O cusma alba de oaie inainteaza tantos pe deasupra gardurilor, face brusc la stanga si-mi iese-n fata, in poarta bisericii. Curtea este plina de oameni, insa batranul inainteaza hotarat, mandru, cu pieptul impins in afara, drept la tinta: bancuta de la intrarea in biserica, pe care stau si discuta doi barbati cu parul alb. Isi da caciula jos, il apuca cu palmele de cap pe unul dintre ei si-l saruta pe crestet cu o infinita tandrete. "Hristos a inviat, mai Dimitri!". "Adevarat a inviat, mai Gheorghe!"
Nu m-am gandit ca voi gasi aici, la capatul tarii, unde Dunarea se varsa in mare, atata afectiune, prietenie, voie buna, la acesti oameni ai apelor, despre care se crede ca sunt mai degraba taciturni si aspri, precum munca lor grea. Insa astazi, pe 6 mai, Sfantu Gheorghe, satul din delta cu ulite din nisip, este in mare sarbatoare. Haholii isi serbeaza Patronul, dupa vechiul lor calendar, la doua saptamani dupa datele ortodoxe. Este ziua satului, este hramul bisericii si intreaga obste roieste in jurul acesteia.
***
"Inainte, se serba hramul trei zile la rand. Daca te uitai pe Dunare, nu vedeai o barca iesita, numai pescarusi ce zburau incolo si-ncoace deasupra apei. Dupa slujba si masa, se tinea hora, era un teren viran, acuas case acolo. Aduceam muzicanti de la Chilia sau de prin imprejurimile Tulcei, ca noi aici n-am avut. Erau doua trei armonici, clarinet, toba, nu era cu voce pe atunci. Se dansa, copiii se invarteau in roata de-aia, de la balci. Si apoi, seara, mergeam la bal, la carciuma lui Costea. Nu mai e acum, s-a dus. Erau alte vremuri, ehei!"
Barbatul care-mi povesteste toate acestea priveste cu jind, peste gard. Nu se uita spre turla bisericii. Anul asta nu va ajunge la hram, din cauza unei probleme de sanatate, dar inima lui este acolo, in biserica, alaturi de ceilalti.
Poate ca nu mai tine ca pe vremuri trei zile, poate timpurile i-au mai schimbat pe oameni, insa hramul bisericii aduna si acum intreaga suflare a satului. O forfota blanda se simte pe ulite, de la primele ore ale zilei. A trecut o luna de la Paste, dar oamenii se saluta bucurosi, raspicat, cand in romaneste, cand in ucraineana, cu "Hristos a inviat!". "Hristos es crest!". "Iste nost crest!"
Copilul de aur
Ma insotesc pe ulita ce duce la biserica cu o batranica ce incepe sa mi-l laude, din senin, pe tanarul preot. Ce bine s-a acomodat aici, ce-l indragesc oamenii, cum umbla toata ziua cu Trabantul lui albastru pe la oameni, cum repara mereu cate ceva la biserica, cum merge la pescuit. "Da, da, pescuieste, la sezonul asta de scrumbii e neastamparat foarte, un copil. Copil de aur, nu altceva."
In curtea bisericii sunt intinse sapte, opt mese lungi, lungi, pe care cateva fete aseaza farfurii si tacamuri. Plasticele ce le acopera flutura amenintator. Este o zi noroasa si rece. Vom scapa insa doar cu cateva picaturi. "Anul trecut, uite-asa sareau stropii din farfurie, asa topaiau pe mese." Imi ridic ochii si vad departe siruri lungi de pasari inaintand in "V", fara un sunet. La noi, jos, randunelele nu au o clipa de ragaz, iar cantecele pasaretului se imbina cu imnurile cantate din amvon de voci superbe. Este grozavul grup de cantarete din Sfantu Gheorghe.
***
Slujba preotului cel tanar s-a incheiat si acum vorbeste un parinte invitat de la Tulcea, ceva mai in varsta. Biserica este plina ochi si ma uit in jur la oameni: fetele lor sunt luminoase, ochii lor zambesc. Apoi, lumea se aseaza la rand la impartasanie, femeile taie cativa cozonaci uriasi si incep sa imparta. Oamenii rad, se imbratiseaza cu drag, isi spun "La multi ani!", se saruta pe obraji. Gesturile lor sunt sincere, simple, totul vine din suflet. Primesc un pahar de vin rosu. "In cinstea lui Sfantu Gheorghe, sa ne ocroteasca mai departe!" Il sorb cu inghitituri mici si ma mai incalzesc putin. E pe gustul meu, aspru, acrisor, putin acidulat, vin de casa, facut din viile din curtea localnicilor. O femeie imi pune in maini un mar galben si o bucata de cozonac: "Pentru sanatatea baiatului meu, Cristian!".
