Irina Petrescu - "Ne-a lasat invaluiti de zambetul lui ingaduitor"
Adrian a fost artistul generos. Nimeni nu-l va putea ajunge si egala. A dat mereu tot ce a avut, fara urma de parcimonie, fara urma de calcul. Luciditatea sa cultivata i-a oferit un statut aparte, de cele mai multe ori invidiat cu osardie. Ravna invidiei celor marunti nu i-a umbrit insa nici o clipa stralucirea fruntii sau bogatia inimii.
A plecat, lasand in urma sufletul sau pereche, pe care il va veghea mereu, si pe noi toti, care l-am iubit, invaluiti de zambetul lui ingaduitor si tandru.
Marcel Iures - "Daca nu ne-am fi iubit atat de mult,
probabil ne-am fi invidiat"
Adrian Pintea... e incredibil ca nu mai este si e aproape ireal ca pot atat de repede vorbi la timpul trecut despre un om care pentru mine e inca viu. Am fost apropiati si am indraznit multe lucruri impreuna. Am dormit amandoi la clasa a doua de tren, pe suportul de bagaje, traversand Europa spre Anglia si inapoi. Am mancat din aceleasi conserve si am impartit aceiasi bani. Am fost o generatie sanatoasa, dar zgaltaita de sistem, tinuta precum chinezoaicele cu papuci prea stramti, ca sa le ramana piciorul mic. Comunistii au crezut ca si spiritele pot fi deformate. N-a fost asa.
Nu-mi mai amintesc cand l-am vazut prima oara, ci doar prima aparitie de dupa cortina, in lumina reflectoarelor. Nici nu era greu sa nu-l remarci. Era cu totul special. Era exceptional, si ar mai fi putut juca. Prea repede a plecat dintre noi. Un om minunat, care a facut mare efort in toate exigentele lui, care a cerut mereu mai mult de la sine. Era critic cu el si cu toata lumea. Dar si generos, in acelasi timp. Un amestec de forta si fragilitate, ca la orice artist adevarat. A fost parca ajutat si de Sus, stelele au fost la locul lor, mai putin doar in aceasta ultima clipa. Daca nu ne-am fi iubit atat de mult, probabil ne-am fi invidiat, ceea ce e inadmisibil intre artisti. Dar am avut noroc sa fiu prieten cu el. Am avut noroc cu totii sa-l avem. E de-abia inceputul. Vom mai vorbi mult de Adrian Pintea, ca de marii artisti.
Andrei Blaier - "Nu l-am pierdut numai eu,
ci toata tara, Romania intreaga"
Disparitia lui Adrian a fost un trasnet cumplit... Telefonul taraia incontinuu, iar eu nu reuseam sa-mi gasesc cuvintele la tragica veste. Nici acum nu mi-e foarte usor. Nu l-am pierdut numai eu, ci toata tara, Romania intreaga. Sunt trist, si parca si mai necajit, cand vad cum ziaristii s-au inghesuit sa transforme totul intr-un asa-zis eveniment, vorbind minute intregi la televizor de boala lui, iar nu de ce talent urias a zacut in el. Boala nu conteaza. Cu totii avem dreptul la boala noastra. Adrian va ramane in memoria noastra, pentru felul in care s-a daruit pe scena, pentru tandretea lui si cultul prieteniei, care i-au atins pe toti cei din preajma lui. N-as vrea sa spun vorbe mari despre cat de prieteni eram. Dar pot spune ca l-am iubit enorm. L-am iubit pe omul Adrian Pintea, ca si pe actorul Adrian Pintea, pentru extraordinarele lui calitati de scena. Am lucrat extraordinar impreuna, nu doar in serialul "Lumini si umbre", ci de cate ori am avut ocazia. Il stiam din scoala, pentru talentul lui special. Nu era un actor care promitea, ci unul gata desavarsit. Toti ii simteam valoarea. Pastrez si acum, intr-un sertar, o poezie pe care mi-a dedicat-o. Se va asterne praful peste ea, dar va ramane dovada legaturii afective dintre noi, o ramasita a prezentei lui speciale. Nu era doar un actor implinit, ci si un om de o cultura vasta, care ne punea uneori in umbra. Vorbea o engleza impecabila, cu un accent suierator, citea la zi toate aparitiile... L-am revazut la ultimul spectacol pe care l-a pus in scena. Am stat apoi de vorba cu el si minunata lui sotie cateva clipe. Un cuplu admirabil. Iubirea lor merita o soarta mai buna...
