Traieste sus, in marea sa gospodarie de la marginea cerului. Prin satele din vai a ajuns aproape o legenda. "Nana Fia, stapana muntilor", ii spun oamenii. Si-intr-adevar, ea are niste munti doar ai ei. Niste munti mari, in preajma cetatilor dacice ale Orastiei. Paduri intregi, fanete, paraie, chiar si un inceput de rau. Toate numai ale ei. Dar i se mai zice asa si din alta pricina. Fia stie muntii pe dinafara. Poate ajunge cu ochii inchisi de pe-un pisc pe altul, in orice loc, oricat de indepartat. Strabate chiar si-n toiul noptii pustietati neumblate, taramuri prin care nici macar un barbat nu s-ar incumeta sa porneasca fara sa-si ia o pusca cu el. Animalele padurii n-o ataca. Gandurile negre o ocolesc. De nimic din ce exista prin munti nu i-e teama. De intuneric, de fosnete, de singuratate, de umbre, de urat, de duhuri, de salbaticiuni... De nimic. Se zvoneste ca ea a fost nascuta intr-o padure, acolo unde au apucat-o pe muma-sa durerile facerii. Ca de aceea ea "s-a nascut fara frica". Un zambet vesnic i-a coborat pe chip, cu neputinta de a fi tulburat vreodata. Asa o stiu toti, doar zambind. "Mereti s-o cunoasteti, daca vreti sa vedeti o femeie adevarata", aveau sa ma indemne cativa gospodari ce locuiesc chiar sub cetatea dacica, in satul Costesti. Uimitor, cand e vorba de dansa, toti folosesc exact aceleasi cuvinte: "o femeie adevarata". "Mereti s-o cunoasteti. Acolo o sa vedeti ce-nseamna sanatatea vietii la munte. O femeie care n-o luat in viata ei nici o aspirina si care n-o fost bolnava or suparata de cand o fo ea."
Arca lui Noe
Fia este bacita. Cea mai vestita bacita din muntii Orastiei. In fiecare an suie cu turmele sale pana la stana din varful Sureanului, unde ramane din primavara si pana toamna, fara a cobori jos in sat. Sta acolo cu oile, le paste la iarba grasa si le adapa la izvoare curate si face cea mai buna branza din intregul tinut. Dar Fia nu isi urca in munte doar oile, ci toata suflarea gospodariei: vaci, cai, gaini si porci. Le scoate din staule, din grajduri si din cotete, le insira pe pajistea verde de langa casa, le numara si o porneste la drum. Intre spinarile lor, femeia pare mai inalta ca de obicei. Mandra, impunatoare, cu adevarat o stapana. Un catel credincios ii sta mereu la picior, pasind ca o sluga in urma ei. Se spune, chiar, ca Fia vorbeste cu animalele, intr-un grai ciudat, plin de ichituri si indemnuri, suieraturi si strigate scurte si sacadate, spunandu-le parca fiecareia, in parte, ce are de facut. Convoiul ei, insirat mai intai pe ulita satului, apoi pe potecile de pe dealuri, e de-a dreptul halucinant: Fia merge in frunte, purtand de darlogi un cal impovarat cu desagi, iar toate animalele o urmeaza ascultatoare, incolonate in sir; mai intai oile, magarii si cainii, pe urma vacile si gainile, iar la urma porcii cei dolofani. Un fel de Arca a lui Noe, urcand spre apele albastre ale vazduhului.
Numele intreg este Sofia. Nasta Sofia, iar gospodaria ei face parte din Costesti Deal, un fel de catun izolat, cu doar treisprezece case risipite pe culmi. Se ajunge foarte greu pana acolo, doar pe poteci, prin paduri. Jos, la poalele muntelui, se afla partea de campie a satului: Costesti Vale, o comuna mare, cu gospodarii bogate si oameni multi.
Privindu-mi zeflemitor pantofii de orasean, localnicii imi spun ca n-am nici o sansa sa urc la Fia, in munte. Sunt noroaie mari, pe Sureanu zapezile abia s-au topit. Se rup povarnisurile, coboara aparaie multa prin toata padurea. "Ii panta uite-asa!", zice un mosneag, inclinand palma ca intr-un salut ostasesc. Ea, Fia, poate ajunge in vreo trei-patru ore, caci "cunoaste pamantul". Dar eu as face o jumatate de zi si poate chiar nici atunci n-as ajunge, caci m-as putea rataci. De altfel, multi recunosc ca nici ei nu stiu prea bine drumul. Nu s-au mai dus de multa vreme insatul de sus. Cautarea mea nu este insa pierduta: duminica, Fia coboara intotdeauna din deal in vale, ca sa-si duca nepotii la biserica si sa-i lase peste saptamana la scoala din sat. Iar pana duminica dimineata mai e o zi si jumatate. Ma hotarasc sa astept.
