Odata in plus s-a dovedit ca nu e suficient sa dai un titlu de proprietate. Trebuie sa creezi si mecanismele unei bune gospodariri a pamantului. Trebuie sa inlaturi monopolul marilor latifundiari care au pus laba pe statiile de mecanizare din fostele Ias-uri si Cap-uri si isi inchiriaza tractoarele si combinele la pret de limuzina. Pretul pentru un hectar de pamant este uneori de cateva ori mai mare decat pretul graului recoltat. Unii prefera sa lase pamantul parloaga pentru a nu-si inmormanta sub brazda economiile de peste an.
Romania s-a mandrit cu sistemul ei de irigatii. Legendele zic ca aproape jumatate din suprafata arabila a tarii este impanzita de aceasta retea, ca putem scoate paine din piatra seaca a campiilor folosind robinetul instalatiei nationale de irigatie. Nu a fost cazul. Fabuloasa instalatie era mai degraba modesta si nu ar fi facut fata vremurilor si cerurilor schimbatoare de acum. Basca faptul ca, dupa revolutie, mare parte din instalatie a fost furata si vanduta la fier vechi. Dar si daca ar fi ramas pe loc, instalatia de irigatii ar fi fost de neatins pentru tarani. Pretul apei este piperat din cauza curentului electric si a intretinerii miilor de kilometri de tevaraie. De irigatii profita nu gospodariile mici, ci marile exploatari agricole ale arendasilor, multi pescuitori in apele tulburi ale irigatiilor si tranzitiei. Am ajuns la situatia in care e mai bine sa renunti la pamant in favoarea arendasului. Si acesta e, in multe cazuri, statul. Renationalizarea pamantului se face acum prin metode economice, sub acoperire legala. Dar indiferent de proprietari, seceta a lovit din nou fara ca sistemul national pentru irigatii sa fie functional. Avem si o explicatie. Nu indolenta si ignoranta ministrilor agriculturii de dupa decembrie 1989, nu disparitia suprarealista a instalatiilor de irigatii (intinse pe mai bine de trei milioane de hectare, nu exista martori sau probe a acestei hotii nationale), ci schimbarea climei. Explicatie plauzibila pentru betesugul istoric al administratiei romanesti care nu stie sa faca vara sanie si iarna car. Faptul ca restituirea proprietatilor s-a intins pe aproape doua decenii a sterilizat pamantul. Nimeni nu a mai rotit culturile, nu s-au mai facut culturi de intretinere, sa fixeze mineralele in sol. Nu s-au construit bazine colectoare pentru ploile care au rupt anii trecuti drumurile, podurile si orasele in doua. Nu au fost create cursuri secundare in reteaua hidrografica, pentru a capta apa si a o aduce in apropierea pamantului arabil. Pe scurt, nimeni nu a dat dovada de clar-viziune si pricepere. Alibiul globalizarii secetei e bun. Pentru guvern e mai convenabil sa dea vina pe efectul de sera si sa eludeze propria responsabilitate.
Cine a citit cartile de istorie, stie ca, in antichitate, egiptenii isi construisera o imensa cisterna pentru captarea apelor Nilului undeva in desert. A fost o munca faraonica, asa cum ne place sa numim, in deriziune, marile si nebunestile intreprinderi ale antichitatii egiptene. Acel rezervor a transformat, timp de secole, una dintre cele mai aride zone ale lumii in paradis agricol si rezerva de hrana pentru vreme de seceta. Acest tip de proiecte nu-i inflacareaza pe romani, care nu mai suporta colectivismele si proiectele la scara nationala. Iar cei care au bani sa investeasca, au preferat sa dea bani taranilor care renunta la terenul agricol in favoarea statului. Schimbul de proprietar nu rezolva problema culturilor distruse de seceta. Dar este o investitie de viitor pentru cei care au bani sa investeasca in lehamitea taranilor. Cei care cumpara pamantul parjolit acum de incalzirea globala o fac pentru a putea, mai tarziu, sa-l dea in lucru noilor generatii de muncitori agricoli. La acea vreme, instalatiile de irigare vor functiona. Iar incalzirea globala, care azi este una dintre cele mai politizate temeri internationale, va redeveni ceea ce a fost pana mai ieri, subiect de literatura science fiction.