Sfantul Dumitru
Ca sa vorbesc despre ingeri si sfinti, va trebui sa ma intorc putin in copilarie, in "trista mea copilarie", cum o numesc eu.
M-am nascut intr-un sat din Campia Burzii, Mirosi, intr-o familie de tarani. Lupta pentru pamant i-a despartit pe parintii mei si asa am ajuns sa fiu data in grija unei rude indepartate. Batrana ma oprise ca sa ma creasca, iar mama plecase intr-o trasura, fara sa intoarca macar o data capul inapoi. Degeaba am alergat dupa ea cu manutele intinse. A plecat la Vulcan, la o mina, in Valea Jiului. Nici n-a apucat sa se piarda trasura in zare si batrana care ma luase in grija a inchis usa casei si mi-a dat branci in drum. "Daca exista Dumnezeu", a zis, "sa te creasca El". Dar Dumnezeu, in marea Lui bunatate pentru copii, nu m-a pierdut. S-a gasit o catea sa ma ingrijeasca. Un caine lup. Imi amintesc ca, de foame, trageam cu dintii chiar si de pasarile moarte, aruncate de oameni in drum. Pana m-a gasit cateaua, care nu m-a mai lasat sa pun gura pe ele. Nu ma lasa sa pun gura decat pe ierburi si pe legume, pe boabele de grau scuturate pe camp. Ea a fost mama mea cea dintai si dormeam amandoua sub podurile din sat.
Intr-o zi, s-a apropiat de mine un om strain, dintr-o alta comuna. Stateam intr-un sant si, cand s-a aplecat asupra mea, sa ma vada mai bine, am ridicat mainile catre el si i-am spus: "Taticule, ia-ma cu tine!".
Si omul acela strain m-a luat cu el. Mergea la rudele sotiei lui, grav bolnava, pe care o lovise un cal cu piciorul in burta si-si pierduse copilul. Asa am ajuns eu in familia lor. Asa am ajuns sa fiu infiata de Dumitru, care poarta numele Sfantului Dumitru, cel ce luptase cu Ilie paganul, cum scrie in Biblie. Pe tatal cel bun, care ma parasise, il chema Ilie. Adesea, cand eram trista, cand tatal cel nou ma certa (a fost foarte dur si aspru cu mine), plangeam si spuneam: "Li, plang, Li de la Lie, de la Ilie".
Tatal meu bun si-a amintit de mine foarte tarziu. A vrut sa ma ia dupa ce ma crescusera altii, dar nu s-a mai putut. Nu a vrut sa-mi dea actele niciodata, si tata Dumitru a facut rost de acte false, ca sa ma poata infia. Intre Dumitru si Ilie s-a dus o lupta ca si in Biblie. Dar eu l-am cunoscut pe Sfantul Dumitru, cel adevarat, pentru ca eu cred ca el a fost cel care mi s-a aratat intr-o zi. Nu stiu exact ce s-a intamplat de la un timp cu tatal meu adoptiv, dar nu mai voia sa ma tina. Ma ura ca sunt fata si nu baiat, desi incercasem sa fac de toate. Ma apucasem de cizmarie. Ciocaneam si eu, desi nu aveam decat 4-5 ani. Trageam cu rindeaua, bateam cuie, pasteam vitele. Imi amintesc ziua aceea. Tata cioplea o grinda in curte si eu imi faceam de lucru pe langa el, cautand sa-i intru in voie. Si, deodata, am auzit o voce in spate. Tata a scapat jos securea. In fata lui se afla un om batran si frumos, ce stralucea puternic in soare.
- "Dumitre - i-a spus tatei -, umbli sa lasi fata. Sa stii ca te ard. Ce ridici tu aici iti iau."
Seara, la masa, l-am auzit pe tata povestindu-i bunicii, pe care o chema tot Dumitra, ca l-a vazut in curte pe batranul Dumitru, sotul ei decedat. "El era", a spus tata. "Dumitru Jaravete batranul, socru-meu".
Nu stiam atunci, copil fiind, despre care Dumitru vorbesc ei, dar dupa 13 ani, cand terminasem liceul, au ars la noi patulul si magazia cu produse cu tot. Au ars intr-o toamna, pe 25 noiembrie. Inclusiv cu sicriul maiei Dumitra, care fusese bolnava. Aratarea cea luminoasa isi tinuse cuvantul.
Desi acum sunt o femeie de 60 de ani, nu l-am uitat pe Sfantul Dumitru. Nu numai pentru prezicerea lui de atunci si pentru fantastica sa aparitie; nu l-am uitat, in amintirea tatalui meu adoptiv, Dumitru, care m-a cules de pe drumuri, a bunicii Dumitra si a sotului ei, bunicul Dumitru, si i-am trecut intotdeauna pe pomelnic la slujbele pentru cei plecati.
Icoana Maicii Domnului
In casuta taraneasca unde locuiam cu parintii mei adoptivi aveam pe peretele de la rasarit o icoana frumoasa. Atat de frumoasa a ramas in sufletul meu icoana aceea, ca de atunci, niciodata, nici o alta icoana mai frumoasa cu Fecioara Maria si cu pruncul Iisus nu am mai vazut. Si dupa ce ai mei s-au stins din viata, am adus cu mine din sud, aici in Moldova, unde traiesc acum, icoana copilariei mele. Cand eram mica, plangeam cand o priveam. As fi dorit sa ma ia si pe mine in brate. As fi vrut sa fiu si eu copilul ei.