Fiul ratacitor
Biserica mare, ca o lebada de piatra. Varful ei impunge soarele. Frumoasa duminica! Oamenii sunt toti afara, in lumina, langa zidurile albe. Norodul o scoate cu dragoste din mijlocul lui pe "stapana muntilor", dandu-se solemn la o parte. Toti ajunsesera sa afle ca o cauta un strain de la Bucuresti.
La prima vedere, Fia nu este asa de mareata cum mi-o inchipuiam din povestile lumii: o femeie maruntica, cu picioarele subtiri si osoase, imbracata modest, in negru. Abia ajunge pana la pieptul unui barbat de statura medie. O broboada cu modele cafenii ii acopera capul carunt, rusinos, mereu plecat in pamant. Asa, de la departare, nu pare deloc diferita de celelalte femei adunate in jurul bisericii. Abia cand ma apropii si ea isi ridica ochii spre mine, cercetandu-ma blajin, ingaduitor, abia atunci incep sa inteleg. Intregul chip zambitor ii e ars de vant si de soare, dar vantul si soarele au cioplit in chipul ei trasaturi nobile, cu adevarat de regina. Iar ochii... Incercanati, parca, de atata frumusete cat le-a fost dat sa vada in lungile drumuri prin munti... Inrositi pana la lacrimi, de blandetea cu care priveste tot ce-i in jur...
Fia se desprinde din multime si se opreste inaintea mea. Ma pofteste simplu, la ea acasa, o casa modesta cu doua odai, pe care a inchiriat-o pentru cei doi nepoti, copiii fiului ei. Ii pare rau ca trebuie sa locuiasca uneori si aici, dar in satul de sus nu exista scoala, si ea ingrijeste copiii de cand s-au nascut. Sus, in munti, mama baietilor ii tine locu-n gospodarie, in vreme ce tatal lor, unicul ei fecior, are un singur gand: cum sa se mute mai repede de pe munte in vale, mai aproape de largul lumii, de forfota ei. Din pricina acestui fecior, Stefan, zambetul Fiei paleste cateodata. In zadar i-a tot spus ca il va ajuta pana la moarte, ca toata averea ii va ramane doar lui si nepotilor. El traieste deja cu mintea in lumea larga. Cateodata, satula de-atata cearta, Fia ar fi de acord sa-si vanda casele si pamantul, doar ca sa scape de gura lui. Ar face si asta, incalcand dorinta barbatului ei, care a jurat-o cu glas de moarte sa nu instraineze pamantul stramosilor, dar, deocamdata, n-are cui sa vanda averea, caci satul e prea departe de lume, ca sa intereseze pe cineva. In plus, in vale, printre blocuri sau oameni multi ea "s-ar usca pe picioare, ca un pom care-i bolnav". Asa zice. Ma cheama pana la o portita din spatele casei inchiriate si ridica palma spre departari: "No, uitati-va-ti! Dupa muntele ala, ii inca un munte si in spatele lui inc-un munte. No, muntele ala-i tat a nostru. Acolo ni-s casile. Cat pamant avem? Vai de mine, avem destul... Nici nu l-am masurat in hectare. Nu pot sa va zic cat avem, da avem mult. Mie nu mi-o trebuit avere, da ce sa fac? Asa o fost sa fie, am muncit tata ziua, ca animalele in jug. Da am muncit pentru noi, pentru bucuria noastra. Si tare mi-i urat ca eu o sa mor, si acolo, casile noastre or sa ramana pustii..."
