Bogdan Lupescu
Terasa rosie
Coltul unui bloc cu unsprezece etaje, acoperit pe de-a-ntregul cu iedera. Prima imagine ce-mi apare dimineata, indepartata, in fereastra apartamentului meu. Sunt multe blocuri uriase acolo, aliniate solemn pe soseaua asurzitoare. Dar nici unul nu e ca acesta "al meu", imbracat de sus pana jos in iedera verde. Vrejii napadesc ferestrele oamenilor. Un perete imens, cu geamuri scaldate de soare, inconjurate de ierburi salbatice. Imi place sa privesc, cu coatele rezemate pe pervaz. Un drum coteste pe langa coltul acestui bloc "paduros", pierzandu-se printre niste arbori cu frunze sticloase, in care canta pasari. La capatul drumului, sub cupola unui castan batran, e o terasa cu scaune rosii. De multe ori cand scriu, ma uit pe geam si-mi inchipui ca pot cobori la terasa aceea, c-as putea sta tolanit indelung pe un scaun rosu, c-un pahar in fata, la soare. Dar eu cobor foarte rar. Insa oamenii pe care-i vad acolo, tihniti, sub castanul cu flori ca niste piramide albe, fac parte parca din viata mea. Prezenta lor acolo imi da o stare de bine. Seara, in cele patru colturi ale terasei se aprind felinare. Rosul scaunelor lumineaza in noapte, printre ramurile stravezii. O terasa magica. Privesc de la etaj spre luminile acelea si ma simt bine. Nu e prea tarziu, oamenii sunt inca acolo. Vorbesc intre ei si, uneori, canta romante. Sunt fericit ca sunt acasa, in cartierul meu.
Sa-nvat a privi toate intamplarile din jur. Sa nu merg doar cu capul in pamant. O mica plimbare prin cartier imi furnizeaza miracole. O batrana cu chip senin pune flori pe doi metri patrati de brazda din fata balconului ei de la parter. Migaleste la radacini ore in sir. Smulge iarba si o indeasa in buzunarele sortului. I se umfla buzunarele de iarba verde, proaspat smulsa. Sahistii din parc se cearta comic, ca niste copii galagiosi, pentru un pion mutat gresit. Doi batrani incep sa valseze fara muzica, in fata unui chiosc de fanfara pustiu... Un barbat vinde carti dintr-un carucior de butelie de aragaz pe care-l taraie dupa el zdranganind, citind din mers, cu cartea ridicata pana in dreptul ochilor, nuvele de Hemingway... Pasesti printre aceste intamplari diferite si uneori parca simti ca plutesti.
Ar mai putea fi si acea privire limpede, umeda, cu care te uiti la toate lucrurile cand te trezesti uneori din somn, de parca intreaga lume s-ar naste chiar atunci, sub ochii tai. Acea privire incredibil de lucida, mirata, cu care vezi lucrurile "dincolo de pojghita lor", in talcul lor ascuns, vrajit, cu care-ti inchipui c-ai putea scrie cea mai frumoasa literatura din cata s-a scris, dar pe care n-o scrii niciodata caci, dupa putin timp, acea privire ti se incetoseaza iarasi, cotropita de ganduri. Ce importanta are insa? Pentru cateva clipe ai reusit sa vezi de la fereastra ta ceva minunat. Am un prieten bucurestean cu nevasta, copii si serviciu, pana seara tarziu. Odata, cand i-am aratat in vazduh niste nori cu forme ciudate, a avut un soi de revelatie: si-a dat seama ca de aproape un an de zile n-a mai avut curiozitatea sa-si ridice ochii mai sus de blocuri, spre cer. Mi-a spus asta pe un ton grav, de parc-ar fi vorbit mai degraba cu el insusi.
Un hotel dintr-un orasel de munte unde intri seara tarziu, obosit, cu bagajul pe umeri. Coatele tale odihnindu-se pe tejgheaua receptiei... Rucsacul lasat pe-un fotoliu din hol. Zambetul unei femei frumoase si amabile care-ti da cheia. Patul din mijlocul camerei de la etaj, in care te prabusesti zambind, rastignit, cu privirea in tavan... Te ridici, mergi la baie, te speli pe miini si pe fata. Apoi te duci la fereastra. Dai perdeaua la o parte si privesti uimit. Doar o bucatica, un cadru dintr-un orasel necunoscut. Coamele unor acoperisuri de tigla, unul in spatele celuilalt... Un rau, poate. O parcare in coltul careia se odihneste masina ta, prafuita. Sau o fasie din plaja unei mari... Sau doar o strada oarecare, slab luminata de becuri oranj, pe care trec din cand in cand oameni. Cine or fi acei oameni din acest loc indepartat? Iti vine sa cobori imediat, sa vorbesti cu ei, sa-i intrebi o multime de lucruri, sa te mai si indragostesti putin, poate. Pe strada, tragi cu urechea din mers la franturi de discutii, incepi sa-i iscodesti timid pe localnici despre frumusetile pe care le-ai putea vedea pe aici, peste tot in jur... Te simti liber, spectator la un eveniment in care fiecare amanunt, fiecare cuvant nemaiauzit te emotioneaza. Esti fericit ca ai venit aici, intr-un oras cu totul nou.
