S-a lansat dintr-un foc, cu doua melodii pe care le canta toata lumea: "Omul bun si pomul copt" si "Iarba verde de acasa". La mijlocul anilor 90, Mircea Rusu era numarul unu in Romania. Si apoi, stop. In plina glorie, s-a facut liniste. Ardeleanul a plecat la fel de molcom precum a venit. Unde? I-am luat urma si l-am descoperit la Band, o comuna pe langa Targu Mures, intr-o ipostaza... inedita: Mircea Rusu este primar!
Lumini si umbre
- In plina voga, ati disparut fara urma. S-a latit vorba ca v-ati fi intors in Ardeal...
- N-am disparut, ba chiar sunt mai activ decat am fost vreodata. M-am asezat temeinic pe administratia publica locala, acasa, la Band. Sunt primar in sat si, poate sa va para ciudat, imi place de mor. Sigur, n-am mai fost asa de prezent pe micul ecran cu melodiile mele, dar traiesc o experienta pe care nu aveam voie sa o ratez si pe care nu am crezut de cuviinta ca trebuia s-o anunt. Mereu am aparut in lumina publica numai cand am avut ceva de spus. Altminteri, nu. Si am ramas consecvent in aceasta privinta.
- Totusi, cand e vorba de muzica, nu se renunta asa de usor la succes. Plus adoratia fanilor...
- A fost, intr-adevar, mare succes. Am venit de nicaieri, iar dupa un drum foarte lung, in 1996, s-a intamplat, pur si simplu, sa inregistrez un succes exploziv. E mare lucru sa fii un muzician indragit, deopotriva de tineri si varstnici, iar eu mai resimt acest lucru si acum, cand nu mai sunt in circuitul activ muzical. Ma mai duc din cand in cand sa cand in week-end-uri si constat cu bucurie ca afectiunea publicului fata de mine nu s-a schimbat prea mult. Acum ceva vreme, exact in "Formula As", spuneam ca mie succesul mi-a dat bucurii, dar si frisoane. In primul rand, pentru ca a venit la o varsta matura, 37 de ani, cand nu mai puteam sa ma imbat cu apa rece, crezand ca nu voi mai parasi niciodata acele "culmi". Gloria nu este un contract cu eternitatea, si ma bucur ca am inteles acest lucru la timp, poate mai bine decat o fac tinerii de azi. Privind in urma, cred ca succesul meu a fost in primul rand o revansa luata in fata acestui oras frumos, dar si foarte neasezat, Bucurestiul, pentru ca "imi daduse cu flit" in cateva randuri, cand venisem zelos sa il cuceresc. Ei bine, n-a fost asa. Bucurestiul s-a dovedit necrutator cu tineretile mele. Asa ca succesul a fost o revansa, un succes pe care insa nu l-am luat prea mult in seama si ma bucur ca nici el pe mine. Asadar, cand m-am despartit de "sistem", am facut-o impacat cu mine. Motivul? Publicul era prea tare bombardat de tot felul de subproduse, si a canta asa cum voiam eu sa cant devenise, mai degraba, un exercitiu personal decat o prezenta in industria muzicala. Cu toate astea, vad ca lumea nu m-a uitat, pe unde merg, oamenii ma tot intreaba de muzica, si simt ca am o datorie fata de ei. Vreau sa fac in asa fel incat sa combin aceste doua mari preocupari ale mele: muzica si administratia publica. Dar de data aceasta, totul va fi facut suta la suta de mine, imi voi produce singur muzica. Nu vreau sa intru in paienjenisul fara inceput si sfarsit, care se tese la casele de discuri. Sunt atatea lucruri mizerabile... Cred ca deja se stie prea bine cum se folosesc de artisti "profesionistii" din "industrie", cum le epuizeaza succesul, cum isi umplu propriile lor buzunare furandu-i, cum le intorc spatele cand au, in opinia lor, ceva mai bun. Se stiu aceste lucruri, se spun mereu, nu se schimba nimic. Sau alt exemplu: cum iti explici ca un succes precum "Iarba verde de acasa" nu a fost niciodata difuzat pe un post de radio Fm? Ce criterii au aceste posturi? Va spun eu: criteriul banilor, adica platesti, daca vrei sa te auzi la radio. S-a ajuns intr-un moment dramatic, in care evenimente cu totul si cu totul nefericite stabilesc politicile posturilor Fm: a trebuit sa moara Teo Peter, ca el sa devina un mare muzician, a trebuit sa moara Laura Stoica, pentru ca ea sa primeasca respectul cuvenit. Biata s-a chinuit din rasputeri sa-si promoveze discurile, stiu asta. Cum se face ca aceleasi radiouri care au refuzat-o ani de zile joaca elocventa respectului acum, cand ea s-a prapadit? Este vorba chiar de nesimtire, de goana dupa nenorocita aceea de audienta, dar si de ploconismul unora dintre artisti. Oricum, am hotarat ca, la un moment dat, sa spun toate lucrurile acestea intr-o carte. Ar fi mult mai lejer si mai onest pentru mine. Mai ales ca foarte rar se intampla ca interviurile sa respecte cuvantul rostit, iar din acest punct de vedere, de trei ori "bravo!" si palaria jos in fata "Formulei As", care a reusit sa se pastreze curata, atatia si atatia ani.
