Pe doi dintre ei i-am gasit. Sunt interpreti de muzica populara si nu s-au despartit de locul nasterii lor. Din Transilvania - Veta Biris, si din Moldova - Anton Achitei, ne fac partasi la miracolul verii, cu povesti din gradina lor. Un dar de vara, pentru cititorii revistei Formula As.
Veta Biris - In imparatia miresmelor
Mare drag am sa vorbesc despre flori. Ele n-au plecat niciodata in pribegie din curtea mea. Aici, la tara, in satele noastre din Apuseni, curtea si gradina sunt lucruri nelipsite.Vezi din casa cum creste iarba. E plin de flori, de copaci, iar gradina e sufletul meu, o ingrijesc cu mana mea, ca pe-un prunc. Eu o sap, eu o plivesc, eu o culeg. Avem alei cu trandafiri, albi, galbeni si rosii. Avem iarba asa de frumoasa, ca vine lumea si o mangaie, sa vada daca e adevarata. Am sadit flori de toate culorile, ma inconjoara pretutindeni: din gradina pana pe terasa, suspendate de parca ar veni din cer. Tocmai am sadit garofite in toate culorile, parfumate si gingase. Dar trandafirii intrec acum toate miresmele. Sunt in parg, li se scutura petalele intruna si mirosul lor se striveste de pamant. E o aroma... Vita e boltita in arcuri deasupra curtii, nu ai scapare, cand e inflorita parfumul curge din cer ca o tamaie ametitoare. Iar in livada... meri, nuci, ciresi, caisi, iar sub ei, capsuni. Pacat ca nu sunteti aici sa gustati din dulceata lor, sunt atat de multe, ca nu reusim sa le adunam. Acum, in iunie, e sarbatoarea aromelor la mine in ograda. O sarbatoare care ma tintuieste aici, in sat, si nu ma lasa sa plec la oras. Locul in care m-am nascut e la cinci kilometri de Capalna, unde stau acum. Suntem toti aici: sotul meu, copiii, nepotii. Nu cred ca m-as fi adaptat vreodata la oras; numai daca stau o zi intr-un apartament de bloc simt ca ma sufoc. Da, e treaba multa la tara, la camp, chiar acum am mancare la foc pentru oamenii care ma ajuta la porumb. Dar cand termin munca si ma asez intre flori cu cafeaua in mana... gata, sunt ca in Rai. Nu cred ca exista nimic mai frumos in lume decat sa stai la umbra si sa privesti natura in toata frumusetea ei necuprinsa. S-o vezi, nu doar cu ochii, ci si cu sufletul. Mai ales acum, la portile verii, pe mine ma indeamna la viata culorile, miresmele, freamatul racoros al padurii, ma simt mai tanara, usurata de povara timpului care trece necrutator.
In copilarie, pe vremea asta si mai ales dupa ploaie, ne duceau parintii in padure, dupa ciuperci. Mergeam si pe imasurile pe care pasteau vitele, pentru ca acolo se gaseau niste bureti speciali, care ieseau din iarba imediat dupa ploaie. La noi se numesc cocarti, niste bureti marunti, foarte gustosi. Culegeam toti, cu mainile mirosind a pamant si a lemne, iar cum ajungeam acasa, mama ii si punea la gatit. Bune mai erau! Ma bucur acum, cand sunt si eu bunica, sa vad ca nepotii mei au si ei drag de natura. Cand ii vad toata ziua printre flori, in gradina, ma gandesc ca nu e totul pierdut, ca atata timp cat vom sti sa ne crestem pruncii cu iubirea pentru glie in suflet, mai avem o sansa de supravietuire in lumea asta tot mai straina si mai indiferenta. Chiar ieri au venit la mine in vizita, si ce credeti ca aveau in manute? Flori de musetel si papadii. "Uite ce ti-am adus! Le-am cules de pe ulita", mi-au zis razand, cu mainile intinse, iar mie mi-au dat lacrimile. Sunt micuti inca, doi baieti si-o fetita, dar stiu ca eu nu rup florile niciodata. Stiu ca mi-e mila sa le scurtez viata. Ma doare sa le omor, imi place sa le vad acolo, in tarana, frumoase si vii. Las natura sa faca legea ei sfanta, de la inceputurile lumii.
