La fel de luminos precum muzica lui, s-a-ntors de unde n-a plecat, de fapt, niciodata: acasa. In anii "negri", prezenta lui ne-a albit sufletul. Acum, iubirea se relanseaza
Casa cu cantece
- In "negrii" ani `70, ati fost unul dintre sustinatorii morali ai romanilor, cu prezenta dvs. seducatoare si mereu tonica, cu melodiile dvs. care mergeau direct la suflet... Ce mai faceti, d-le Petre Geambasu? Ne bucuram mult cand va vedem in emisiunile lui Stefan Banica, de pe Pro Tv...
- Imi place cum ai inceput! ( rade ) Dar realitatea e ca eu niciodata nici nu m-am considerat si nici nu m-am simtit un idol al publicului din Romania. Cred insa ca am fost perceput ca un om la locul lui, care isi ia profesia in serios si care iubeste muzica. Asa am simtit eu ca trebuie sa ma comport: cu seriozitate. Probabil ca asta mi se trage si din familie. Am avut niste parinti minunati, preocupati sa descopere inca de mici in noi talentul nativ, pentru un domeniu sau altul. Un model de familie ce ar trebui aplicat si azi, cand intre parinti si copii par sa se caste cateodata prapastii. Le multumesc parintilor mei pentru grija cu care ne-au urmarit si pentru felul in care ne-au invatat, pe mine si pe surorile mele, sa fim seriosi si sa ducem la bun sfarsit tot ce incepem. Si ne-au mai invatat ceva: sa fim deschisi cu oamenii. Eu nu provin dintr-o familie bogata, tata a fost ofiter, iar mama casnica, dar tin minte ca niciodata nu venea cineva la noi in casa, fara ca mama sa nu puna ceva pe masa si sa faca acest gest cu gratie. Si ea, si tata, erau niste gazde primitoare si sincere. Se bucurau mereu de oaspeti, iar oamenilor le facea placere sa ne treaca pragul. Si asa am devenit si noi, copiii. Eram mereu bucurosi cand auzeam soneria de la intrare si mereu gata sa mai tragem cate-o cantare. Ca asa era la noi in casa: se canta pe rupte. Nu numai pentru noi, pentru familie, sau la petreceri, cu prietenii parintilor mei, dar uneori si pentru vecinii din blocul in care locuiam. Da`, cantam frumos, pe voci, cum invatasera surorile mele la cor, la scoala. Ca ele erau mai mari decat mine, cu cinci si respectiv sapte ani. Apoi, am ajuns si eu la scoala, unde am avut o profesoara de muzica minunata, care a stiut sa ma ajute sa-mi infloreasca si mai tare dragul asta de cantat. Si apoi, pe la vreo doisprezece ani, am auzit ca Radiodifuziunea Romana organizeaza concurs pentru corul de copii radio. M-am prezentat, si din noua sute si ceva de copii, au fost alesi doar douazeci si cinci, iar eu eram printre ei. Mare bucurie pe capul meu! Atunci l-am cunoscut pe maestrul Ion Vanica, un om pe care l-am iubit enorm si care mi-a fost dascal intr-ale muzicii, in adevaratul inteles al cuvantului. Dupa trei luni, devenisem deja solist si cantam la Ateneul Roman, in pantaloni scurti, "Sa fiu bucatar-marinar". Asta a fost primul meu hit! (rade)
Cand nota 5 e mai mare ca 10
- De unde va luati inspiratia? Ce fel de muzica se asculta pe atunci?