Mircea Diaconu - "Sa ni-l aplaudam in vecii vecilor"
E adevarat ca oricine primeste o viata ramane dator c-o moarte. E adevarat ca bucuria venirii se plateste doar cu tristetea plecarii. E adevarat ce-a spus Poetul, ca suntem umbre si scurta noastra viata o intregeste-un somn.
Ne spunem acest fel de ganduri cu mintea, cu vorba. Dar cand chiar ni se intampla sa pierdem pe cineva drag, nimic din toate astea nu mai sunt adevarate, raman doar durerea, neputinta, disperarea bietului om, care este fiecare dintre noi. Si atunci, plange fiecare in felul lui, unul la televizor, altul in singuratate. Si plansul acesta e ca o boala, ne trece greu, in timp, pentru ca plecarea e reala, urata, hidoasa, iar cand este si timpurie, asa cum a plecat Adrian, nu mai ramane nimic de spus, ci doar de plans.
E adevarat ca au plecat atatia actori dintre noi, si de fiecare data am plans, noi si spectatorii nostri, dar cu totii ne-am dat seama ca cel care s-a dus ne-a ramas in minte neatins de moarte, neschimonosit de ea, ni-l pastram in minte viu si tanar, stralucitor, romantic, asa cum este Adrian, si dati-mi voie sa cred ca, asa cum Caragiale ne intra-n case si azi, ca si Banica sau Cotescu, ca Amza sau Cornel Coman, ca atatia actori dragi, va ramane si el cu noi, intrandu-ne in casa, la ceas de seara, ca o umbra, ca o aratare, real, dar pana la aplauze. Sa ni-l aplaudam in vecii vecilor.
Silvia Kerim - "Baiatul cu pasarea cantatoare"
...Asa zicea Adrian Pintea acum aproape zece ani. Era in vremea in care juca, cu stralucire, un rol pe care fiecare actor si-l viseaza inca din Institut: Hamlet. Un Hamlet premiat si mult aplaudat, ba chiar ovationat la Teatrul National din Craiova. Un spectacol invitat sa participe la un festival de reputatie internationala, chiar in tara care l-a dat lumii pe William Shakespeare: in Anglia. Asadar, Dumnezeu ii implinise ruga, inca de pe atunci. Ba chiar cu mult timp inainte, atunci cand harul acesta - stralucind in multe fatete, precum diamantul slefuit cu minutioasa dibacie - palpaia timid in inima si in constiinta lui de adolescent.
...L-am cunoscut in 1976, in vara dulce si inmiresmata (asa a ramas ea in inima mea) pe cand regizorul Mircea Veroiu filma in Moldova, la Maxut, intr-un fost conac boieresc, tragedia celor 11.000 de tarani romani, omorati prin impuscare in 1907. (Intitulat "Mania", cutremuratorul film al lui Veroiu zace si acum, undeva, in cutiile de la Arhiva Nationala de Filme.) Tin minte ca Adrian Pintea, care la vremea aceea era student, a fost "Baiatul care poarta la piept o pasare cantatoare". Iar la filmari, purta, intr-adevar, sub camasa, anume ca sa o ocroteasca, o mica pasare cenusie. O pasare care se zbatea uneori, alteori se linistea, acolo, in "cuibul" ei improvizat, langa inima "tanarului taran", impuscat, si el, in final. De fapt, pasarea aceea, cand speriata, cand fericita - era o metafora, era, de fapt, chiar inima lui. Era fiinta lui, inzestrata de Dumnezeu sa zboare in sus, spre o lume in care nu exista mediocru, nu exista vulgar. Spre o lume in care sa existe doar Frumos in stare pura, Bine in stare pura, Prietenie in stare pura, Generozitate in stare pura, Iubire in stare pura. L-am pretuit mult pe Adrian si-am ramas prieteni buni. O prietenie speciala, incarcata de complicitati dragi, tesute din amintiri, dar si din intamplari ale prezentului.