Clopotarul zburator
Forfota se mai domoleste si, pe masura ce lumea iese din biserica, pot sa vad si sa admir icoanele cele vechi, multe din ele donate de localnici, dar si catapeteasma cea noua. Apoi urc, manat de curiozitate, in clopotnita. Toata dimineata am ascultat, mirat, sunetul clopotelor, ce bateau ritmat, alert, pe mai multe "voci", cum n-am mai auzit in alte parti. "Maestrul de sunet" este chiar sus, in clopotnita, un barbat tanar, pe nume Rares Ivoncea, care avea sa fie in toata ziua aceasta lunga in prim-plan. L-am vazut vaslind din greu pentru a ajunge printre primii la intrecerea barcilor, mai apoi racnind si tragand cat il tineau puterile la concursul cu franghiile, pentru ca spre seara, in costum, sa invarta vijelios cate o domnita la dans. Acum insa, se urca pe o masa, isi leaga de incheieturile mainilor cateva sfori si se pregateste de un nou solo. Stie ca nu se mai trag nicaieri clopotele ca la Sfantu Gheorghe. El a invatat de la un clopotar batran, dar nu l-a imitat, fiecare are stilul, ritmul sau. Incepe, si trebuie sa-mi pun mainile la urechi si sa deschid gura. Rares nu are nici o problema cu zgomotul asurzitor pe care-l face tragand rafale scurte, sacadate, din cateva clopote mici, si reusind cumva, nu stiu cu ce mana, sa ajunga si la clopotul cel mare. Jos, oamenii ridica ochii la auzul danganiturilor. Stau asezati la mesele aliniate ca intr-un desen si, in jurul lor, femeile nu mai prididesc sa aduca oale cu mancare. Tot satul este invitat la masa.
Ca strain, ma simt rasfatat aici, in Sfantu Gheorghe - Delta. Nimeni nu stie cine sunt, ce caut si cum am "aterizat" aici, in hanoracul meu rosu, intr-un sat in care vaporul vine de doua ori pe saptamana. Toti insa-mi zambesc, imi povestesc, imi ofera cate ceva. Un barbat spatos, cu ochii verzi si un zambet intiparit pe fata, ma prinde strans de brat, ma ia aproape pe sus si ma depune la una din mesele cele lungi din curtea bisericii. O farfurie aburinda de ciorba de peste mi se aseaza in fata. Este delicioasa, asa ca mai mananc o portie. "Ce este?" "Ciorba de curcan", mi se raspunde. Felul doi: un peste prajit, la fel de bun. "Asta ce-i?" "Ce e, ce e, iti spun eu ce e. Pestele asta se numeste "taci si mananca"!", imi raspunde o femeie si lumea incepe sa rada. Nimic nu-i spus cu rautate, n-am auzit o barfa sau o vorba mai ranchiunoasa, totul e dat pe gluma. "Am o problema cu auzul", spune una dintre femeile ce-au pregatit masa. "Da, am inceput sa aud ce nu trebuie!"
Dadusem inca de dimineata tarcoale mini-uzinei din spatele bisericii, unde fierbeau, in cinci cazane uriase, tot felul de bunatati, insa nu primisem decat raspunsuri evazive despre continutul lor. An de an, aceleasi femei pregatesc ospatul. "Cand n-om mai putea noi, vin alea mai tinere in loc." Acum, spre dupa-amiaza, isi trag si ele sufletul si se aseaza la masa, cu cei care au mai ramas.
Satul cu liliac inflorit
Aveam sa asist, mai tarziu, si la sosirea vaslasilor, in chiote si incurajari, dupa trei kilometri de tras la rame, si la finisul, intr-un nor de praf si nisip, al concursului de cai, insa cele mai bune comentarii si povesti, tot la masa se aud. Cum e cu caii, imi povesteste Dumitru Avramov. A fost o vreme cand pe aici oamenii aveau cai cazacesti, iuti si agili, cand se intindeau atingeau pamantul cu burta. In armata, tinerii erau inrolati cu cal cu tot. Apoi a venit razboiul, comunismul, si s-a stricat rasa. Acum, campul e plin de cai, cine mai stie care al cui e, stau acolo toata iarna, in semisalbaticie. Pastreaza omul un cal acasa, ca-s buni de munca, puternici, daa cu restua ce sa faca?
Din casa de langa biserica, prin geamurile larg deschise, razbat voci feminine, cantece blande haholesti. Casele sunt albe, frumoase, uneori vopsite si cu albastru. In aer pluteste un aer tihnit, de sarbatoare. La Sfantu Gheorghe inca este sezonul liliacului inflorit.