- Asadar, ai terminat-o cu industria muzicala, dar nu si cu muzica...
- Cam asa ceva. Continuu sa am planuri muzicale: vreau sa cant in sali de teatru, vreau sa fac un concert cu orchestra simfonica din Targu Mures. Nu dintr-un moft, dar ma gandesc ca dupa atata cariera, poate merit si eu sa-mi aud melodiile interpretate intr-o impecabilitate orchestrala de sunet si culoare. Numai asa ma mai intereseaza sa cant cu adevarat. Ca de placere, cant toata ziua: in ograda, florilor, ierbii. Cant si in studio, mai cant in spectacole, in week-end-uri. Poate va vine greu sa credeti, dar noi avem gata patru albume, cu titlu cu tot. Si mai am un proiect: am descoperit la mine, in Band, o tiganca tanara, care canta absolut nemaipomenit. Vreau neaparat sa-i scot un album, sa o auda lumea.
Satul cu lipici
- Sa reformulam mai protocolar marea schimbare din viata ta: vasazica, initiatorul formatiei "Mircea Rusu Band" este acum primar in satul cu acelasi nume: Band. Cred ca esti singurul artist roman cu tricolor de primar pe piept...
- Bandul e o comuna mare, are douasprezece sate. Eu m-am nascut la optsprezece kilometri de acest loc, dar in clasa a opta, din cauza serviciului lui tata, Dumnezeu sa-l ierte, ne-am mutat aici. Are Bandul asta un lipici, ceva special, care m-a facut sa-l iubesc profund, iar in 2004, m-am hotarat sa incerc sa-i redau ceea ce merita: frumusetea si respectul. Pana atunci, comuna aceasta era ca un tufis napadit de ganganii, cu celebrele trotuare cu dale de pe vremuri, una da, alta ba, de nu aveau loc sa paseasca doi oameni. Iluminatul public era la pamant, dupa ora zece se cufunda in bezna... Cum sa nu ma bucur astazi, cand Bandul are alei largi, asemeni unui oras, un parc foarte frumos, iluminat de o baie de lumina, firme care infloresc economic, o dinamica a schimbarii formidabila. E foarte greu sa exprim in cuvinte cat de mare mi-a fost bucuria sa tai panglica de inaugurare a sistemului de apa potabila sau sa pasesc in sala de sport nou-nouta. O mare fericire e si aceea ca in prezent demaram constructia Casei de Cultura, ca in septembrie incepe cea a spitalului si ca in toamna am licitatia pentru primul tronson de asfaltare de drum, asa incat toate satele comunei vor fi legate de centru, prin strazi pavate. Avem singura pizzerie rurala, foarte moderna; avem salon de infrumusetare si masaj, la nivelul celor din marile orase. Centrul Bandului e racorit acum de o frumoasa fantana arteziana. Printr-un program Phare, am creat conditii impecabile in gradinita si scolile din localitate, care azi au pana si incalzire centrala. Acum, cand ma intorc, vreau sa incep lucrul la ziar. Intentionez sa dau drumul unui ziar local, asa incat trasparenta muncii mele acolo sa fie totala. Treaba multa, dar facuta cu dragoste...