Am trecut prin sute si sute de astfel de camere de hotel. Prin sute si sute de locuri minunate unde traiesc oameni necunoscuti. Mereu, pentru mine, fiecare loc prin care-am trecut ca reporter la revista "Formula As" a fost cel mai frumos pe care l-am vazut in viata mea.
Corina Pavel
Corola de minuni
"Fii bucuroasa de dimineata!", imi spune imperativ, apucandu-mi cu manutele lui obrajii si intinzandu-mi-i a zambet. Eu ma grabesc sa il imbrac pentru gradinita si pentru asta il sucesc repede pe toate partile, ca pe o marioneta. Dar, ah, preocupata si probabil chiar incruntata, deja cu gandul la problemele zilei, am uitat sa-i zambesc. Admonestarea lui ma aduce cu picioarele pe pamant: "Mami, fii bucuroasa de dimineata!". Revin repede in momentul prezent si imi "recompun" nu doar figura, ci si dispozitia. Nu ai cum, cand micutul acesta de patru ani, fiul meu cel mic, iti da o asemenea porunca. Si apoi, are dreptate: ne pregatim sa incepem impreuna o noua zi, cu totii suntem - slava Domnului! - sanatosi, pe fereastra, strecurate printre frunzele artarului din fata blocului, soarele isi trimite primele raze, iar pe masa din bucatarie isi amesteca aromele o cana cu lapte cald, una cu ceai si doua cani mari cu cafea. "Doamne-Dumnezeule!", imi spun, oare cand am sa incetez cu exagerarile astea?! Tot gandindu-ma la ce nu avem, uit sa ma bucur de ceea ce avem. Grija zilei de maine imi "destabilizeaza" de multe ori moralul si face ca stomacul sa mi se stranga de durere. La ce bun?!
In sertarul pe care l-am deschis acum cautand altceva, gasesc martisoarele pe care copiii mei mi le-au daruit: sunt facute de ei, din foi de porumb impletite si din hartie creponata, colorate stangaci cu acuarele. Migala manutelor lor ma induioseaza. Inchid sertarul si iarasi imi opresc gandurile din goana lor, duse departe, pentru cine stie ce pricina "importanta". Tot asa se intampla si cand gasesc, intamplator, pe rafturile din spate ale bibliotecii, o carte uitata, care cu ani in urma mi-a aprins imaginatia, m-a facut sa ma desprind de realitatea imediata si sa calatoresc in zone necunoscute pana atunci ale simtirii, in zone "crepusculare".
Acum stau in bucatarie si citesc. Toti sunt plecati de acasa si eu ma bucur de putinele clipe in care nu e zarva si sunt singura cu gandurile mele. La radio se dau stirile, dar le percep mai mult ca pe un zgomot de fundal, pentru ca sunt absorbita de ceea ce citesc. Deodata, incepe o muzica lina, invaluitoare, pe care daca as fi ascultat-o atent, cu mintea adica, as fi spus ca e prea siropoasa pentru gustul meu. Dar inima incepe deodata sa-mi vibreze usor, ca o fluturare, o caldura blanda imi umple pieptul, in ochi imi forfotesc lacrimile si un tremolo de bucurie mi-a invadat tot corpul. E ceva ce nu pot controla si, mai ales, nu pot intelege. Dar ma las "ocupata" prin surprindere de aceasta stare de gratie si incerc sa ma bucur de ea, desi nelamurit. E ceva ce tine de miracol, de taina, de lucruri pe care nu trebuie neaparat sa le intelegem ca sa fim fericiti. Pricep, ca o iluminare, ca muzica aceea o ascultasem cu inima, nu cu mintea. Ca inima si mintea sunt lucruri diferite. Si ca, de altfel, asa trebuie sa ne si rugam: cu inima inaltata catre Dumnezeu, nu trimitand mintea spre el, ca o sageata prea ascutita si, uneori, inveninata. Si inteleg si mai bine ce voia sa spuna Blaga in versurile lui geniale: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii"... "Si nu ucid cu mintea tainele ce le intalnesc in cale!".