Fia a fost fericita acolo. "Va spun pe Sfanta Duminica, cat am stat acolo si-am muncit din greu langa barbatu meu, in fiecare zi am fost tat fericita..." De mica a colindat singura prin munti. Mama sa a murit la trei ani dupa ce a nascut-o. Tatal era dus la razboi, apoi s-a intors si a muncit si el mult, apoi si-a luat o noua nevasta. Fia a fost crescuta de o bunica blanda, dintr-un alt catun insingurat de pe crestele muntilor - Ludesti-Deal. La sase ani, trecea singura doi munti ca sa ajunga acasa. "Ma trimitea tata de jos: "Te duci la buna-ta in deal!". Ma duceam degraba. Ma-ntalneam cu lup, cu mistret, da eu nici nu-i vedeam. Ma uitam numa-nainte, la drumu meu. Nici nu ma gandeam, potecile parca-mi stiau pasii si ma purtau singure. Nu gandeam decat c-o sa ajung acolo si-o sa intru in casa si acolo o sa fie buna care ma-ngrijeste si-o sa fie cald si o sa fie bine... Inca de atuncea, de cand am fo copila, eu am invatat cum sa fac ca sa nu-mi fie frica singura prin munti. Ase, o "reteta" a me. Zice tata lumea: "Tu, Fia, nu esti niciodata suparata. Tu numa razi tat timpu, niciodata nu te-am vazut trista..." E-adevarat si asta. Poate c-asa-i felu meu, femeie nascuta cu fata la soare. Da mai ii si-un lucru care l-am invatat, ca un fel de "sicret" a meu. Eu, cand porneam singura prin padure, niciodata nu-mi faceam ase, un plan, niste ganduri dinainte c-o sa mi se-ntample ceva rau, aia or cealalta. Nu. Te gandesti la ce-ai de facut si gata. Femeia cand mere undeva hotarata, cand are familie, cand are treaba, cand are ceva precis de facut, nu poa sa-si faca "iluzai", visuri de-astia. Asta-i lege. Va spun: femeia care iubeste si porneste singura peste munti, la omu care i-i drag, femeii asteia aia nici lupii, nici ursii, nici dracu n-are ce-i face!"
Leac pentru dorul de barbat
Fia s-a maritat cand n-avea inca 16 ani. La 16 ani a nascut o fata, pe care a numit-o Valuca. Imediat dupa aceasta nastere, barbatul ei a fost luat la armata timp de trei ani, iar ea a ramas singura, intr-o casuta din varful muntelui. Ce era sa faca? Si-a pus in spinare copilul, intr-o "cununa" de nuiele, si asa a muncit. Asa a taiat lemne, asa a adus apa de la izvor, asa a hranit animalele si le-a muls. Cu Valuca in spate. Singura, fara a cere ajutorul nimanui. Si tot asa cobora prin paduri, calare pe cal sau pe jos, pana in satul din vai, ca sa-si aduca cele trebuincioase sau doar ca sa mai auda glas omenesc. Pe urma, barbatul ei s-a intors din armata si au facut inca doua fete, apoi pe baiatul Stefan, cel care azi a ajuns sa se razvrateasca impotriva legii parintesti. Si-au marit casuta, preschimband-o intr-una mare, cu odai multe, ca sa aiba loc pentru viitorii nepoti. Ca robii au muncit. Au destelenit padurea, au scos piatra din adancul paraielor, au carat cu caii desagi uriasi de nisip, pe povarnisuri incredibile, pana departe, pe culmi. O intreaga gospodarie s-a nascut acolo, pe creasta muntelui, din mainile lor. Cu bucatarii, cu suri, cu staule si grajduri pline de animale. Se simteau liberi, puternici. Tot ce era pe munte, dintr-un capat in altul al zarii, era al lor. Doar al lor. El era postas, ea "Nevasta Postasului". Vreme de 30 de ani, au dus amandoi posta de pe un munte pe altul, prin sihastrii, acolo unde nici nu banuiai c-ar mai putea exista vreo casa de om. Le placea meseria asta, caci prin scrisorile lor aduceau multa bucurie unor oameni insingurati. Fia era tare mandra de omul ei. Ii placea cand il vedea sus, pe cal, scaldat de soare, cu tolba de scrisori atarnandu-i pe umar. Apoi, cand il vedea muncind. Cand se-ntorcea acasa, cu camasa asudata, mirosind a fan si a lapte proaspat. Cand il vedea jucandu-se cu copiii pe pajiste. Vorbeste despre el cu lacrimi, zambind: "Nu-l uit cat oi trai. O fost un om asa de fain, asa de frumos. Nu stiu daca o mai fost si altu ca el. Vesel, muncitor pentru casa si copiii lui. In fiece zi, eu ii multumeam lu Dumnezau ca mi l-o dat pe omu asta frumos, ca ma pot trezi dimineata langa dansu. Eu, inca de pe la douaj si ceva de ani, toate verile am fost plecata sus, la stana, singura. No, ganditi-va-ti! Sa stiti ca am fo si eu frumoasa la viata mea... Si stateam singura acolo, cu ciobani, cu padurari, in varfu muntelui... Ma iertati, da putea intra la banuieli omu meu. Puteam si eu sa ma gandesc, ca ce face el jos, singur. Da eu n-am putut sa gandesc niciodata asa ceva. Am avut incredere in el si el o avut in mine. Am invatat sa nu-mi fac niciodata ganduri, iluzai. Ce-am facut ca sa nu-mi fie dor? Am muncit. Munca ii cel mai bun medicament pentru dor. Nimica nu-mi pare mai frumos in lume decat sa poti sa muncesti pentru omu tau. Va spun, si poate n-o sa credeti: de la nunta, noi doi nu ne-am certat niciodata. Eu n-am simtit niciodata cum ii aia sa fii gelos. N-am simtit, jur, nici n-am stiut ce-i aia. Pentru ca eu n-am trait decat pentru un singur barbat, toata viata mea."
