Daca vrei sa stii unde traiesc vulturii, atunci trebuie sa ajungi neaparat la Cerisor, satul de piatra din Tinutul Padurenilor. Dupa ce-ai trecut de Ghelari si Gavojdia si-ai lasat in urma minele de fier si de talc, dupa ce-ai trecut si de Lelese, nu-ti ramane decat sa tii drumul serpuit peste dealuri si tarini scurmate de mistreti. Si dupa ce-ai ajuns sus de tot, in vatra satului, nu poti decat sa te fericesti in gand si sa-ti lasi privirea sa pluteasca departe, pana in locul in care linia cerului si-a pamantului sunt una.
Padureanca
Am ajuns la Cerisor aducand cu mine de la oras, legenda femeilor padurence, mandre si puternice, adevarate amazoane ale tinuturilor de piatra. Voiam sa le vad si sa le ascult, dar mai ales voiam sa le vad vestitul lor port, celebrele costume solare, invapaiate de rosu si galben, cu legatura de chei de la brau, margelele de fier de la gat si zalele de cositor care le inlantuie mijlocul. Asa ca am pornit in cautarea lor.
Pe Maria Poanta am gasit-o culegand zmeura pe dealul din spatele casei. Avea cana legata de gat cu o sfoara groasa "ca sa fie manurile libere si sa mearga culesul mai repejor". E agera si sprintena cand deschide poarta si nu-ti vine sa crezi ca a implinit deja optzeci si patru de ani "pa lume". Obraz prelung, taiat in linii drepte, privire ferma, neplecata, careia nu i te poti impotrivi atunci cand iti ofera ospitalitatea unui scaun asezat in umbra vitei ce-acopera curtea. Si mainile, mai ales mainile neobosite, vesnic in miscare si neodihna, construind din gesturi frante, lumi si povesti, inainte ca ele sa fie rostite. Dupa numai cateva ceasuri, aveam sa parasesc acele locuri cu aceasta imagine a mainilor ei in minte. De-aici, de la aceste maini, as vrea sa incep povestea care urmeaza.
Maria a fost cel din urma copil intr-o familie cu opt prunci. Cand s-a nascut ea, parintii ii erau deja batrani si fratii trecuti de douazeci de ani. A fost rodul tarziu al unei dragoste mari, "cum rar sa-mplineste pa lume". Poate din aceasta cauza s-a simtit intotdeauna aparata si bucuroasa de viata pe care o are. "Io am fost aia mai mica, nice unul din frati nu mai traieste acuma. Asa o dat Dumnezau, sa ma nasc mai tarziu. Pe vremea aia nu se-ntampla sa faca femeile oareceva spurcat. Era lucru sfant un prunc. Doamne feri sa si gandesti rau despre asta. Ti l-o dat Dumnezau, insamna ca ti-i scris in soarta."
S-a nascut intr-o familie instarita. "Tata o fost om, nu gunoaie, l-o ales oamenii primar douazaci de ani la rand, ca era harnic gospodar. Avea pamant mult la Valea Seaca, unde ducea saptezaci - optzaci de perechi de boi, cati avea. Iar pe noi ne-o pus la lucru de mici. Sa ne invatam. Io-s bolnava cand nu lucru. N-am stare si manurile mele n-au liniste niciodata. De cand am fost de zece ani, tat o munca a fost pe capu` meu, pana astazi, io n-am stiut sa ma opresc. Mai intai cu animalele, apoi, cand am mai crescut, hai la sapa, mai peste un an, hai la secera. Uite-asa am crescut si am invatat tate alea ce trebe sa stie o muiere, si lucrul cu pamantul, si lucrul din casa, la razboi, la tasut, la cusut".
Cand s-a maritat la saptesprezece ani, Maria stia sa tina in maini gospodaria si-l stia bine si pe barbatul ei, Gheorghe, "un june mai cuminte si mai linistit". "Nu era un om zburdat, sa suduie sau alte alea. Ierte-l Dumnezeu, ca a fost om tare bun, nu i-am simtit palma. Cat am trait cu el, mai bine de saiescinci de ani, nici umbra palmii nu i-am simtit-o. Am avut casa tare buna laolalta. N-o umblat dupa draguta, ori sa sparga casa cuiva, adica sa traiasca cu alta muiere. Si daca am vazut ca-i ase om drept si cumpatat, apoi si io m-am straduit sa-i usurez traiul, cat am putut."
La putina vreme dupa nunta, barbatul ei, Gheorghe, este luat la razboi. La plecare, n-o dragaleste prea mult, ca sa n-o lase "incalcita" cu un prunc, pentru ca "nu stii cum a mai fi, oi mai veni ori nu, si nu te-a mai lua nime` cu prunci dupa tine". Si poate ca tocmai dragostea aceea neimplinita, din ceasul plecarii, si dorul ei neostoit l-a adus teafar inapoi, dupa cinci ani grei de front. Au avut apoi o fetita, care intr-o dimineata "s-a trezit cu ropot de moarte". A trait doar noua luni si s-a stins. Peste o vreme, au mai avut inca o fata, cu care ea, Maria, traieste acum in aceeasi casa, aici, in varful muntelui. Pe scurt, foarte pe scurt, asta ar fi viata Mariei Poanta, "dupa casatorie, Ticula Gheorghe". Dar eu voiam sa aflu mai mult de atat si de aceea am acceptat invitatia de a manca din zmeura proaspat culeasa, care imprastia peste curtea intreaga un parfum salbatic de padure.
