Nu e usor sa-l descosi din toate "cusaturile" pe Alexandru Andries: si arhitect, si muzician, si compozitor, si grafician, pictor si scriitor si... O personalitate complexa, care se dezvaluie astazi cititorilor nostri, altfel decat in calitatea sa de muzician...
O lovitura sub centura
- Alexandru Andries, desi sunteti o persoana publica de mare audienta, pare ca va traiti viata in cerc restrans: mediul universitar, cel artistic, un cerc mic de prieteni. Va feriti de zgomotul lumii exterioare? Are nevoie un artist de turnul de fildes pentru a putea crea?
- Nu cred ca sunt rupt de realitate, dar nici nu incerc sa spun ca ma simt bine atunci cand ies din mediul universitar de elita sau cand cobor de pe scena in strada, cu toata nebunia si lipsa de educatie a lumii din jur. Eu asa functionez, si cand compun, si cand lucrez la proiectele de arhitectura: trebuie sa fiu singur, cu ideile care ma bantuie, cu pianul si cu planseta. Iar cei care ma ajuta in proiectele mele, si muzicale si de arhitectura, sunt prietenii mei, fie ca sunt muzicieni, instrumentisti, impresari, producatori sau colegi de catedra la universitatea de arhitectura.
- Cu atata muzica in sange, cum de v-ati facut arhitect?
- N-a fost ceva dinainte stabilit. Eu am vrut sa ma fac pictor. Mi-a placut de mic desenul. Chiar am urmat niste cursuri la Scoala Populara de Arta, dar n-am ajuns sa studiez pictura la Academia de Arta, din pricina unei "lovituri sub centura", primita chiar cand eram mai vulnerabil. In penultimul an de liceu, am participat la un concurs international de desen, care avea ca miza o bursa la Belle Arte in Paris. Desi lucrarile mele au iesit pe primul loc, a fost trimis fiul unui secretar de partid, persoana importanta in epoca. Marcat de aceasta deziluzie, m-am indreptat spre Arhitectura. Iar acum ma bucur ca am luat aceasta hotarare. Am descoperit, in timpul studentiei, ca arhitectura e un domeniu fascinant. Cine stie daca eram mai fericit ca pictor? La fel, am inceput sa cant cand am vazut ca cei din jurul meu sunt foarte interesati de compozitiile mele si ca prin intermediul lor pot sa-mi transmit mai rapid ideile sau sentimentele. Intai, in fata colegilor de facultate, apoi pe scena de la Club A, apoi in concerte, pe scene mai mari. Apoi am facut alte piese, le-am cantat si pe acelea, a venit primul disc, "Interioare", apoi urmatoarele... In ce priveste arhitectura, doar vazuta din afara, ea pare a fi o stiinta exacta. In realitate, este un domeniu de creatie si arhitectul este un creator, un inovator. Pe de alta parte, sigur ca arhitectura are si o latura care tine de stiintele exacte, de calcule matematice si fizice, de la structura pana la detaliile si materialele folosite, care depind, si acestea, de avansul tehnologic al societatii. Din punctul meu de vedere, cea mai importanta parte a acestei profesii ramane tot cea de creatie si de inventivitate. Iar talentul nu se poate preda in nici o universitate.
- V-ati nascut si ati copilarit in Brasov, un oras cu o puternica amprenta medievala. Credeti ca exista vreo legatura intre locul unde traiesti si meseria pe care o alegi in viata?
- E adevarat, am nostalgia Brasovului copilariei mele. Care nu mai are nici o legatura cu Brasovul de acum. Atunci era mult mai curat, mult mai linistit, mult mai putina lume, nu erau atatea cartiere cu blocuri, in care locuiesc oameni adusi din alte parti, sa munceasca in uzinele orasului. Poate ca e la mijloc si nostalgia varstei aceea, pe care n-o mai putem recupera. Ma incanta, desigur, arhitectura acestui oras, amprenta lui unica, dar il iubesc nu pentru asta, ci pentru ca e orasul meu natal. Nu mi-am deformat intr-atat perceptia incat sa trec orice imagine prin filtrul arhitectului si sa-i caut defecte. Si cred ca e mult mai bine asa. Altfel, nu reusesti sa te bucuri de viata, de culorile ei, de lumea din jur.
Aberatiile unui primar
- Dar asta inseamna ca nu va intristeaza nici Bucurestiul, cu hidoseniile sale arhitectonice?
- Ba da, dar nu ca arhitect, ci ca cetatean al Capitalei. Si eu, ca si majoritatea bucurestenilor, nu suntem multumiti de ceea ce se intampla cu acest oras, si eu consider ca lucrurile pe care vrea sa le faca onor primarele Videanu sunt absolut aberante. Acesta nu este numai punctul meu de vedere, ci si al colegilor mei de profesie. Si chiar este, din acest motiv, un mic razboi intre noi, arhitectii, si Primarie, la momentul actual.
- Daca ati putea sa schimbati ceva in imaginea Bucurestiului, ce-ati face?
- Bucurestiul nu e un oras urat. E, in schimb, prost administrat, si asta de foarte multi ani, de aceea e mai putin curat si mai putin civilizat decat Brasovul, de exemplu, daca tot vorbeam de orasul meu. Bucurestiul are si el o istorie fantastica, locuri frumoase si cladiri care, din punct de vedere arhitectonic, pot fi puse oricand alaturi de cele din alte capitale europene, dar care sunt, pur si simplu, neglijate de cei care administreaza orasul. Iar asta e rusinos! Orasul acesta e lipsit de grija si de dragoste, ca un copil al strazii. Asa imi explic de ce, daca nu sunt indragostit de Bucuresti, am in schimb niste nelamurite sentimente de duiosie fata de el. Daca as putea, as proteja mai mult si as pune in evidenta cladirile istorice si zonele vechi si fermecatoare ale Bucurestiului.