Stiam cat e de fragil Adrian, stiam ca se lua adesea "peste picior", cu o sublima autoironie, in lupta lui cu morile de vant. Odata mi-a zis: "Hamlet sunt eu!". Stia, stiam cu totii ca avea dreptate. Era la fel de zbuciumat. Dar tot el a fost si Henric al Iv-lea, eroul piesei lui Pirandello, cel care-si construieste o lume imaginara - pentru ca nu o poate suporta pe cea inconjuratoare. L-am iubit cu totii, si am fi dorit sa-l ocrotim pe tanarul suferind din serialul "Lumini si umbre", al lui Titus Popovici si Andrei Blaier (ce rol magistral!). Nu l-am uitat nici jucand in rolul lui Eminescu, din prea frumosul si prea "neglijatul" film al lui Nicolae Margineanu, "Un bulgare de huma". N-am putut, in schimb, sa-l privesc in serialul de pe micul ecran, in care a jucat pana mai ieri. Peste chipul lui, peste privirea lui, parea sa treaca, intruna, falfaitul unor aripi negre.
In urma cu doua luni, la "master class-ul" oferit de Nikita Mihalkov l-am zarit in arhiplina sala "Amfiteatru" a Teatrului National din Bucuresti. Statea in picioare, lipit de iubita lui sotie, Lavinia, cea care i-a fericit ultimii ani de viata. In aceeasi zi, spre seara, Adrian m-a sunat la telefon ca sa vorbim "pe limba noastra", despre maestrul Mihalkov. Cum sa fi banuit eu, atunci, ca aceasta convorbire va fi ultima dintre cele, sute, multe sute, care ne insufletisera de-a lungul a peste 30 de ani?!
As vrea sa stie, acum, draga de Lavinia, ca acolo, undeva, aproape de ea, printre atatia oameni loviti de plecarea lui Adi Pintea, sunt si eu. Stau lipita de un copac imaginar, acolo unde s-a cuibarit, privind spre cer, o pasare cantatoare.
Mihai Maniutiu - "Si-a trait viata din plin,
a sorbit parca fiecare clipa"
Ca toti marii actori, Adrian Pintea a fost un risipitor generos. L-am intalnit intr-un moment foarte important pentru mine, in armata, cand aveam optsprezece ani amandoi si intre noi era o prietenie stransa si profunda. Si ne-am apropiat mai tare, in momentul primului meu spectacol, Oedip salvat, jucat de un trio de aur: Adrian Pintea, Marcel Iures, Mirela Gorea. Un spectacol cu care am ajuns si in Marea Britanie. Calatoria impreuna a fost ca o completare mirifica a prieteniei noastre. Mai tarziu, drumurile noastre s-au separat, pentru ca eu am plecat la Cluj. Dar am pastrat, peste ani, amicitia. Adrian a fost un hiperdotat. L-a inzestrat Dumnezeu cu foarte mult. De aceea a si fost atat de risipitor cu sine. Si atat de generos cu ceilalti. Toate etapele vietii lui au fost traite cu frenezie si cu o intensitate maxima. Si-a trait viata din plin, a sorbit parca fiecare clipa. Iar cariera i-a fost absolut exceptionala. Dumnezeu sa-l odihneasca!