Harghita-Covasna. Doua nume pentru polul frigului romanesc. Doua judete cuibarite in coasta Carpatilor, ca o inima de gheata verde a Romaniei. O inima inghetata, nu doar de suflarea aspra a naturii, ci si de uitarea care bate dinspre tara spre ea. Un singur lucru mai tine acolo de cald: credinta. Sub pojghita de gheata pulseaza fierbinte dorul de Dumnezeu. La focul rugaciunilor din sfintele biserici si manastiri ortodoxe se incalzesc, deopotriva, suflete de romani si maghiari.
In gradina cu stele
Ctitorie a Preasfintitului Ioan Selejan, episcopul si ingerul pazitor al Covasnei si al Harghitei, Manastirea Izvorul Muresului este "perla coroanei", intre lacasurile ortodoxe din Transilvania. Austera pe dinafara, cu ziduri cenusii de cetate medievala, ocroteste intre ele o biserica alba si feciorelnica, asezata in iarba ca o mireasa imbracata in ie romaneasca de nunta. La oarece departare, ca niste straji respectuoase, fac cerc in jurul ei chiliile manastirii si zestrea de acareturi desenate ferm pe un fundal de paduri. Locul pare o gura de rai, in lumina ninsa, de sfarsit de aprilie, incat te astepti sa-ti iasa in carare chiar Dumnezeu. Ba Il si vezi, cateodata, plimbandu-se prin gradina de stele, pe care le aprinde, noapte de noapte, deasupra bisericii. Semn de bine si de speranta, ca locul e sub puterea si paza Lui.
Sfintii din ferestrele cerului
Trei anotimpuri, la Izvorul Muresului e foarte frig. Drept care, in afara de duminici si de marile sarbatori, cand slujbele se tin in biserica manastirii, randuielile monahale (slujbele celor noua ceasuri) se tin in paraclisul cu hramul Sfantului Ioan Botezatorul, altminteri o biserica in toata puterea cuvantului. Inca de la intrare, ochii ti se lipesc de catapeteasma cioplita in lemn de tei, o broderie lucrata parca cu acul si nu cu dalta, de un mester atins si el, ca si stelele, de suflarea lui Dumnezeu. Seara, inaintea vecerniei, ultimele raze de soare picteaza catapeteasma cu aur, luminand arcadele pline de sfinti si de ingeri, ce par ca stau in ferestre, ascultand cu evlavie cantarile maicilor si murmurul rugaciunilor preotesti. Sfinti vii, imbracati in vesminte de purpura si insemnati cu aureole, trimisi ai cerului sa vegheze jarul credintei si nadejdea in Hristos. Poate din pricina asta, ca se stie ascultat de mai-marii lui Dumnezeu, glasul parintelui Emanuel creste tot mai mult in ardoare, vorbele-i par stropite cu apa vie, in vreme ce glasul maicilor se ridica in sus, ca si fumul, semn ca rugaciunea le-a fost primita in cer.
Rataciti prin curtea pustie a manastirii, cativa turisti straini au inlemnit cu picioarele-n iarba, vrajiti de magia vecerniei care se strecoara afara, prin usa intredeschisa a bisericii. Miroase a ingeri. A tamaie si-a rugaciuni.
Maica Miriam
Dar locul cel mai fierbinte de la Manastirea Izvorul Muresului e ascuns intr-o inima, sub o sutana calugareasca: inima maicii starete Miriam. Inalta, vanjoasa, fara urme de varsta pe chip (asa cum sunt toate maicile ce se roaga indelungat), iradiaza de bucurie cand cineva bate la portile manastirii. Si bat, slava Domnului, mai ales in lunile calde, de vara, o multime de credinciosi. Romani din zona, dar si multi maghiari, vecinii lor de ulita si de casa, atrasi de caldura slujbelor ortodoxe si de puterea harului preotesc, care le implineste mai repede asteptarile. Infratiti in rugaciuni cu romanii, stau in genunchi la dezlegarile Sfantului Vasile cel Mare, il roaga pe preot sa le sfinteasca vreun lucru sau sa le faca o sfestanie. Si mai sunt pelerinii cei numerosi, care vin de prin alte colturi de tara sau din tara de dincolo, din Bucovina si Basarabia. Si mai vin si turisti, cei mai multi din Austria si Ungaria, interesati la inceput de frumusetea brancoveneasca a manastirii, iar apoi molipsiti, fara leac de scapare, de iradierea slujbelor ortodoxe, a caror limba, chiar daca neinteleasa, se intelege prin arderea, prin patima cu care Dumnezeu e chemat sa-i fie paznic vietii, in fiecare clipa a ei. Paznic omului, pe care-l lasa sa-i vada urmele aurite, ca sa nu se poata in veci rataci.
- Vorbiti cu ei nemteste, ungureste?
