Nu cu multa vreme in urma, Primaria generala cumpara 500 de autobuze de firma pentru a-i transporta europeneste pe locuitorii Capitalei. A dat o suta de milioane de euro pe care i-a regretat, insa, la prima caldura. Masinile nu aveau aer conditionat. Dar erau curate, aveau un aer modern, cu panourile lor de afisaj electronic, cu scaune moderne, cu manere lucioase. Mai toti bucurestenii s-au indragostit de ele. Unii dintre ei atat de tare, ca ar fi vrut sa le ia acasa. Si, daca nu se poate in intregime, macar pe bucati. Azi un maner de scaun, maine un ciocanel de spart geamul in caz de urgenta, masinile au inceput sa arate cam jalnic, despuiate de luciu, cu geamurile sparte si caroseria plina de graffiti.
Desigur, vandalizarea masinilor nu se poate petrece pe nevazute. Oamenii care circula cu masinile ii stiu pe cei mai talentati desenatori. Pentru complicatele mazgaleli iti trebuie timp. Vandalii cu pricina par sa-l aiba din plin. Cine a mers in traficul infernal al Bucurestiului si a stat la stopuri cu sferturile de ora intelege acest lucru. Cu toate acestea, zice-se, oamenii nu vor sa intervina. Nu, nu le e teama. Le e rusine sa faca treaba altora. Vandalizarea masinilor de transport in comun, scrierea lozincilor ilizibile pe cladirile centrale, spargerea geamurilor din casele cu aspect parasit, toate acestea se petrec si pentru ca cetateanului obisnuit nu-i place sa intervina. Nu e treaba mea! Lasa-i, sunt copii! Si Politia unde este? Cam asa isi spun oamenii care prefera sa intoarca privirea si sa-si vada de treaba. De ce s-ar complica pentru un maner de scaun, chiar daca provine de la costisitoarele autobuze pentru care am platit cu totii taxe si impozite? De ce si-ar aprinde paie in cap pentru un geam spart intr-o doara de unul dintre calatori? Impresia ca un anumit tip de interventie cere o reactie profesionista, calificata, si nu una de pe strada, a incurajat absenteismele de toate tipurile. De ce sa ne bagam daca nu e treaba noastra? Aceasta e lozinca omului cumsecade care crede ca toate acestea sunt exterioare universului sau. De ce l-ar reclama pe vecinul care loveste trei masini in parcare cu manevrele sale nepricepute? De ce ar telefona la primarie pentru pomii taiati aiurea de muncitorii de la drumuri? De ce ar intreba ce se intampla cu bordura veche, dar inca buna, pe care o tot inlocuim la marginea celor mai proaste drumuri europene?
Aceasta complicitate din delasare are efecte dincolo de orizontul omului obisnuit. Astfel ca nu o sa aflam nicicand ce s-a intamplat cu imensele datorii acumulate de bancile care au dat faliment dupa ce au alimentat conturile politicienilor la putere pe vremea aceea. Nu vom afla, de asemenea, daca demnitarii care au facut fals in declaratii, negand relatiile cu securitatea, dovedite ulterior, au fost si pedepsiti de justitie, cum scrie la lege. Nu vom afla in veci cum si-au facut averile demnitarii si nici cum e posibil ca, dintr-un salariu de bugetar, sa-ti construiesti cvartale de vile si sa agonisesti si un apartament la Paris. Nu vom afla de ce banii nostri finanteaza campanii electorale, si unde se duc banii Uniunii Europene cand dispar in bugetul statului sau prin cine stie ce institutie obscura care ar trebui sa-i distribuie mai bine. Nu vom afla de ce ministrii au turme de consilieri, de ce parlamentarii trebuie sa aiba o intreaga suita de functionari pe organigrama, de ce birocratia mananca mare parte a bugetului alocat institutiilor publice.
Viata civica a romanului mediu este parazitata de o intelegere gresita a spatiului privat si a interesului public. Oamenii cred ca daca tin privirea plecata si se strecoara pe marginea drumului, nu vor fi implicati in realitate. Si nu stiu tocmai faptul ca marile fraude si vandalizari din spatiul public, acelea pe care le ingaduie din pasivitate si lasitate, sunt cele care-i fac spatiul privat tot mai nelocuibil.