Ca sa ajungi la Turnu ai o singura cale: sa te strecori cu trenul prin maruntaiele muntelui, trecand prin doua tunele mici si intunecate. Sau sa treci podul de peste Olt cu masina. Nu departe, cateva sute de metri mai incolo, drumul se opreste in stanca de piatra. Nu mai ai unde inainta. Turnu pare un ultim refugiu, un capat de lume, la care vechii monahi de la Manastirea Cozia ajungeau peste apa adanca a Oltului, infruntand incercari si primejdii. Traversau cu barca doar o singura data, fara gand de intoarcere, ramanand in sihastria Turnului pentru tot restul vietii.
Inconjurata de stanci si paduri de stejar, manastirea mai incearca sa pastreze ceva din ceea ce a fost in urma cu 600 de ani: un loc aspru de rugaciune, la care s-au format de-a lungul timpului pustnicii Daniil si Misail, Sfantul Ioan Iacob Hozevitul sau marele duhovnic Arsenie Papacioc. Dar vremurile s-au schimbat, fara mila, si in zgomotul si navala turistica din ultima vreme, calugarii pastreaza cu greu tipicul si randuiala. Grotele pustnicesti, sapate in peretele abrupt de calcar din spatele manastirii, avertizeaza tacut pe tinerii care vor sa imbrace rasa monahala. La Turnu, calugarii nu au de ales - ori intra in ritmul si respiratia muntelui, ori pleaca in alta parte.
Vamile pustniciei
Nu e usor sa te rupi cu totul de lume. Cartea pustniciei se scrie cu mai multe randuri de litere - unele trecute in ascuns si tinute pentru totdeauna sub tacere. Nimeni nu are voie sa vorbeasca sau sa se laude si cu atat mai putin sa iasa de sub ascultarea duhovnicului. Mergand de capul tau, ratacesti si, negresit, te vor pandi din toate partile ispite cumplite. Cu ani in urma, cautandu-si disperat linistea, parintele Paisie de la Turnu s-a apucat sa sape o chilie chiar sub chilia lui si putin a lipsit ca pamantul sa se surpe, inghitindu-l de viu. Un alt frate, Nicolae, a vrut sa se ascunda in inima muntelui fara sa spuna la nimeni, dar pe drum si-a rupt piciorul si abia a scapat cu viata, tarandu-se toata noaptea pana sa ajunga la manastire. La randul sau, parintele Iorest a ridicat in adancul padurii trei chilii. Ardelean puternic si fara frica, disparea adesea, urcand de unul singur in munte. Intr-o zi a plecat si nu s-a mai intors niciodata. Parca s-a topit, parca l-a luat vantul. Abia dupa multe cautari, fratii l-au gasit intr-o rapa. Murise intr-o pozitie ciudata - incovoiat si cazut in genunchi, ca pentru o ultima rugaciune.
Parintii de la Turnu se feresc sa vorbeasca despre aceste intamplari. Slabiciunea omului e mare si ispitele de mai multe feluri. Intr-un loc atat de puternic ca muntele Cozia, marea primejdie este ceea ce calugarii numesc "caderea de-a dreapta", adica dorinta de a fi sfant peste noapte, de a te crede mai puternic decat altii, de a-ti incerca puterile intr-o lupta pentru care inca nu esti pregatit. Nimeni, nici cel mai batran monah, nu scapa de aceasta ispitire. Parintele Dionisie povesteste cum luni la rand si-a propus sa doarma doar doua ore pe noapte, pana ce a cazut secerat din picioare si a fost dus cu salvarea la spital. Fratele Leonard a fugit de acasa si, fara sa spuna nimanui ca vrea sa se calugareasca, i-a lasat pe parinti sa creada ca a murit. Oamenii chiar i-au facut parastase si tot ce se cuvine unui mort, iar cand au aflat unde se gaseste fiul lor, au venit intr-un suflet la Turnu. Desi ii auzea cum plang si ii cer cu disperare sa-l vada, fratele Leonard nu le-a deschis nici macar usa. A fugit, pur si simplu, pe geam. A fugit in lume si apoi s-a casatorit, pierzand intr-o clipa totul - si legamantul monahal, si putinul de evlavie pe care il mai avea.
Cand cineva din obste ii cere binecuvantare sa plece in munte, staretul Ioanichie ezita si devine usor neincrezator. Asteapta, asculta si iscodeste cu privirea semne doar de el stiute. Vrea sa se convinga de folosul duhovnicesc al insingurarii. Vrea ca nimeni sa nu fie primejduit de incercari, de boala, de sminteli sau false vedenii. El insusi mare postitor, parintele Ioanichie stie prea bine ca nici o sihastrie nu se naste din neant. Ea se mosteneste si se adauga cu fiecare nou pustnic. Cel avansat in traire transmite catre ucenic, pana ce acesta isi gaseste la randul lui un alt ucenic. Fiecare invata de la celalalt, invatandu-se pe sine. Fiecare continua ravna celui de dinaintea sa, deprinzand tainele locului, glasul animalelor si semnele timpului, izvorul cu apa cea mai rece si ierburile bune de leac. In muntii Coziei, deja sunt doi pustnici: Alexandru si Neofit. S-au izolat cu totul si nu mai coboara in manastire decat la mari sarbatori, pentru a lua Sfanta Impartasanie sau pentru a comenta cateva randuri filocalice cu pelerinii credinciosi. Cine vrea si se simte in putere poate sa li se alature, sa-si ridice coliba langa coliba lor. Pustnicia e o faclie mistica. Neofit a preluat-o de la Paisie. Paisie de la batranul Pimen. Pimen de la Arsenie Papacioc, iar Arsenie de la marele Ioan Iacob Hozevitul. Cercul se inchide, ramanand pururea deschis.