E "Izvorul Tamaduirii", prima mare sarbatoare dupa Pasti. Spre satul asezat la marginea dinspre Dunare a Campiei Baraganului, vin carute pline cu sateni imbracati in haine de sarbatoare, dar si multime de masini sosite de peste tot, din toate judetele din jur. E hramul "Crucii de leac", al schitului de calugari ridicat de curand in jurul unei minuni ce staruieste aici de sute de ani: uriasa cruce de piatra din Coslogeni, crescuta din pamant, de pe care curge mir in aceasta mare zi, a Izvorului Tamaduirii, si in umbra careia si-au gasit vindecarea, cu lacrimi si rugaciune, multe generatii de tarani plugari ori oameni cu stare si de neam mare. De cu seara au venit pelerini insotiti cu bolnavi neputinciosi sau oameni aflati in mari nevoi, si-au stat acolo, langa cruce, sprijiniti de ea, ori lipind hainele celor ramasi acasa de piatra cu inscrisurile si semnele stravechi, netezite si lustruite de atata atingere si lacrimi. Ma strecor si eu prin multime, de mana cu copiii mei. Parintii, bunicii si strabunicii mei au fost si ei mereu aici, in ziua aceasta. Inca dinainte de a patrunde pe poarta simt, nelamurit, un nod de plans in piept si inteleg ca in aer pluteste taina lucrurilor mari, infaptuite aici dupa mila lui Dumnezeu. Ajung cu greu in fata crucii si ma cutremur. Ating si eu piatra lustruita, in timp ce imi soptesc rugaciunile, laolalta cu multimea care zumzaie usor. As vrea sa iau crucea in brate, s-o strang puternic la piept, dar nu pot zabovi prea mult, pentru ca tot puhoiul de lume care ma impinge usor din spate vrea sa ajunga in fata ei. Pe chipurile oamenilor vad zugravite impacarea si multumirea ca au ajuns ziua aceasta, ca au venit inca o data la "Crucea de leac", ca si-au implinit o datorie de suflet, dar si o nevoie launtrica, de miracol si de credinta. Raman intre ei pe loc, ii las sa treaca pe langa mine, ascult cantarile si pricesnele ce se revarsa pe usile deschise ale bisericii noi de lemn, si pe masura ce soarele se lasa in dosul turlei, eu simt cum in mine urca, usor, fericirea. Sunt fericita cu-adevarat. Parca timpul a incremenit si tot ceea ce e dincolo de spatiul si momentul acesta nu-si afla rostul. Inca o data imi dau seama ca existenta noastra si grijile si nevoile in care ne zbatem in scurtul nostru ragaz pe pamant sunt fire de praf in fata maretiei Universului si a Zidirii Sale. Tot ce poti sa faci este sa te bucuri de minunile lumii si sa-ti alaturi glasul in corul de ingeri, pe care, uneori, in anumite momente ale vietii, tot Dumnezeu iti mijloceste sa-l auzi. "Arta vietii este sa vezi ca in toate lucrurile zace o amintire a Paradisului", am gasit scris intr-o cartulie. Si toate disertatiile despre fericire mi s-au parut, dupa aceea, inutile.
Claudiu Tarziu
Cafeaua de dimineata
Fericirea e la indemana oricui. Trebuie doar sa n-o punem pe un soclu prea inalt, ca sa ajungem la ea. Treptele fericirii sunt bucuriile de fiecare zi. Daca le traiesti pe deplin constient, esti fericit. Pentru crestini, bucuriile acestea sunt daruri de la Domnul. De altfel, daca traiesti credinta, esti fericit. Cum ai putea fi nefericit de vreme ce Hristos e prezent continuu in viata ta?
Iata cateva din darurile de care am eu parte.
La prima ora, cand pleoapa soarelui e abia intredeschisa, inainte de a pune de-o cafea, merg sa iau putere de la florile mele. Vesele, pline de surprize, tandre sau nazuroase, cerand putina dragoste si rasplatindu-ma cu straluciri de catifea. Trec usor, de la una la alta, de-a lungul geamurilor, mangaindu-le cu vorba. Soaptele mele le infioara frunzele si le imbujoreaza chipurile. Lisa Harnica, fecunda precum o mama indiana, isi dezvaluie bobocii invesmantati in pelerine roz, zi dupa zi. Iasomia de Madagascar, plina de volane fine, albe si moi ca aripile unui fluture rar, ma invaluie cu mireasma ei discreta. Begoniile, galbene si rosii, zdravene ca fetele de la tara sau zulufate si gingase, precum studentele de la filosofie, au momente de extaz, in care nasc jerbe de culori.
