Lumina are o culoare inconfundabila. Cat e ziua de lunga, soarele risipeste peste dealuri o iradiere galbuie, egala. Daca pe langa indicatorul "Drumul Vinului" ar fi si unul pentru Florenta, ai zice ca ratacesti prin Toscana. Aceeasi dulceata in liniile dealurilor, viile impecabil aliniate si, din loc in loc, cate un conac inconjurat de plopi inalti si nemiscati. Dealurile Buzaului par scufundate intr-o pace profunda, ce te invaluie pe masura ce ratacesti prin satele si viile nesfarsite. E ca o plimbare printr-o carte postala expediata din Italia, dar care mai are ceva in plus: un spirit nepoluat de turism si de "modernizarea cu orice pret", oameni cu un fel arhaic de a fi.
Dealurile din jurul Buzaului sunt Taramul Vinurilor. Aici nu exista taran sa nu aiba butoiasele lui cu vin, sa nu aiba vita lui. Vinul bun se gaseste peste tot si fiecare se lauda cu soiul sau cu mestesugul sau secret. Aici vinul este masura lucrurilor: el iti spune cat de gospodar este omul, cat de inteligent, cat de rafinat. Totul se masoara in vin si vinul bun este conditia bogatiei si a traiului bun.
Ma opresc pe ulitele unui sat sa beau apa de la un izvor ce tasneste direct de la poalele unei cruci din piatra. Din curtea casei, ma vede si ma striga un barbat: "Haideti mai bine sa va dau un pahar de vin bun. Va racoreste mai bine ca apa de izvor si va satura mai ceva ca o masa la restaurant!". Il cheama Coman Apostol si sta, ca in toate duminicile, pe prispa casei, privind cum se inalta soarele peste dealuri. E spectacolul sau preferat pentru duminica dimineata. Nu televizorul, nu ziarele, nu radioul. Cu fata arsa de soare, cu parul alb, umbla prin curte fara papuci, ca si cum ar fi o camera in aer liber. La cei 70 de ani ai sai, calca sprinten si ma invita direct in racoarea cramei. "Daca vrei sa afli traditia adevarata a facerii vinului, in partea asta, la noi ai nimerit bine. Oamenii fac vinul bun pentru ca nu s-au modernizat ca in alte parti. Uite-aici: astea-s butoaiele mele. Pentru vin - de stejar, pentru tuica - de dud. Stejarul lasa vinul sa respire, dudul ingalbeneste tuica. Dar daca ai butoaie bune, asta nu-i tot. Ca, dupa ce le umpli, trebuie sa ai grija de ele ca de niste copii. Eu in toata ziua ma gandesc la ele, vin sa vad daca sunt bine, trebuie sa le speli, sa le repari, sa le cureti. Cand ai dragoste de treaba asta, merge usor", spune si incepe sa imi explice cu de-amanuntul munca uriasa pentru un pahar de vin bun. Vorbeste si tine o mana pe butoi, de parca ar tine-o pe umarul unui vechi prieten.
In crama joasa, cu traverse de stejar pe tavan si miros de lemn ud si de vin, e toata viata lui Coman. Via mostenita din batrani, munca de-o viata pe langa butucii cu struguri, mestesugul de-a face un vin bun, care i-a hranit familia si i-a tinut rangul printre sateni. In cateva butoaie, in aroma si limpezimea vinului sta munca de cateva generatii a acestei familii.
Nea Coman umple o carafa. Deasupra ei se ridica o spuma rozalie imbietoare si aerul se parfumeaza. Iesim afara. Un paharut cu licoarea magica este ridicat in soare: "Uite ce limpede e! Asta e rubinul nostru, asta e, pentru tarani, comoara din beciuri. Vinu` asta e limpezit de trei ori. De trei ori i-am scos drojdia si i-am spalat cu apa de izvor butoiul. Io acum ii cunosc taria numa` cat ma uit la el. Vezi ca are deasupra o linie, asa? Linia vinului din pahar iti spune cat de tare e vinul. Mie nu-mi trebe instrumente de-astea moderne. Io tot ce am e cum am mostenit".
Altarul vinului
Cu mersul lui in pasi mici si repezi, Coman ma conduce in sura de langa casa. Soarele se strecoara inauntru printre scandurile inalte. Firicele de lumina cad ici-colo pe obiecte ciudate din lemn, ramase parca din alte secole. Batranul Coman ma duce printre toate obiectele astea misterioase, ca intr-o vizita prin muzeu. Numai ca tot ceea ce este aici nu sunt simple amintiri pastrate de la inaintasi. Sunt chiar instrumentele de facut vinul, mostenite de sute de ani, poate chiar de la daci. Totul este din lemn. Sfredele, rotite, manere, zdrobitoare si mustitoare, toate sunt facute din lemn, cu o migala si o perfectiune uimitoare. Pana si cuiele sunt din lemn. Instrumente ciudate, rasucite de parca lemnul ar fi impletit. Ma gandesc ca in marile muzee de arta contemporana asa ceva ar trece drept piese de sculptura.
