul de pe valea Lotrului. In culisele unei serbari scolare, profesorul de geografie Dulcea Gheorghe imi spune, tinandu-si acordeonul pe genunchi: "Sapaturi arheologice nu am auzit sa se fi facut pe-aici. Stiu numai ca si la noi in scoala a circulat o moneda, asa, mititica. Ii zice coson sau asa ceva si cica e din vremea dacilor. A disparut banutul ala, cine stie pe unde o fi ajuns. Da` de ce va intereseaza?".