- Rup un pic ungureste, da` nu-i nevoie de vorbe, ca pana apuca sa-ntrebe, aud glasul parintelui Emanuel din altar si cantarile ingeresti ale maicilor si-atata l-i. Odata amutesc. Raman afara, in carare, pana sa gata slujba, de zici ca i-o tintuit careva ca pe lemne, in pamant. In limba lor le zic maicilor "ingerite", si de-ar putea, le-ar duce cu ei acasa, sa le cante in tata zaua cantari. S-o cam pierdut credinta prin cele parti ale lumii. S-or pierdut de urma lui Dumnezeu.
Fuga
Rosie in obraz si pururea zambitoare, vesela si repezita in vorbe ca grindina, Maica Miriam poarta o pereche de ochelari eleganti, cu rama subtire, care ii dau un aer profesoral. Degeaba! Limba ei e impestritata cu atatea ardelenisme, incat ghicesti repede ca vine de undeva de la tara, dintr-un sat mai din nordul Ardealului. Am ghicit! E nascuta pe Somes, in Feldru, in "mandra tara a Nasaudului graniceresc". Se inroseste cand spune si ochelarii i se aburesc.
"Tare sa tane si azi traditia pe la noi. Oamenii mai marg in costum popular la biserica. Si-apoi, cand ii vorba de munca, nu exista fata sa nu lucre de-a randu` in gospodarie, la vaci, la prasitul porumbului, ba si hat, pe deal, la cosat. Ceasul si munca. Si cand sa gata gospodaria, intri-n casa si incepi iar a coase si a broda. Munca si munca, cat ii Somesu si viata. Ca ardelenii is tare strangaci din fire si le place sa fie cu sacii-n car."
- Si chemarea calugariei?
Maica Miriam rade, rosie la obraz. Oh, de cate ori era sa-si coase rochie de mireasa si sa-si puna pirostriile in cap. Jumatate din sat ii batea seara-n poarta. Flacai numa` unu si unu, doar ca ea a simtit fara pic de abatere, ca e facuta pentru alta viata, ca trebuie sa ramana fecioara, fiindca e chemata sa-L slujeasca pe Dumnezeu.
- Asa, dintr-o data?
- Ba nu dintr-o data, am stiut tot mereu ca acela mi-i drumul. Am samtit ca rostu` meu nu-i averea lui tata si vacile. Nicari nu-mi placea mai bine ca la biserica. Meream la dansuri, pe la distractii, la petreceri prin sat, da` asta o fost tot: radeam si plecam. Sufletul meu se misca-n alte ape. Tanjeam cumva. Incepusem a da tarcoale prin manastiri. La Recea, la Prislop, la Rohia...
Si-apoi, intr-o zi, a fugit. Avea 19 ani cand s-a hotarat sa mearga la manastire. Ca sa nu dea de banuit, a plecat de-acasa gatita ca de petrecere, cu fusta scurta si tocuri cui. Indemnata de duhovnicul ei, singurul care ii stia hotararea, a plecat direct la Miercurea Ciuc, la Preasfintitul episcop Ioan, care tocmai se pregatea sa ridice prima manastire de maici ortodoxe din Harghita-Covasna.
"Cand m-o vazut asa, ca picata din luna, parintele o zas cata o maica: "Ia vezi, sora, poate gasesti ceva prin dulap s-o imbraci pe fatuca asta"." Maica stareta rade. "Dumnezeu m-o trimes. Tot ce invatasem acasa, la mama si tata, mi-a fost de ajutor. Ba am facut inca si-altele, si mai multe. Am invatat sa conduc masina, tractorul, am lucrat cu sute de muncitori, am pus mana si-am ridicat lemne si bolovani. Aveam 23 de ani, cand parintele Ioan a pus piatra de temelie a manastirii. Nu stiu cum am putut. O fost greu rau. Si cu lipsurile materiale, si cu ostilitatea oamenilor din zona, care nu vedeau cu ochi buni manastire romaneasca-n Harghita. Da` uite, ca i-o imbunat Dumnezeu, si astazi vin de bunavoie in biserica noastra."
Zbor rotat
In cativa ani, taranca Mina Oprea din Feldru a invatat viata de obste, a absolvit Facultatea de teologie, a depus legamantul calugariei, primind numele de copila al Maicii Domnului: Miriam. Iar parintele episcop a avut incredere s-o puna stareta la manastirea visata de el si pornita de amandoi, de la rosu. I-a vazut vrednicia si ravna la Dumnezeu. Si, mai ales, sufletul. Un suflet fierbinte, din tara granicereasca a Nasaudului, dar si un suflet foarte inaripat, care iata, falfaie-n aer, se roteste-n lumina si te obliga sa zbori si tu, peste curtile manastirii, sa te tii dupa stareta care vrea sa-ti arate tot, dintr-o singura rasuflare: magaziile si hambarele pline, gradinile cu verdeturi si flori, ocolurile cu pasari si caprioare, bucataria stralucitoare ca soarele si sala de mese stralucitoare ca luna, dar mai ales chiliile cu coridoare luminate de arcade si cu peretii pictati centimetru cu centimetru, in toate culorile curcubeului, infatisand sfinti romani, imbracati in costume nationale, asa cum i-a visat parintele artist, Ioan. Si mai sunt scarile serpuitoare de marmura, urcand spre atelierele de broderie si de pictura, in care maicute plapande, varate in chilii ca intr-o gaoace de nuca, trec matasurile pe sub degetele lor transparente ca razele, transformandu-le in podoabe regale, bisericesti, sau astern culori pe lemnul icoanei, pictandu-i pe ingeri, dupa chipul si curatia lor.