- Consatenii tai sunt oameni seriosi, din Ardeal. Cum au acceptat un primar-cantaret?
- Cred ca au simtit ca era momentul unei schimbari. Bandul e o asezare destul de mare, dar a fost cumva uitat la periferia "cetatii", nu am fost considerati suficient de importanti. Asa ca, saracii bandenii mei atipisera. Paisprezece ani nu se intamplase nimic, nimeni nu i-a intrebat ce ii doare, ba au avut parte si de un fost primar dictator, care a facut neobservata trecerea la democratie si libertate. Nu mi-a trebuit cine stie ce mare curaj, ca sa-i conving sa se transforme din legume in plante vii, adica din spectatori ai vietii in participanti. Ma bucur ca am reusit sa imprim in Band un soi de "hei-rup-ism". Adica m-am gandit sa-i implic direct: le-am dat piatra, ciment, betoniere, iar ei isi fac singuri trotuarele din fata caselor. Daca la inceput au fost reticenti, acum sunt foarte bucuros ca nu mai birui cu cantitatile de ciment. Bandenii mei incep sa se trezeasca. Sigur, sunt si nenumarate probleme, dar pe fond, schimbarile sunt spectaculoase. Un alt pariu foarte mare este ca fac locuinte pentru rromi, avem 1800, cei mai multi din judet. E o lupta. Dar ei nu reprezinta o problema etnica, cum nici maghiarii nu o reprezinta. Ba chiar e mare armonie, iar ungurii nostri sunt un model de harnicie. Da! Imi place foarte mult indeletnicirea mea de primar. Fortand o metafora, as spune ca oamenii Bandului sunt noul meu public, un public fierbinte, de care ma simt profund atasat.
"Niciodata n-o fost sa nu fie cumva"
- Mircea, cum se vad Romania si viitorul ei dintr-un sat tihnit, ardelenesc?
- Pai, mai jos decat atat, nu vad unde s-ar putea merge cu tara aceasta, asa ca suntem nevoiti sa speram la bine. Probabil ca intr-o buna zi, barbatii politici ai Romaniei se vor scutura de praful care sta acum pe umerii lor si vor face tara asta frumoasa. Eu cred ca singura sansa a clasei politice este sa treaca la fapte. Si mai cred ca trebuie sa se ridice noi valuri de tineri politicieni, care se vor primeni pana la urma. Nu sunt speriat de negura orizontului, cred ca se va lumina, in cele din urma, cerul deasupra romanilor. Mai ales in conditiile in care rabdarea oamenilor a cam trecut, si merg la vot, nu doar ca sa vare biletul in urna, ci chiar ca sa voteze, responsabili si constienti. In rest, e mai liniste la sat... Aici, la Bucuresti, se grabeste toata lumea, nu neaparat cu folos, ci dintr-o trepidatie interioara care nu le lasa ragaz. Sunt prizonierii televizoarelor. La noi, viata se masoara in timpi naturali, oamenii stau relaxati la vorba, ii vezi jucand sah in parc, iar cu calm poti intelege mai bine ceea ce vezi in jurul tau. Vorba ardeleanului: "Apai, niciodata n-o fost sa nu fie cumva". (Rade)
- Traim in plina ofensiva mondialista. Oare traditia satelor noastre va rezista? Si daca da, mai poate fi ea un model, o salvare?