In fiecare dimineata fac o cafea tare. Pentru mine o pastrez neagra. Apoi, aproape ritualic, cu o ceasca mare de licoare parfumata, in care pun multa miere, cadelnitez deasupra patului sotiei mele. Aroma inconfundabila o trezeste instantaneu, luminata de un zambet. Mereu pe fuga, intre doua stiri vanate la televizor si machiatul ei, ne gasim totusi timp pentru aceasta placere de a ne bea cafeaua impreuna si de a ne impartasi planurile pe ziua care incepe. Este o bucurie din care uneori ne hranim pana seara.
Bucuria de a avea prieteni nu este egalata decat de cea de a le face mici bucurii, pe neasteptate. Ma entuziasmeaza sa organizez o petrecere surpriza, sa fac un cadou, fara vreun prilej deosebit, sa ajut pe cineva sa se mute in casa noua... In orice stare te-ai afla, e asa de bine sa afli ca exista cineva, undeva, care are un gand bun pentru tine, ori vrea sa-ti impartaseasca o traire a sa. De aceea, imi place sa-mi sun prietenii, ori sa le trimit sms-uri sau e-mail-uri in care, implicit, sa le transmit cat tin la ei. De pilda, am descoperit tarziu ca marea e dumnezeiesc de frumoasa primavara, cand plajele pustii ii sunt dezmierdate de o suflare cu miros de liliac. Si am impartit aceasta senzatie cu prietenii mei aflati la sute de kilometri departare.
O vorba veche spune ca vinul se cere descantat. Adica, nu se bea nici singur si nici mult si repede, ca intr-un concurs de cine se imbata primul. Ci trebuie patruns cu toate simturile, in compania prietenilor. Vinul este deprimant in singuratate si entuziasmant alaturi de oameni dragi. La un pahar de vin, impreuna cu prietenii mei, vanam lei in Africa, ne lansam in spectaculoase acrobatii retorice, disecam pana la os aspiratiile noastre si cheltuim boiereste viziuni, pareri si informatii. Este un drum al vinului, pe care merita sa-l strabati oricand ai cu cine.
Are si singuratatea deliciile ei. De cate ori imi cumpar o carte interesanta imi vine sa alerg acasa, sa ma inchid intr-o camera si sa nu ies de acolo pana cand nu o ispravesc de citit. Plonjez in lectura cu voluptatea unui speolog care calca pentru prima data intr-o pestera necunoscuta de om. Este unul dintre putinele momente cand singuratatea insasi e prag al fericirii. Insa, imi ingadui de prea putine ori sa-mi urmez impulsul. Bucuria descoperirii "altei lumi" ramane totusi intreaga si atunci cand o traiesc treptat, nu dintr-o data.
Sorin Preda
Un suspin
In fata fericirii, oamenii se comporta ciudat. Unii o privesc indelung, parca nevenindu-le sa creada ca ceea ce traiesc le apartine cu adevarat. Altii nu stiu sa intretina fericirea - se joaca si se bucura de ea ca niste copii zanateci care strang prea tare la piept un pui abia iesit din gaoace. E deopotriva simplu si teribil de greu sa fii fericit, sa privesti in jur si sa auzi cum creste iarba, iar seva galgaie sub coaja adanca a copacilor. Nu poti fi fericit, fara a fi un pic poet. Cu uimirea si nerabdarea unui indragostit, descoperi senzatii si amintiri demult uitate, mirosuri si culori, fosnete si suspine stelare. Ca niste ghilimele ale cerului, pasarile se afunda in moliciunea de bumbac a norilor. Alaturi, melancolica si tacuta, Luna paseste in varful picioarelor, ascunzandu-si fruntea ingreunata de ganduri. Fericirea e ca un suspin. Neatent sau grabit, o pierzi, se duce cum a venit.