"Valeu! Da` ce greu mi-o fost la-nceput", rade maica stareta Miriam. "Cel mai greu mi-o fost sa ma port cu maicile mai sensibile. Multe din ele is cu studii superioare, doctorite, profesoare, inginere... Dar cu rabdare si rugaciune, am scos-o la bun sfarsit. Ma ajuta, poate, si firea mea. Is deschisa, voioasa, nu pot sta multa vreme incruntata, chiar daca am suparari. Multa lume zice, poate, in sinea ei, ca-s prea vesela si vorbareata pentru o maica, dar eu stiu ca Dumnezeu imi vede in suflet credinta si ma iarta asa cum is. Ba chiar ma gandesc, cateodata, ca mai multa putere vine din zambet decat din cearta, si ca daca rugaciunea nu-i luminata si de bucuria vietii, n-ai intreaga masura lui Dumnezeu. Imi place sa fiu apropiata de maici. Prietena. Nu o stareta simandicoasa. Suntem toate ca una, si la rugaciuni, si la munci. Suntem intr-o minte, adica tinere. Si-apoi, un suflet am. Asta-i toata averea mea pamanteasca. Si daca-l am, il port la vedere, ca parca de la o vreme, tata lumea-i cuprinsa de gheata, si nu doar aicea, la polul frigului."
Mai are maica stareta un secret: o evlavie deosebita la cativa sfinti degraba ajutatori. "Cand pierd ceva si nu mai gasesc, ma rog la Sfantul Mina si indata-mi aduce lucrul acela indarat. Cand nu mai avem bani in casa, ma pun in genunchi la icoana Sfantului Nicolae si sa vezi cum vine cineva care ne scoate din nacaz. Cand nu mai reusesc sa ma descurc cu obstea, ma rog la Sfantul Paisie de la Neamt, care a staretit peste sute de calugari, si el imi trimite un gand folositor.
- Si rugaciunea?
- Avem un timp consacrat rugaciunii, care-i sacru. Da` rugaciunea o ai tot timpul cu tine, in tot ce faci. O spui in gand si-o cobori in suflet. Doar pentru asta suntem la manastire, sa ne rugam. Chiar si munca ii ruga. Si-apoi, daca nu ne-am ruga, am muri cu toate, inghetate de frigul lumii. Da asa, rugaciunea te incalzeste si mai tragi si pe altul la focul ei.
Prin roua
Resedinta episcopala a parintelui Ioan Salajan e la Miercurea Ciuc. Vara, el urca insa adesea la manastire, pentru zile intregi. Ii place la munte si la aer curat. Uneori, dimineata, inainte ca Luceafarul sa rasara, Maica Miriam il vede plimbandu-se pe aleile pietruite, ori pasind printre flori, pe iarba plina de roua, pe care o risipeste cu pasul in curcubeie, care il insotesc ca un roi de lumini. Parintele isi inspecteaza "tezaurul". Visul lui, transformat in realitate: un loc in care romanii credinciosi din Harghita si din Covasna sa-L intalneasca pe Dumnezeu. Un loc incalzit de credinta si rugaciuni. Maica Miriam e prea departe sa vada daca bunul parinte zambeste sau sade posomorat. A cam slabit in ultima vreme. Nu de boala, Doamne fereste, dar de nelinistea care roade in el precum cariul, de grija ca bisericile din Harghita si din Covasna s-ar putea pustii. Sunt tot mai putini romani in satele cuibarite in munte si tot mai multi sub crucile grele din cimitir. Tot mai multe case sunt goale, tot mai multe ograzi cotropite de buruieni. Adesea, cand clopotele cheama la rugaciune, preotii fac slujbele singuri, asistati doar de ingeri si de sfintii zugraviti pe pereti... Dar unde-i Dumnezeu e nadejde. La capatul cararii de roua, parintele Ioan isi ridica totdeauna privirea in cer. Daca Stapanul Lumii si-a randuit gradina cu stele chiar deasupra bisericii manastirii, e semn ca Ii place ce vede: si casa care I-a fost zidita, si locul, si oamenii. Si, mai presus de toate, rugaciunile care nu contenesc niciodata. Focul viu de la polul frigului romanesc.