Anton Achitei - Trandafirii mamei Anica
Nu pot vorbi despre flori si gradini, decat daca depan firul vietii mele indarat, spre copilaria din Manastireni, Botosani. Acolo m-am nascut si am copilarit eu, intr-o casa frumoasa, la drum. Tocmai pentru ca era la drum, parintii mei, Vasile si Anica, aveau o responsabilitate in plus sa o tina mandra, sa-si chiverniseasca locsorul cat mai bine, pentru ca lumea trecea, si Doamne fereste sa fi fost ceva nelalocul lui! Nu aveam gradina mare, oricum, nu suficient cat sa zburde prin ea sase copii nabadaiosi ca noi, dar frumoasa mai era... Mama se ingrijea de ea si cel mai bine tin minte cum in fata casei, pana la drum, era ornata numai cu tufe de trandafiri rosii si roz. Dar nu de oricare, din aceia din care se face dulceata. Si chiar a dulceata de trandafiri mirosea mereu la noi in curte, un parfum de te lua pe sus. Abia asteptam sa ajung in fata casei, sa simt aroma aceea minunata. Iar aromele copilariei mele nu se termina aici: gard in gard cu noi era casa bunicilor dinspre tata. Daca la noi tronau dulcii trandafiri, la bunica stapan era liliacul. Marita, caci asa i se spunea in sat bunicii mele, ii ingrijea cu mandrie, iar in fiecare primavara, rabufneau in milioane de flori parfumate. Ma duceam langa gard si priveam urmatorul tablou: sus flori de liliac, iar sub flori, iepuri de casa, din aceia cu blana fina, de Angora, albi ca niste bulgari de matase. Cand mi-ati spus ca ati vrea sa va vorbesc despre flori, despre gradini si luna iunie, exact acest tablou mi-a revenit in minte. Cred ca este una dintre cele mai vii imagini ale vietii mele: trandafirii, liliacul, iepurii albi si aroma florilor.
Nu stiu cum de aveam noi, copiii, asa o sensibilitate pentru flori. Vad perfect in amintire imasul din fata casei, galben - in aprilie-mai, cand era parca tesut in gherghef de papadii. In satul nostru toate casele sunt cu fata spre rasarit, iar in spatele lor era o vale abrupta, foarte adanca, Valea Platonului. Din ea urcai pe o colina larga, Dealul Movilei. Pe acest deal erau numai iarba si flori de camp. Acolo mergeam, pe la doisprezece-cincisprezece ani, cu copiii, sa culegem flori si, mai ales, megara. Stiti ce-i megara? Balerina campului. Firisoare cu silueta fina, fina, terminata cu un puf alb, matasos si delicat. Tin si cativa ani in casa, stranse in buchetele si puse in vaze mici sau impreunate in coltul carpetei de pe perete, ca sa fie frumos. Apoi, sosea vremea sanzienelor... Ma gandeam: oare ce cautam noi, copiii, cu atatea buchete de flori? Ce ne atragea atat de irezistibil sa le culegem? Cred ca ne placeau si ne simteam chemati de ele, intr-un mod inconstient. Mare fiind, iti dai seama ce minune a lumii e o floare, cu cata grija sunt create, asezate de o mana nevazuta, de un mester de poveste, nazdravan. Dar copiii, copiii nu realizeaza lucrurile astea. Copiii au o atractie inconstienta spre minunile acestea, cred eu tocmai datorita curateniei sufletelor lor inocente. Imaculatul inimii si mintii ii conduce spre flori, cu care de fapt se aseamana leit. Florile si copiii se atrag unii pe altii: ele, flori ale pamantului, ei, flori mergatoare. Ma bucur atat de mult acum ca am avut firea asta, si ca astazi pot pastra asemenea amintiri. Poate si din aceste amintiri scriu acum cantece si poezie.
Ma intrebati cum putem pastra natura in noi astazi, la oras, in lumea dezlantuita... Pur si simplu trebuie sa o pastram. Natura ne hraneste. Daca te desprinzi din pamantul tau cald, al locului in care te-ai nascut, parca te bate vantul si te usuci. Atunci trebuie sa ai mereu langa tine macar crampeie din natura. Eu sunt norocos ca, desi stau la bloc, am un petic de pamant, o curticica in care am cativa copacei, putina vita de vie, bujori care se lupta cu umbra an de an, iasomie si, fireste, liliac. Iar casa e plina de ghivece cu flori. Cresc frumos la noi, pentru ca e armonie in casa, pace si intelegere. Vrand, nevrand, ele aud prin casa cantari, poezii, si atunci simt si cresc frumos. E usor sa cresti o floare; ii dai un bulgare de pamant si un fir de apa, iar ea iti ofera, zi de zi, imaginea unei minuni.