- Pe vremea aia, nu aveam casetofoane sau magnetofoane. Aveam un radio si atat. Ei, si ca sa reusesc sa cant si eu o melodie de la cap la coada, cu tot cu versuri, am convenit cu sora mea, ca atunci cand prindem cate-o melodie care ne place, ea sa scrie versurile 1 si 3, iar eu versurile 2 si 4, si tot asa. Si-a functionat sistemul! Cealalta sora mi-a cumparat o chitara, la care am invatat sa cant de unul singur... Apoi, la nouasprezece ani, am auzit tot la radio un anunt pentru examen la scoala Populara de Arta. M-am dus si-am intrat imediat la clasa doamnei Florica Orascu, Dumnezeu s-o odihneasca! Doamna Orascu era profesoara de canto clasic, dar am avut eu grija s-o dau pe brazda (rade) si s-o fac sa treaca de la canzzonete, la muzica usoara. Dansa a devenit profesoara tuturor solistilor din pleiada mea. Apoi a venit festivalul Cerbul de Aur - si-ti povestesc acest episod, fiindca e relevant pentru felul in care mi-am condus eu viata. Au participat la selectie Doina Spataru, Angela Similea, Dorin Anastasiu, Aura Urziceanu, eu si inca cineva de care nu-mi mai aduc aminte. Pe mine m-au picat, dar n-am plans. Mi-am dat seama ca parerile oamenilor si, mai ales, ale muzicienilor sunt relative, nu intotdeauna obiective. Dar am crezut in mine si mi-am vazut mai departe de drum. Am fost si sunt si acum convins ca, oricat ai fi de asuprit, la un moment dat, graul tot se alege de neghina. Si cred ca parcursul meu profesional dovedeste ca am avut dreptate. Asa ca, dupa Cerb, mi-am vazut de treaba. Am terminat liceul si a venit admiterea la Conservator. Da` ce mi-am zis eu? Ia hai sa mai dau examen la o facultate (ca la Conservator admiterea se dadea la doua saptamani dupa celelalte facultati), sa-mi testez cunostintele de romana si istorie. Si-asa m-am inscris la Psihologie. Dupa scris, m-am trezit ca eram al treilea pe lista. M-a luat cu ameteala si-a inceput sa-mi incolteasca in minte gandul ca poate ar fi bine sa raman la Psihologie. Dar a urmat oralul la limba romana. Aici aveau grija domnii profesori sa se pice pe capete, ca sa intre cine trebuia. Si, ca sa nu mai lungesc povestea, examinatorul s-a legat de un raspuns al meu referitor la "Istoria romanilor sub Mihai Voda Viteazul" a lui Balcescu si mi-a dat 5. In final, am picat. Fusesera saptesprezece locuri, iar eu eram numarul douazeci si cinci pe lista. Acum sunt fericit ca s-a intamplat asa, ca altfel renuntam la muzica. Uite cum ti se poate schimba destinul! Intr-o clipita! Peste doua saptamani, am dat examen la Conservator, unde am intrat fara nici o problema si-asa am revenit pe fagasul normal.
Busola deviata
- Vazuti in bloc, anii dinainte de `89 par mai negri ca smoala. Cu toate astea, a fost o perioada benefica pentru creatia artistica romaneasca, inclusiv pentru muzica usoara, care a inflorit.
- Era, intr-adevar, o emulatie artistica extraordinara! Muzica si arta reprezentau singurul debuseu al societatii. De asta artistii erau foarte iubiti. Sigur ca si noi ne loveam de diverse constrangeri, dar ne faceam treaba cu pasiune, iar asta se vedea si se simtea. Plus ca la vremea aia, si noi eram tineri si totul trecea mai usor, nu eram atat de afectati. Pasiunea era mai presus de orice. A fost o epoca de mari glorii muzicale. Am fost coleg de generatie artistica cu Dan Spataru, Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac, Mihaela Mihai, Aurelian Andreescu, Cornel Constantiniu, Aura Urziceanu... Si astea sunt doar primele nume care imi vin acum in minte. Imi cer scuze fata de cei pe care i-am omis. Iar noi, toti, am fost asa cum au fost si scriitorii si artistii, un sprijin moral si sentimental pentru romani. Am creat solidaritati culturale. Si tocmai din acest motiv ma roade pe mine o intrebare: cum iti explici ca, pana in decembrie 1989, usile salilor de spectacole erau sparte, literalmente, de miile de oameni care veneau la spectacolele lui Dan Spataru, Angela Similea si Mirabela Dauer, pentru ca apoi, la doua luni de zile, nimeni sa nu-i mai bage in seama? Refuz sa cred ca publicul nu i-a mai vrut, asa cum declama azi unii. Singura explicatie pe care am gasit-o e ca televiziunile, radiourile si apoi casele de discuri au mizat pe altceva, pe un ceva care sa le ofere castiguri mari, cu efort si investitii minime. Nimeni nu zice sa nu difuzezi si muzica tinerilor, dar, pe langa ei, trebuiau pastrati si artistii maturi, cu cariere prodigioase in spate. Slava Domnului!, eu am batut lumea in lung si-n lat, si stiu ce vorbesc. In strainatate, nu numai ca genul acesta de muzica are public si inca un public numeros, dar acolo, acesti artisti sunt cinstiti, onorati. Fiecare natie isi pretuieste nu numai artistii momentului, ci si pe aceia care au facut istorie. Numai noi ne lepadam de ei. Ceea ce e urat si trist, e un semn de lipsa de civilizatie. Eu, unul, vreo trei ani de zile, nu am inteles ce se intampla in tara in domeniul asta. Parca mi-o luase busola razna. Pur si simplu, nu pricepeam mersul lucrurilor. Personal, nu eram afectat. Aveam contractele mele in strainatate si-mi mergea bine, dar mi se parea absolut halucinanta toata aceasta rasturnare a scarii valorice. La un moment dat, eu ajunsesem sa fiu mai cunoscut in Germania decat in Romania. Insa nici asta nu m-a durut, cat m-a durut sa-mi vad colegii si bunii prieteni din bransa aruncati fortat intr-un colt de umbra al muzicii. Si in pericol de disparitie se afla astazi si adevarata muzica populara romaneasca. O muzica uluitoare! Strainii ingheata cand o asculta.
