Fiindca fac parte din juriul premiului Cartea Anului, acordat de revista "Romania literara" si de Fundatia Anonimul, de cate ori incep sa citesc un nou volum publicat de un autor roman, o fac si in speranta unei posibile nominalizari. Sfarsind romanul lui Ioan Lacusta, am avut certitudinea bucuroasa ca avem un candidat cu mari sanse la premiu. Sigur ca, pana la sfarsitul anului, mai pot aparea carti romanesti valoroase, inca nu stim cat de grea va fi competitia, dar cu cat mai multi concurenti - cu atat mai bine pentru literatura romana. Si pentru dvs., cei pasionati de lectura, cati veti fi. In orice caz, 2007 e, din punctul meu de vedere, un an fast, cu aparitii notabile in toate genurile, pana si in dramaturgie - un sector pana de curand mai sarac. (Volumul de teatru al lui Vlad Zografi, "America si acustica", lansat de Humanitas la targul de acum doua saptamani, e o minunatie. Daca aveti prejudecata ca teatrul e mai greu de citit, fiind conceput pentru reprezentare scenica, cele cinci piese ale lui Vlad Zografi va vor contrazice, seducandu-va.) Revenind la Ioan Lacusta, al carui precedent roman, "Dupa vanzare", vi l-am recomandat cu entuziasm acum doi ani, trebuie sa va spun ca, prin "Luminare", s-a depasit pe sine, a realizat o performanta de originalitate si virtuozitate literara. E un roman care se citeste cu participare, emotie, curiozitate, facandu-te sa-l urmaresti nesatios pe narator, atat in registrul grav, cat si in cel ironic. Subtitlul Coborarea in text - care ar putea duce cu gandul la experimentele de inceput ale generatiei `80, deja perimate si artificiale pentru asteptarile cititorilor de azi - exprima ideea majora a cartii, caci "textul" e aici insasi viata naratorului, retraita si limpezita pe masura ce e transcrisa. Nu in ordine cronologica, ci in secvente amestecate in care varstele cu intamplarile lor se completeaza, interfereaza, se leaga la distanta, se umplu de lume, de repere si chiar de personaje reale, recognoscibile, intr-un aliaj perfect dramuit de fictional-autentic, marturisire si meditatie morala. Naratorul ce da viata textuala, cautand si gasind un sens acestei "materii" biografice amorfe risipite prin Bucurestiul ultimelor patru decenii, e un personaj memorabil, polarizat intre doua "institutii" egal importante pentru el - Carciuma si Biblioteca - ambele, spatii ale unei iluzorii libertati. Singuratic si abulic, nemultumit de sine si de vremurile ce i-au fost date, de iubirile pierdute si de umilintele sociale, el isi cauta refugii si paliative in alcoolul care destinde tensiunile interioare si da iluzia comunicarii cu semenii sau in betia de intelesuri si frumuseti, de timpuri vechi conservate in Biblioteca. Insuficiente si acestea, dar, din fericire, exista scrisul, literatura care ii fac nu doar suportabile vinovatiile, lasitatile, iluziile inselate, raul existential, ci ii aduc si revelatia unei limpeziri, a unui sens. Textul ii ordoneaza cele traite, le da o coerenta. Ioan Lacusta isi compune partitura romanului cu atentie la simetrii si contrapuncte (avem un stop-cadru reluat de mai multe ori, apare laitmotivul orbului cantand la muzicuta, ca o prevestire a mortii), la rama si axa tablourilor (un personaj la concurenta cu naratorul e bulevardul dintre Universitate si Piata Kogalniceanu, cu cinematografele, localurile si librariile lui, imbatranite, transformate, distruse din anii `60 si pana azi), la alternanta intre povestire realista, incursiune psihologica, detaliu reportericesc si profesie de credinta. Intrat in varsta crepusculara, cand orbul isi face auzit mai des cantecul, cel ce spune "eu" in textul vietii lui ajunge sa inteleaga Luminarea ca pe o incredere sacra in "minunea de a povesti si de a te sti povestit". Ioan Lacusta e un povestitor extraordinar, iar uimirea si bucuria cu care se scrie ne lumineaza mult timp dupa inchiderea cartii.