Drumul canepii
M-au fascinat dintotdeauna povestile cu padurencele coborand calare la targurile din vale, de la Hunedoara, Petrosani sau Hateg, imbracate ca niste regine, cu salbe de bani pe frunte. Voiam sa le vad podoabele ciudate, de care am auzit, cheile purtate la brau, zalele din talie, margelele marunte, din fier, si sa le aflu taina. Dar matusa Maria amana raspunsurile la intrebarile pe care i le puneam, cu cate o intorsatura de fraza, si iar ma aducea la povestea ei, pe care parca o stia pe de rost: "Mai intai samanam canepa, apoi o culegeam si-o duceam la apa, la topit, cate o saptamana - pa aia de vara si cate doua saptamani - aia de toamna. O tineam in apa cu bolovani pe ea, ca sa se inmoaie, sa se topeasca bine. O melitam, o trageam, o torceam si faceam jirebe, o parluiam si-o bagam in parlau. Apoi scoteam jirebele si le puneam la uscat, pe poimaine le bagam iara cu apa si cenusa si mai faceam de doua tri ori asa, pana cand se albeau. Dupa aia, hai la razboi, tesam si cand era gata panza, o albeam si pe ea. Si o uscam la soare, ca s-o albeasca si soarele. Si abia atunci ne puteam apuca de facut camesi".
In Cerisor, camesile femeilor sunt albe, albe, si au modele grele, cusute cu rosu, galben si negru pe piept, pe maneci si la poale. La o camasa se lucra mai bine de doua luni. Se lucra mai ales in serile de iarna. In sezatori sau acasa, la lumina saraca a lampii de gaz. Acum, numai batranele mai poarta hainele facute acasa, la razboi, cei tineri "se-mbraca din magazan". "Mergeam la Hunedoara, la targ, sa ne luam jolj, arnici de cusut si bumbi colorati. Cum croiam camesa? Pai cum?! Uite-asa: masuram de la mana intinsa pana in dreptul inimii si taiem o data, pentru o maneca si inca o data pentru alta. S-apoi, te masurai din cap pana la poale, de doua ori pentru fata si pentru spate, si iara taiai. Tiveai, de prima, manecile, si-apoi faceai randurile si foile, faceai creturile cu acu` si le strangeai pe masura grumazului. Asta era!"
Camesa cu fodori
Astept in curtea umbrita de vita. Matusa Maria s-a dus in casa sa-mi aduca si sa-mi arate camasa ei de mireasa. O mai pastreaza inca, dupa aproape saptezeci de ani de cand a imbracat-o. Ii spun sa-mi arate si salba, si margelele, si cheile, si ea ma lasa iar singura in curtea brazdata de randunelele ce au umplut streasina casei. Si vine dupa o vreme inapoi in curte, dar fara chei, caci nu mai stie daca le-a pus in "credent" sau in "canapei". Nu stie pe unde mai sunt. Imi arata camasa cu fodori si cu model de cupizari pe piept, salba cu "sutele din banii lui Franz Iozef", curelusa cu tinte de cositor de la brau, zalele marunte, innegrite de vreme, imi povesteste de curtea plina de camesi, caltuni, cioareci, cojoace si sube albe, de odoarele pe care trebuia sa le afiseze orice mireasa in ziua nuntii, pentru ca toti sa vada cat e de priceputa. "Iara cheile, cheile alea, iti aratau cinstea si curatia, erau o fala pentru femeile proaspat maritate. Se purtau la brau, uite-asa, intr-o parte, erau marunte, adunate in snop, cand jucai sunau pe tine ca zurgalaii. Cheitele le primeai in dar de la mama ori de la soacra, ori ti le cumparai singura, inainte de nunta, de la targ. Cheile astea le purtai pana pe la treizaci de ani, dupa aceea gata, schimbai camesa rosie cu camesa neagra si le taneai undeva in casa ca sa-ti aduca aminte de ce-a fost."
Matusa intinde pe langa ea camasa de mireasa cusuta cu modele rosii, stralucitoare, cu oarece sfiala, ca si cum ar vrea s-o incerce, ca si cum si-ar aduce aminte de ceva de demult: ograda plina de oameni veseli, ograda impodobita cu zestrea ei, camasa de mireasa stransa la brau, braul cu chei, coronita de flori si privirea senina a lui Gheorghe, care a luat-o de mana, cand peste case si peste sat se lasa, ca o pacla argintie, prima ninsoare din an.
"Viata muierii e altfel decat a barbatului", imi spune matusa Maria, dupa ce se aseaza iar langa mine, pe scaunul din gradina. "Cand se marita, toate grijile lumii ii vin pe cap, pruncii, barbatul, tarina si casa. La nunta, nanasa o dezvaleste de cununa de flori si-i pune pe cap chapsa (un soi de conci de lana) si peste ea carpa alba si de aici incolo, gata cu fetia. Camesa cusuta cu ata rosie o schimbi cu aia cu randuri negre. Dupa cum batranesti iti faci portu`. Iaca, io m-am ocosit, mi-s batrana bine si inca n-am pus pe mine camesa cu pui a batranilor. Adica aia alba, fara pic de culoare, care are doar cateva cusaturi pe la maneci si are poale mai mici. Ma gandesc ca daca mi-i bine, daca pot lucra inca (numai ieri dimineata am sapat optzeci de cuiburi de fasole, pana sa se scoale fata mea), daca mananc singura si daca, multam lui Dumnezau, imi port singura de grija, daca imi place cand vine vara si daca imi place si cand vine iarna, insamna ca mai am vreme, nu? De ce sa ma gandesc de pe-acuma la batranete?"