- De asta ati parasit Romania? Asuprit de nedreptatile care va inconjurau?
- Sa stii ca n-am avut un motiv punctual, vreo suferinta teribila care sa ma determine sa apuc calea strainatatii. Asa s-au legat lucrurile. Am primit propunerea de a ma alatura orchestrei lui Valeriu Grigorescu, care fusese dirijorul teatrului de revista Ion Vasilescu, unde eu am lucrat vreo sase ani, din 1971 incolo. Am acceptat propunerea si asa am plecat, cu contract, in Germania. Doi ani a tinut aventura asta. Timp in care am inceput sa-mi si orchestrez singur piesele, o indeletnicire care nu se invata asa, peste noapte, dar care mi-a prins foarte bine mai tarziu. Apoi am fost cooptat in orchestra unui alt "mare": Alexandru Imre. Dupa Sile Dinicu, Imre era cel mai mare dirijor al nostru. Nici de ei doi nu mai pomeneste nimeni nimic. Apar tot felul de festivaluri, dar nimeni nu se gandeste sa faca un festival Sile Dinicu, omul care i-a dus in carca pe multi. Sile Dinicu a fost un muzician colosal. Dar sa revin: Imre m-a luat in orchestra ca chitarist si vocal. Si cu el am plecat tot in Germania. Am fost impreuna doi ani batuti pe muchie. Asta, pana cand am ajuns sa cantam intr-un restaurant de elita din Stuttgart - era ca un teatru, cu balcoane aurite si catifeluri grele -, al carui patron era un mare meloman. Omul se ducea de doua ori pe saptamana la Viena, special ca sa asiste la diverse concerte. Ei, si acest patron m-a intrebat intr-o zi daca eu nu am orchestra mea. Si, desi nu aveam, nu stiu ce mi-a venit si i-am raspuns ca ba da, am. Probabil ca ajunsesem sa ma simt in stare sa conduc o orchestra. Si-atunci, el m-a invitat sa vin cu contract si sa cant cu orchestra mea. Am fugit la Bucuresti, mi-am compus orchestra din profesionisti alesi pe spranceana, m-am ocupat de repertoriu, am comandat instrumente si costume speciale de scena, ce mai, m-am ingrijit de tot ceea ce trebuia si, in septembrie, am plecat inapoi, in Germania, cu propria mea orchestra! Si-am avut un succes de proportii!
- Cu ce i-ati cucerit pe nemti, domnule Geambasu?
- Cu un program special gandit pentru ei. Ca repertoriul trebuie sa ti-l faci in functie de publicul caruia i te adresezi. Nu peste tot poti sa canti acelasi lucru. Apoi, prin seriozitate si disciplina. Si apoi, am avut mereu si niste soliste grozave. Mai intai, le-am luat cu mine pe Margareta Paslaru si Aquilina Severin, pe care le-am inlocuit apoi cu Mirabela Dauer si Olimpia Panciu. Apoi a venit si Doina Spataru, pentru ca ulterior sa ramana numai ea. Cu care, iata, cant si azi.
Punctul fix al vietii: familia
- Dar in rastimpul acesta destul de indelungat, in care dumneavoastra ii descopereati pe nemti, familia nu v-a dus dorul? N-a suferit? Mai ales Calin, fiul dumneavoastra?