Un ardelean in Bucuresti
- Ati declarat odata ca va simtiti in Bucuresti ca intr-un hotel. Daca ar fi sa plecati, unde v-ati muta geamantanul?
- Cam peste tot ma simt ca la hotel. Cu exceptia Brasovului, pentru ca acolo m-am nascut. Si imi plac mult mai mult orasele din Ardeal, pentru ca de acolo vin. Sunt subiectiv aici si n-am cum sa fiu altfel. Desi sunt din 1974 in Bucuresti, nu ma simt bucurestean. Traiesc aici, lucrez aici, am multi si buni prieteni aici, imi place energia acestui oras, dinamismul sau, lucrurile care se intampla in zona culturala si care nu sunt egalate, e clar, de cele intamplate in nici un alt oras din Romania, dar bucurestean nu ma simt. In realitate, nici n-am timp sa "gust" Bucurestiul, desi as vrea sa ma plimb prin parcurile lui sau prin cartierele vechi si fermecatoare, sa-i bat carciumioarele si gradinile de vara, ori noaptea sa umblu prin baruri si sa gust viata de noapte. Nici pomeneala: ma trezesc dimineata, ma duc la facultate, apoi la studio, ori la concerte, ori plec in tara pentru concerte unde, evident, intre sala si gara am foarte putin timp. Apoi ma intorc in Bucuresti, unde abia astept sa ma arunc in patul din modestul meu apartament cu doua camere si sa citesc ceva inainte de a adormi. Uite, ma gandeam deunazi ca sunt in Bucuresti de atatea zeci de ani si n-am apucat sa pun piciorul in Gradina Botanica. Oricum, nu pot sa spun ca sunt frustrat, pentru ca am facut tot timpul numai ceea ce mi-a placut, nu m-a obligat nimeni sa fac lucrurile pe care le fac. Singurele frustrari sunt cele legate de faptul ca nu reusesc sa citesc toate cartile pe care mi le cumpar mereu, si sa vad toate filmele noi care apar. Sunt un artist cu totul urban, nu simt neaparat nevoia de a iesi in natura ca sa fiu inspirat, ca poetii de la 1848.
O harta pe care n-a mai umblat nimeni
- Pe langa ipostazele dvs. artistice, cultivati inca una, mai putin cunoscuta: profesor la arhitectura. Ce va aduce in plus activitatea didactica?
- Nu mi-am propus de la inceput sa urmez si o cariera didactica, dar ma bucur ca am acceptat sa raman in facultate dupa absolvirea ei. Acum sunt conferentiar doctor arhitect si, depasind nivelul catedrei, simplul contact cu tinerii care nu te lasa o clipa in pace cu curiozitatile si nelamuririle lor te face sa imbatranesti mai greu decat in alte conditii. Pentru ca, daca un student vine la tine si-ti pune o intrebare la care tu nu stii sa-i raspunzi, atunci se duce in alta parte sa afle ce-l framanta. Si asta te obliga sa fii mereu informat si tot timpul la zi cu ceea ce apare nou in domeniu, ca sa le poti fi de folos. Si apoi, mai e si faptul ca a merge la serviciu nu inseamna a vedea aceleasi mutre zi de zi, zeci de ani la rand, ci tot timpul oameni nou veniti si tineri, care te fac sa simti mai putin povara varstei biologice. Imi place si sa cant, imi place si sa desenez, imi place si sa predau studentilor la Universitatea de Arhitectura, nu stiu daca toate aceste preocupari ale mele se "cearta" sau se completeaza, ma intereseaza doar ca, uneori, chiar imi ies bine toate aceste lucruri. Pentru mine, e foarte importanta aventura in sine, drumul pe care-l parcurgi pana la a obtine rezultatul. Ca artist, esti oricum fantastic de multumit pentru ca ai provocat si ai parcurs aceasta aventura a creatiei. Iar asta e ceva ce nu poti sa impartasesti cu nimeni, ce nu poti sa spui prin cuvinte oamenilor din jurul tau. E un dar numai pentru tine, unul din lucrurile extraordinar de frumoase pe care ti le ofera Dumnezeu, ca extra-bonus, atunci cand iti da talentul. In afara de raspunderea si greutatea pe care o ai de a returna acest talent celor din jurul tau (lucru care mi se pare o obligatie fundamentala!), mai e si bucuria de care spuneam, pe care n-o poti simti decat tu, atunci cand faci drumul acesta nestiind unde o sa ajungi, cand descoperi lucruri care nici macar nu sunt sigure, ca un fel de harta pe care n-a mai desenat-o nimeni, dar sentimentul ca n-a mai umblat nimeni pe acolo este extraordinar.
- Primavara infloresc nu doar mugurii, ci si energiile creatoare. Aveti si dvs. proiecte noi?
- La capitolul "alte proiecte" se inscrie muzica pe care am compus-o pentru filmul "Legiunea straina" a lui Mircea Daneliuc. Cred ca e ceva cu totul special si care o sa placa publicului, la fel de mult ca si filmul. Ea este deja trasa pe un Cd, editat de Castel Film, care e si casa de filme producatoare, si va aparea curand, imediat ce va fi lansat si filmul, asa cum se intampla si in strainatate.