In una din conferintele lui, Krishnamurti indemna pe omul european, "omul obosit de el insusi", sa redescopere simplitatea bucuriilor marunte. Bucuria unui pahar cu apa, a unei mangaieri, a unei soapte de iubire. Sa luam lucrurile asa cum sunt, in sine, de parca le-am vedea si le-am trai pentru prima oara, cu inocenta fondatoare a unui copil vulnerabil si nestiutor. Sa nu facem nici o comparatie cu nimic. Sa ne bucuram si sa ne uimim cu toata fiinta noastra, plenar si fara pic de ascunzis. O spune chiar Cristos: Imparatia Cerurilor este a unora ca acestia, a copiilor, a celor nascuti din nou. O spune cand ne ofera in dar "Fericirile", pregatite pentru cei curati cu inima si insetati dupa dreptate, pentru cei milostivi si facatori de pace. Fericirea nu e o stare si nici un moment de extaz suprem, cum cred unii. Fericirea e de fapt un drum anevoios si presarat cu obstacole. La capatul lui, il vom descoperi negresit pe Dumnezeu. Ne vom descoperi pe noi insine, cu tot ce avem mai bun, mai temeinic si mai adevarat.
Fericirea nu are porunci, precepte sau reguli. Fericirea e asemenea iubirii. Prin ea descoperi chiar adevarul suprem al vietii: niciodata nu esti singur. Citind biografia scriitorului francez Alphons Allais, am dat peste o fraza la care ar trebui sa gandim mai temeinic: "A muri la 78 de ani, inconjurat de prieteni". Oricat as incerca, nu as gasi o definitie mai simpla si mai frumoasa a fericirii.
Otilia Teposu
Fericirea nefericirii
Odata cred ca am fost tare fericita. Pe vremea aceea nu stiam insa asta. Cred ca nici macar nu auzisem cuvantul acesta care acum ma face sa stau atat de mult in fata foii necrutator si inspaimantator de albe.Cred ca am fost fericita, caci numai fericire se poate numi starea aceea de nestirbita libertate, de nestavilita incredere si absoluta siguranta, ca lumea intreaga se poate ordona in jurul meu. N-aveam varsta si n-aveam amintiri. Toate se petreceau la timpul prezent. Nu exista trecut si nu asteptam viitorul. Eram suspendata intr-o clipa si aparata de tot si de toate, intr-un timp adormit, aparata ca un fluture intr-un cocon de matase. Aceea a fost copilaria.
Uneori, imi mai amintesc de starea aceea. O simt asa, ca prin vis, ca si cum as fi intr-o barca ce aluneca prin fata unui tarm stiut, un mal inalt pe care trec prin ceata fapturi cunoscute. Amintirea acelui vis ma face sa pot spune in fiecare zi ca sunt fericita.
Alteori, imi vine insa in minte ziua aceea in care as fi vrut sa nici nu fi existat vreodata. Si cred ca atunci cand vrei sa nu mai fii este o mare nefericire. Nu se poate alta mai mare. Si ca sa ma pot intoarce iar intre oameni, pentru ca nefericirea e ca si cum as fi plecat o vreme dintre ei, ma "vindec" cu emotii marunte, pe care le tin doar pentru mine. Si-atunci sunt fericita ca ma mai pot bucura de lumina tematoare a diminetii, de un mar rosu pus pe masa de lucru, de o carte care asteapta cuminte s-o citesc, de-un vis drag cu ultima licorna de pe pamant. De silueta eleganta a unei flori care-mi vegheaza, discret, incaperea. Ma bucur in aceeasi masura de taraitul telefonului, pentru ca stiu ca atunci cineva se gandeste la mine, de vocea mamei care, desi traieste in alt capat de tara, de departe, imi da siguranta. Toate acestea nu sunt, insa, decat bucurii marunte ale fiecarei zile, aproape egoiste, pentru ca le folosesc ca sa pot trece mai usor spre ziua de maine. Dar adunate la un loc, toate aceste bucurii marunte, bune de trecut puntea, nici nu se compara cu bucuria aceea mare pe care o am, uneori, simtind ca Dumnezeu mi-a ingaduit stradania scrisului. Si cred, pe masura ce vremea trece, cred ca aceasta este singura mare bucurie care te poate salva de toate, dar de absolut toate nefericirile de pe pamant. Din pacate, aceasta este insa o bucurie rara si foarte solitara, ca o sfasiere launtrica, dupa care nu te mai poti intoarce usor la ce-ai fost inainte.
Nu stiu daca sunt mai fericita decat altii, nu vreau, refuz, alung si impiedic gandul ca as fi mai nefericita decat unii oameni pe care-i vad trecand pe strada. Nu fac statistici si recunosc: mi-e frica de calcule si comparatii. Nu exista grade de comparatie pentru fericire si nici pentru nefericire. Nu se pot compara doua fericiri, dupa cum nu se pot cantari cu acelasi cantar doua nefericiri. Cine stie care durere e mai mare, a nasterii sau a mortii? Si in calculul final al unei vieti, cine stie daca o zi este mai fericita decat alta?