- Dar eu n-am fost plecat cu anii. Nu! Eu plecam doua luni, ma intorceam acasa, mai plecam trei luni, iar veneam acasa, stateam doua-trei luni si tot asa. Continuam sa cant si in tara, cu Star 2000. Despartirile nu erau foarte indelungate. Si, oricum, de multe ori ii luam cu mine pe sotia mea si pe Calin. Nu mi-as fi parasit niciodata familia cu anii. Eu sunt un familist convins. Nimic nu e mai important pentru mine ca fericirea celor din jurul meu. Iar familia e bateria sufletului meu. Cum sa nu-mi fie dor de familie?! Am o sotie care nu numai ca e minunata in rol de nevasta, dar e si o mama extraordinara. S-a ocupat de Calin, a avut grija de educatia lui, i-a format caracterul puternic si, o spun cu mandrie, Calin e un om deosebit si un muzician de exceptie. Are orchestra lui si un studio de inregistrari. De la o vreme, nu s-a mai regasit in degringolada asta din muzica romaneasca. El are gata materialul pentru un album de mult timp, dar si-a spus ca la ce bun sa-l scoata pe piata?! Muzica lui nu e pentru fetite cu fustitele de-o palma.
- V-ati intors in tara definitiv. A fost grea readaptarea?
- Dupa ce-am terminat cu Germania, am luat niste contracte pe vase de croaziera, in Scandinavia, in Marea Nordului si-n Marea Baltica, dar si pe oceane, ba chiar si pe Dunare. Am vazut multe locuri superbe, care mi-au incantat spiritul! Cand calatoresti, iti largesti orizonturile, ai ocazia sa-ti formezi propriile pareri despre un loc sau o cultura si cu cat voiajele sunt mai multe si mai variate, cu atat ai mai multe puncte de reper, poti sa faci comparatii pertinente. Dupa toti acesti ani, am observat ca, in sfarsit, in Romania, au inceput sa se mai limpezeasca apele, sa se mai miste lucrurile si in plan muzical, si-acum pot sa spun ca am atat de multe solicitari, ca si daca as vrea sa mai plec, n-as mai avea timp. Dar, sincer, nici nu-mi doresc. Ma bucur ca pot sa-mi fac meseria in tara mea si la nivelul meu profesional. Ca eu sunt patriot. Si-apoi, la fel de sincer, nici din punct de vedere financiar nu s-ar mai justifica vreo plecare.
- Intr-un interviu cu Petre Geambasu e imposibil sa nu abordezi si subiectul marii lui prietenii cu doamna Doina Spataru. In general, artistii sunt oameni capriciosi, colaborarile nu dureaza. Ce sa mai vorbim de amicitii! Sunt rarisime!
- Doina este un om special. E o persoana foarte serioasa, care-si trateaza profesia cu respect si atentie. La fel ca mine. Ea s-a potrivit cu stilul meu, hai sa zicem, cazon. Fiindca, am mai spus, eu tin la disciplina. Nu-mi place sa-mi patez obrazul. Doina e foarte riguroasa, e perfectionista. Plus ca, in orchestra, mereu a fost un factor de echilibru. Doina e un adevarat camarad. Stie cum sa ma domoleasca pe mine, care sunt o fire mai tumultoasa, ii ia partea "asupritului", gaseste mereu formula care sa impace spiritele. Ca sa nu mai spun ca e o voce de o valoare incontestabila. Are capacitatea de a interpreta orice stil muzical. Apoi, e frumoasa, are carisma, impune publicului respect, dar stie sa si-l si apropie. Si, peste toate, e un prieten pe care te poti baza. Doina e un om cum multi ar trebui sa-si doreasca sa fie.
- Dar nu va simtiti cumva vinovat, fiindca ati rapit-o publicului romanesc?
- Am rapit-o, deci! ( rade ) Nu, nu ma simt vinovat, fiindca Doina mi s-a alaturat de bunavoie si nesilita de nimeni. Singura care a "silit-o" a fost dorinta ei de a-si face meseria profesionist, la niste standarde si intr-un context care, la vremea cand am inceput noi sa colaboram, nu erau de gasit in Romania. Ea si-a iubit si-si iubeste profesia si si-a dorit sa se dezvolte, nu sa stagneze. Iar in trupa mea se munceste pe rupte, se face muzica in adevaratul sens al cuvantului. Se studiaza si se inoveaza mereu. Noi nu copiem de la altii si nici nu batem pasul pe loc. Or, un artist real, nu contrafacut, exact asta isi doreste.
- In incheiere, imi permit sa va intreb: sunteti multumit de viata dumneavoastra de pana acum?
- Sunt foarte multumit. Mi-am trait viata exact asa cum am vrut eu: am o cariera in muzica, adica in domeniul pe care l-am iubit de mic, si am o familie de care sunt mandru. Am cunoscut succesul profesional, am vazut lumea... Ma simt implinit sufleteste. Nu cred c-am facut umbra pamantului degeaba. Si inca n-am terminat. N-am pus punctul final. Sanatos sa fiu, ca planuri am din belsug, iar de pasiune nu duc lipsa.