Ziua de 9 octombrie, pe calendarul de la Voronet, este ziua rastignirii lui Iisus. Este si ziua nasterii mele. Dar nu as fi vrut niciodata sa am si eu viata lui Iisus. Purtam si eu numele Maria, ca si al mamei mele, ca si al Sfintei Fecioare Maria.
La noi in sat, de Sfanta Maria se facea un targ frumos, unde veneau oameni din toate satele din jur. Intr-un an, de Sfanta Maria Mare, pe 15 august, cand mai erau doar trei zile pana la targ, m-am imbolnavit de pojar. Mi-era atat de rau, dar sufletul meu imi sangera cand ma gandeam ca n-o sa fiu de ziua Sfintei Maria la targ. Atunci, o fetita, vecina cu mine, mi-a zis: "Nu plange, Maria, ci roaga-te la mama ta, la Sfanta Maria, sa te ajute sa te vindeci". Am plans si am ridicat manutele spre cer si, in trei zile, bubele de pe trupul meu au disparut. Asa m-am vindecat si am plecat la targ cu copiii.
Marul de Sfantul Ilie
Imi amintesc de marul alb si dulce din fata casei, din care mama mea adoptiva, Frusina, pastra mere sa imparta la copii de Sfantul Ilie.
Imi arata cateodata o carte cu un mar mare, rotat, si-mi povestea ca este marul copiilor morti, care vin de sarbatoarea Sfantului Ilie sa primeasca mere rosii, coapte.
Asa era credinta, ca mamele care au copii morti sa nu manance mere pana la Sfantul Ilie, ca si copiilor lor din cer, sa li se dea mere din copacul sfant.
Mama avea doi copii morti, doua suflete nebotezate, si postea ca sa vada marul pe cer, la rasaritul soarelui.
Si eu am postit intr-un an. M-am culcat seara devreme. La noi, in sud, in Arges, femeile merg in cimitir la fiecare mare sarbatoare, cu cosul cu colaci pregatit de cu ziua. Cu coliva, cu bomboane, cu turta dulce. Asa am plecat si eu cu mama.
Nu se luminase de ziua. Sa fi fost ceasul patru dimineata, cand noi tamaiam mormintele si aprindeam lumanari la cruci. Dupa ce am impartit ce aveam in cos, am privit spre rasarit. Un soare mare si rosu se agatase parca de bolta la orizont. Atunci s-a intamplat minunea. Marul mare si frumos a aparut pe cer, inconjurat de ingeri frumosi, imbracati in alb.
Mere frumoase, aurii si rosii, se roteau prin aer si coborau la copiii care se imbranceau sa le prinda. In spatele cercului de ingeri erau copii multi. Merele parca dansau pana langa ei, dar nu le puteau prinde. Erau copiii ale caror mame nu postisera.
Luata cu grijile si necazurile vietii, am uitat de pomul de Sfantul Ilie. Am uitat de cei doi copii nebotezati ai mamei mele adoptive. Am rupt si eu mere crude si am mancat si am uitat de marul de aur, care se scutura sus, in cer.
Ingerul meu
M-am nascut in ziua de 9 octombrie 1949, trecuta pe 12 octombrie in acte, in comuna Mirosi din Arges. Am amintit locul nasterii mele pentru ca sunt ani si zile cand percep anumite mirosuri pe care altii nu le percep. Asa se face ca, in vara anului 1992, mi-au reaparut mirosuri pe care le aveam in copilarie.
Intr-o zi, m-am trezit in camera, spre seara, cu un miros ce parea sa vina din alta lume. Un miros de sfant, atat de frumos, ca am primit odata cu mirosul si un spor de viata. In vara aceea, mirosurile mi s-au accentuat, avand impresia ca sunt in Rai.
Un parfum deosebit de flori si tamaie, care plutea in spatiu, ma facea sa patrund pana in cele mai indepartate colturi ale pamantului. Uneori, pluteam sus printre nori. Din copilarie, traiam acea stare de a vedea pe cer in formele norilor oameni si animale, de a vedea diferite forme in coroanele copacilor, in aranjamentul florilor si al fluturilor, forme din viata si chiar din alta lume, forme dragi mie.
Ingerul meu se intorcea in serile lungi, de vara, cu parfumul lui din alta lume. Il asteptam cu inima tresaltand de o bucurie feerica.
Auzeam dusumeaua scartaind si narile simteau mirosul de cer. Intr-o zi, cum eram foarte obosita, dupa ce parcursesem 18 km pe jos de la scoala unde sunt profesoara, stateam pe pat si, odata cu parfumul, a patruns in camera un fel de fum, o umbra ce s-a lasat deasupra patului meu si am simtit pe buze un sarut rece. Apoi, umbra s-a ridicat. Am auzit podeaua scartaind, usa pocnind usor, si atat.
Doar mirosul invaluia camera, aratand ca pe acolo trecuse cineva din alta lume, din lumea celor drepti, a celor fara de pacat.
Dupa ani si ani, in 1999, intr-o seara, cand incercam sa adorm, mirosul acela de demult a reaparut, asa, ca o adiere. Mi-a gadilat narile si a disparut. Dar eu mai cred in Sfantul meu, in ingerul meu protector, chiar daca nu-i mai simt parfumul. Cred ca nu m-a parasit. Cred ca acolo, sus, inca mai vegheaza asupra mea si ca nu ma va parasi niciodata.
Maria Dobranis