- Da! In mod categoric, in sate si la batrani mai putem gasi Romania asa cum ar trebui ea sa fie. Sa va povestesc despre un sat vecin cu noi, Petea. Va spun despre el, pentru ca acolo am vazut eu niste imagini care m-au impresionat profund. In Petea este o biserica foarte mica, din lemn, cu niste ferestruici cat palma. Tocmai dimensiunile acestei biserici ii dau o intimitate si o sacralitate aparte. Ei, cand am trecut pragul, am gasit bisericuta ticsita de oameni imbracati in straiele lor cele mai bune, mai ales batrani, toti in genunchi, intr-o liniste ireala. Stiu, poate este o imagine comuna bisericilor noastre, dar va spun, era ceva in plus acolo. Nici o soapta, toti patrunsi de emotia slujbei... E un loc magic la Petea, un satuc care, lucru bizar (sau poate dimpotriva), a dat cateva generatii care in proportie de suta la suta au fost oameni cu studii superioare. Doctori, oameni de vaza. Chiar si doctorul nostru din Band e de-acolo si putea sa ajunga oriunde, pentru ca este extrem de apreciat. El a preferat, insa, sa se intoarca acasa, sa revina in sat, la oamenii lui. Si eu sunt un patit. Dupa ani petrecuti hai-hui, m-am reindragostit de sat si ma bucur ca acelasi sentiment anima intreaga familie. Fiul cel mare, Adi, e student la Ase in Bucuresti, dar e bandean cu drag de casa. Florin, cel mic, este elev in clasa a Xi-a, la un liceu din Targu Mures. Sotia e cu mine. E placut, asezat, ne gasim bucuriile simple. Trebuie neaparat sa veniti sa vedeti si sa va convingeti; este o invitatie pentru redactia "Formulei As" si, prin voi, pentru toti cititorii ei. Este gestul meu de recunostinta si respect fata de aceasta revista. E o publicatie care imi tihneste, pentru ca este normala. Iar eu am fost antrenat de Band pentru normalitate. Cand eram artistul numarul unu in tara, cand valva era cea mai mare, aici totul se desfasura mai departe, linistit si firesc, eram vazut pur si simplu ca baiatul care vine acasa.
- Are Mircea Rusu vreo melancolie?
- De trei ani nu mai am timp de melancolii si cred ca asta e foarte bine. E bine ca nu mai vad lucrurile prin clisee, ca le intuiesc lumina interioara. Imi place din ce in ce mai mult sa vad ce nu se vede, nevazutul. Imi place sa mai fiu prezent si in mister, nu numai in cotidian. Cred cu tarie ca ceea ce se intampla in lumea launtrica determina evenimentele exterioare, si nu invers. Daca e sa ma uit peste umar, da, regasesc mereu cu mare placere perioada anilor 70. Scenele lumii erau pline de muzicieni extraordinari si toti mi-au dat mie aripi, datorita lor am devenit la randul meu artist - Pink Floyd, Yes, Genesis, Peter Gabriel... Intr-adevar, mi se intampla sa-mi amintesc de perioada aceea cu melancolie.
- Vreo tristete?
- Am si din astea vreo cateva. Cea mai mare este urmatoarea: ce face Romania cu fiii ei cei mai buni? Cateodata, eu am sentimentul ca ii omoara. E ca un blestem. Pana nu balacarim pe cineva merituos cu adevarat, parca nu ne simtim bine. In toate domeniile. Oamenii buni sunt culesi cu penseta si inlaturati unul cate unul. Solutia? Crede-ma ca nu stiu. Am cautat-o mult timp, dar nu am gasit ceva care sa sper ca va alunga foamea asta romaneasca de a distruge ce are bun. Daca ai cea mai mica pornire comunitara, daca vrei sa faci un pic de bine, imediat te inconjoara si te consuma ca hienele. Iar asta este una dintre cele mai cumplite crime: sa ucizi intr-un om pornirea cinstita de-a face bine. Nici macar nu mai este crezut ca vrea sa faca bine, pentru ca binele in sine, ca act de intentie, e suspectat chiar de la inceput. Si felul in care isi parasesc romanii patria este foarte trist. Intr-o tara atat de mare si frumoasa, sa nu se poata crea un cadru care sa tina fiii acasa?! Este inadmisibil ca Ungaria, o natiune cu un camp si un lac, sa fie inaintea noastra, o Romanie careia nu-i lipseste nimic. Avem absolut toate frumusetile care se pot gasi intr-o tara. Poate ca suntem inca bulversati de schimbarile istorice din ultimii aproape douazeci de ani, inca ne aflam la confluenta generatiilor. Singurii care nu pot fi pacaliti sunt batranii. Nu stiu prin ce simt numai al lor intuiesc fara gres autenticul de non-autentic. Dar ei vor disparea, timpurile se schimba cu repeziciune, nu numai la noi, ci peste tot. Robotizarea nu ne va mai ingadui sa privim indarat, sa luam aceste modele autentice. Probabil ca asa trebuie sa fie... Traim, oricum, vremuri interesante, palpitante, traim istoria.