Coman se opreste in capat, langa o piatra lunga ca o masa. Parul alb ii straluceste atins de razele ce izbucnesc printre scandurile peretilor. Ii aud vocea in clar-obscurul surii: "Tot ce-i aici sunt instrumentele de facut vinul. Totul ii din lemn. Asta face vinul sa fie bun - lemnul. Si aici o sa va arat ce e cel mai important. Este... cum sa va spun io... Asta-i altarul taranilor din toata zona asta, de la Buzau pana la Istrita. Asta-i linul". Trage la o parte o panza subtire, lasand vederii o piatra lunga, sculptata. E piatra de Buzau, calcaroasa, facuta din scoici si melci presati in milioane de ani. Nu e o piatra uniforma, e chiar asa: un bloc de cochilii presate, pe care le distingi clar, pe fiecare in parte. Deasupra sunt sculptate un pic in adancime doua spatii separate, intre care exista un mic sant de scurgere. "Fiecare taran are un lin in curte. E ca un altar de piatra, pe care noi punem toamna strugurii. De pe lin se scurge sucul strugurilor usurel in butoaie, ca dupa cum vedeti, el ii aproape orizontal. Si ca sa fie bine storsi, punem copiii sa joace desculti pe el. De-asta se spune "cand se joaca strugurii pe lin". Si daca ii joci bine si toate instrumentele sunt de lemn si sunt curate, nu trebuie sa pui nimic in vin, nici o chimicala. Tre` sa ii mustesti in hardau si daca vrei aroma, sa scufunzi strugurii... Is mai multe etape, da` nu pot sa va spun io tot secretu`, ca-i cu mestesug." Imi face cu ochiul si acopera altarul de piatra.
Cateva zile am strabatut acest taram al vinurilor. Salbaticia dealurilor si explozia de vegetatie se amestecau cu rigoarea viilor, cu alinierea milimetrica a vitelor. In departare, stralucea creta alba a crestelor, piatra extraordina-ra de Buzau, care a facut din oamenii de aici si cioplitori renumiti. Am aflat de la tarani noile nume ale cramelor sapate in dealuri de sute de ani: "la danezu`", "crama olandezului", "domeniile franco-romane". Mi-am zis ca asta este, poate, felul extraordinar in care aratau viile. Fusesera cumparate de straini. Mai multi tarani m-au contrazis: "Aici asa a fost de cand ii lumea. Noi ne-am ocupat de vie mereu. Si acum, tot noi ne ocupam, doar nu credeti ca gaseau strainii specialisti mai buni ca noi, pentru pamanturile astea", imi spune Gheorghe Amariei. In alt sat, un taran cu foarfeca de taiat vita la brau imi spune razand: "Pai au venit la noi, ca avem vinu` mai destept ca al lor. Ca daca bei doua pahare de tamaioasa de-a noastra, canti frumos, macar ca n-ai cantat niciodata: stie vinu` a canta pentru tine. Tot taranu` de-aici, din zona, munceste dealurile astea, nici o grija!"
Cu fata la soare
Din sat in sat si din crama in crama, am ajuns la capitala acestui taram: Pietroasele.
- "De ce se face vinul mai bun aici ca in alte parti?", intreb. "Asa a vrut Dumnezeu! Alta explicatie nu am pentru locurile astea. E un pamant extraordinar, calcaros, care pastreaza soarele in el si dogoreste si noaptea. Apoi, e pozitia pe meridian si e si orientarea catre sud. Deci, de-a lungul intregii zile, stam cu fata catre soare. Cine a vrut sa existe toate astea la un loc? Asa a fost sa fie, si oamenii de aici sunt binecuvantati. Calitatea locului si a pozitiei mai are corespondent in Europa doar la Bordeaux", imi spune specialistul in degustari al cramei Pietroasele, in timp ce ne indreptam spre o scarita mica, de fier, ce coboara in strafundurile pamantului. Si de parca toate darurile astea nu ar fi fost de ajuns, nu departe de aici s-a descoperit "Closca cu puii de aur", in vreme ce nenumarate cetati dacice si morminte neolitice ies la iveala din pamant la tot pasul.
Am patruns in crama ca in burta unui peste urias. Imaginea din fata mea e impresionanta. Un labirint nesfarsit de butoaie mai mari sau mai mici se intinde in racoarea si intunecimea acestui beci. Din loc in loc, cate un bec sfasie intunericul si te lasa sa ghicesti dimensiunile uriesesti ale budanelor din lemn. De unele dintre ele sta sprijinita cate o scara ce se inalta abia pana la jumatatea lor. Ma simt ca un liliputan intre recipientele astea cat o casa. Si fiecare e notat cu anul si soiul de vin pe care il tine in burta enorma de stejar. Butoaiele sunt asezate pe un fel de sine din beton. Spatiul creat in felul acesta sub ele este plin cu sticle prafuite si fara etichete. Sunt sticle vechi, care asteapta la orizontala, ca licoarea din ele sa devina mai tandra, mai rafinata. "Cel mai vechi vin pe care il avem este din 1942. A scapat ca prin minune de raidurile nemtesti si apoi de cele rusesti. Dar crama este mult mai veche. La inceputurile ei, inainte de 1600, era o crama manastireasca. Noi am pastrat soiurile, si in buna parte si metodele traditionale. In ultimii ani, cred ca cel mai bun vin a fost in `86. Vremea a fost prielnica si un pahar de vin din `86 il recunosti imediat. Vinul nostru emblema e tamaioasa romaneasca. Se face in multe locuri din tara, dar al nostru e cel mai bun."
Am plecat de la crama Pietroasele. Strabat viile nesfarsite de care, in curand, vor atarna in ciorchine boabele galbene precum mierea, sau rubinii. Las in urma degustatorul cu simturile incordate ca sa simta sufletul vinului, batranul cu parul alb care asteapta pe prispa sa rasara soarele duminica dimineata, in timp ce vinul lui se catifeleaza in butoaie. Printre randurile nesfarsite de vie, umbla tarani cu foarfece mari la brau. Locuri unde ziua dealurile sclipesc argintiu sau verde inchis, iar noaptea pamantul dogoreste. Am facut o vizita acasa, in tara vinului, acasa la Dyonisos. In ograzile oamenilor, altarele asteapta copiii desculti, sa joace strugurii pe lin.