Pe patul de frunze al muntelui
Oricat de aspru ar vrea sa para, parintele staret Ioanichie ingaduie multe. Stie ca atunci cand cineva arde sa urce in padure, nimeni si nimic nu i se poate pune in cale. Cine gusta din singuratatea pustniceasca nu se mai satura in veci. E ca mierea - dulce si satioasa. Mereu tanjesti dupa ea. Tanjesti asemenea lui Paisie, care petrecand toate cele 40 de zile din Postul Craciunului in cea mai indepartata grota a Coziei, marturisea cu voce aproape soptita ce minunate trairi a avut. Nici el nu-si imagina ca frunzele pot incalzi ca o blana de miel, ca dupa sapte zile de post negru, toate incep a prinde gustul curat si pastos al sevei de mesteacan - si bobul de grau, si apa si aerul. E ca o intoarcere la origini, la stari elementare - fara calendar si ore indesate de-a valma in zile. Fara lenevii, urgente sau alte spaime. Doar in liniste si contemplatie descoperi simplitatea lui Dumnezeu, maretia calendarului floral si precizia timpului, masurat doar de orologiul soarelui. Doar in liniste si contemplatie intelegi limbajul padurii si graiul pasarilor, care in fiecare dimineata se grabesc sa-ti arunce in zidul chiliei cu pietricele, anuntandu-te astfel ca e timpul sa te scoli si sa dai binete Domnului.
Dupa 40 de zile de post crancen, parintele Paisie arata slab ca o stafie. Abia se mai tinea pe picioare, dar zambea fericit, ca de pe alta lume. Nu s-a putut da singur jos din pestera. Trei calugari s-au opintit din greu sa-l coboare pe franghii si apoi sa-l poarte pe umeri pana in manastire. Din clipa aceea, nu a mai vorbit cu nimeni. El, care era un orator fara pereche, a refuzat sa mai predice in fata multimii de credinciosi, veniti special sa-l asculte. Parintele era schimbat cu totul. Nimeni nu se va mira ca, la scurt timp dupa aceea, va pleca in Athos, ca apoi, revenind in tara, sa ridice din temelii o manastire la Parva si o alta la Nuseni, langa Bistrita. Parintele Paisie se intorsese din scurta sa pustnicie cu o misiune sfanta si un adevar numai de el stiut.
"Daca vrei ca lumea sa vina peste tine, fa-te ascet"
In iunie, la inceputul verii, curtea manastirii Turnu e plina de turisti si copii galagiosi. Calugarii se incrunta, dar nu zic nimic. Isi vad de treburile lor, retragandu-se la chilie sau urcand in adancul padurii, in cautarea linistii si a locului de rugaciune. Asezat pe treptele trapezei, parintele Dionisie nu pleaca nicaieri. Nu se pretinde nici mare postitor, nici mare sihastru. El e doar bucatarul manastirii, cel care se scoala primul si pleaca ultimul la chilie - mult dupa miezul noptii. E o viata grea, dar ii place. Nu ar schimba-o in veci cu cea de pustnic. Singuratatea e un dar de sus. Darul lui e altul - sa slujeasca si sa bucure pe altii.
Ar fi un neadevar sa spui ca la Turnu cineva te indeamna sa fii pustnic. Ca intr-o familie mai mare, aici ascultarile nu se dau, ci se cer. Fiecare isi alege munca dupa inima si priceperea sa. Lui Martinian ii place la gaini. Lui Vasile, la croitorie. Lui Visarion, la dulgherie. Lui Iosif, la strana si la slujbe. Cei dornici de pustnicie sunt rari si discreti. Parintele Dionisie ii respecta si cauta sa nu-i tulbure cu nimic. Privind zarva copiilor care se inghesuie la pangar sa cumpere bratari si cruciulite, parintele ofteaza. E tot mai greu sa fii astazi calugar - pustnic, cu atat mai mult. Muzica, masinile si gratarul au invadat fiecare poiana, fiecare colt de padure. Din manastire au disparut linistea si intimitatea. Din vechea sihastrie, din cuibul de anahoreti care era altadata, Turnu s-a transformat intr-un obiectiv turistic, un loc numai bun sa faci poze si sa bifezi o noua amintire de vacanta.
Momentele de bucurie sunt tot mai rare si mai greu de atins. Cand vede ca nu mai poate, Dionisie pandeste caderea serii si, suindu-se pe bicicleta, o ia de unul singur pe malul stang al Oltului, simtind cum verdele crud al padurii il ia in brate, iar candelabrul fabulos al licuricilor de iunie se aprinde in scintilatii amenintatoare, parca anume pentru el. Inca nu are curajul si darzenia lui Neofit care, indesand in traista boabe de grau si o Filocalie, se pregateste din nou sa urce la chilia sa din padure. Nu spune nimanui ce are de gand sa faca, doar se grabeste incet, urmand cumva ritmul monoton si sacadat al rugaciunii launtrice. Daca il opresti din drum si il intrebi cat de grea e viata de ascet, parintele Neofit zambeste sfios si cu bunatate, amintind o spusa veche si plina de miez din Pateric: "Daca vrei ca lumea sa vina peste tine, nu ai decat o cale sigura si grabnica - fa-te sihastru, ascunde-te in munte".
Pe Neofit il asteapta un drum lung, de peste trei ore. Trebuie sa ajunga la ultima si cea mai indepartata chilie a manastirii. Daca turistii vor continua sa-l tulbure si acolo, parintele va fi obligat sa se mute, sa ridice un alt adapost. Nu peste mult timp, nu va mai avea unde sa urce. Varful e deja aproape. Pentru calugarii asceti de la Turnu, muntele Cozia e pe terminate.