Marturie sta recolta proasta care moare pe multe sute de mii de hectare. De asemenea, desertificarea continua a unor tot mai mari pete de culoare pe harta Munteniei, dinspre Oltenia spre Dobrogea si, in sus, spre Moldova. Cele mai fertile campii au intrat intr-o staza geologica, verdele luncilor e pe punctul sa se transforme in galbenul siliciului. Sistemul de irigatii romanesc, functional deunazi pe cateva sute de mii de hectare, a fost furat la metru dupa revolutie. A fost, daca vreti, un furt preventiv pe principiul ca, daca nu-l furam astazi, va fi furat maine si nu vom sti de cine. Am ajuns ca, din milioanele de hectare arabile, sa nu mai cultivam decat jumatate si, de cele mai multe ori, doar pentru a primi ajutoare de la stat. Mai mult, micii fermieri nici nu se gandesc sa se asigure, e drept, despagubirile se dau cu intarziere si sunt de multe ori sub cele mai negre asteptari, pentru ca, oricum, guvernul ii va despagubi, cum a facut-o mereu, din bugetul de stat. Asa ca, indiferent daca ai cotizat sau nu la agentia de asigurari, statul se va ingriji sa-ti fie bine. De ce ai mai face productie, daca tot esti platit, in caz de calamitate, ca n-ai facut-o? Aceasta paguboasa filosofie a pamantului parjoleste recoltele si otraveste fantanile.
Nu altfel s-a intamplat cu padurile, culcate la pamant de agentia de stat care ar fi trebuit sa se ocupe cu intretinerea lor. Au migrat din Romania nu doar oameni, ci si padurile. La metru cub. Au fost rase pana la firul galbejit al ierbii. Si iarba a fost singura care ar fi trebuit sa tina povarnisul muntilor sa nu se prabuseasca odata cu torentii adunati pe versanti de ploile din anii trecuti! Muntii au saracit. Nu si cei care au vandut padurile. Nu e de mirare ca si pe-acolo harta a inceput sa se ingalbeneasca. Si-apoi, una dintre marile lupte date anii trecuti a fost cea pentru parcurile naturale pe care diversi politicieni locali incearca sa le transfere in patrimoniul urban, unde cu toate ca preturile sunt mai piparate, coada la locuri de case, de vile, este tot mai mare. La fel si foamea de bani care a mancat cea mai mare parte din spatiile verzi din marile orase. Nu e parc in Bucuresti unde sa nu fi aparut din pamantul fertil o ciupercarie de afaceri obscure. Spatiul verde pentru locuitorii oraselor este de 10 metri patrati, spre deosebire de tarile europene, unde este chiar si de doua ori mai mare.
Asadar sa recapitulam. Sute de mii de hectare de pamant tind sa prelungeasca plajele de la Marea Neagra pana pe platoul muntilor, milioane de copaci sunt culcati la pamant cu drujba si folositi ca moneda de schimb in schimburile economice externe, paduri de vile sunt ridicate peste noapte in parcurile din centura verde a marilor orase. Peste toate acestea plutesc tonele de noxe industriale si praful constructiilor facute in graba, neglijent, pe orice petec gol de pamant.
Faptul ca parcurile din jurul Bucurestiului au fost injumatatite de foamea fara limita a asa-numitilor dezvoltatori, adica speculanti cu terenuri si constructii, nu s-a petrecut, desigur, fara consimtamantul autoritatilor si te gandesti cu groaza ce se va petrece daca zona metropolitana va creste, asa cum suna planurile faraonice ale primariei, de cinci ori, transformand Bucurestiul in port la Dunare si statie terminus catre zona subcarpatica. O zona in care numarul de metri patrati de beton pe cap de locuitor va creste exponential, in detrimentul spatiilor verzi. Si poate ca atunci cand ministerul mediului face estimarea viitorului desert din sudul tarii tocmai la aceasta extensie nefireasca a Bucurestiului se va fi gandit. Si, cu un Bucuresti ingropat in praf si noxe, nu e de mirare ca harta e tot mai galbena.