Leac pentru viata lunga
E placuta, totusi, casuta "de jos". Randuita simplu, aerisit, dupa gustul Fiei. Putine mobile, aduse din casa "de sus", toate numai din lemn aspru, ciobanesc, nelacuit. Se insereaza, si bacita a aprins deja lampa in odaia cealalta. La o masa scunda, in jurul acestei lampi, ii vad pe cei doi nepoti aplecati asupra cartilor de scoala. Concentrati, bosumflati, parca prea seriosi pentru varsta lor. Din cand in cand, bunica se mai duce dincolo ca sa le explice, desi are doar doua clase primare. Dar a-nvatat singura, buchisind din carti. Asa a facut si cu cele trei fete ale ei, care apoi au urmat facultati si s-au maritat la oras, fara sa le ceara parintilor "nici un gram" de mostenire. Cel de-al patrulea nascut, baiatul Stefan, a ramas acasa, iar acum vrea sa ia totul si sa plece in lume.
Pana sa mearga la scolile inalte, cele trei copile au muncit langa Fia, la stana. Ciobanite, inca de la sapte ani. Invatasera si ele sa "vrajeasca" turmele, sa le calauzeasca prin munti, dupa bunul lor plac. Urcau singure din Costesti pana la stana de pe ultimele piscuri, fara sa le fie teama de nimic. Erau vremuri minunate acelea. Fia si-a invatat fetele sa traiasca curat, in pacea naturii. Fara doctori, fara medicamente. In ce-o priveste, ea n-a inghitit toata viata nici o pastila, fie si pentru dureri de dinti. Fia n-a avut in toata viata ei nici o boala. N-a fost niciodata la medic, nu a fost internata nici o zi. Nu de mult, o prietena a rugat-o sa mearga pana la Orastie, sa-si faca macar o singura data un control medical. Fia s-a dus. A aflat ca-i deplin sanatoasa, ceea ce stia deja. "Ai o tensiune "ca de aviatoare"", i-a spus doctorul, iar ea a ras, caci i-a placut expresia. Tot in acea zi si-a scos si primele trei masele din viata ei. L-a rugat pe medic sa i le extraga pe toate deodata, una dupa alta, fara injectie de anestezie, motivand ca n-are timp sa vina mai multe zile la rand, caci trebuie sa se intoarca in munti. Doctorul a simtit inversunarea din ochii bacitei. N-a avut ce face: si-a facut cruce si i le-a scos. In rest, toti dintii din gura i-s sanatosi. Asta, pentru ca, zice, toata viata s-a hranit mai mult cu "lapturi", unt, cas si lapte proaspete, cu fructe si cu legume. Desi are atatea animale si-n fiecare an taie cateva, ea carne "nu prea obisnuieste". "Desi la copii le dau sa mance, eu nu ma-mpac cu carnea. Parca-mi ingreuie pasii, imi face ase cumva, rau. Nu mai am parca usuratatea mersului. Acuma, de Paste, am gustat si eu on pic de miel. Da sa manc eu slanina, cum manca unii pe la stani, slana cu ceapa si cu branza iute, eu asa ceva n-am facut de cand sunt..."
Branza cu gust de padure
Chiar si azi, la batranete, Fia stapaneste aproape doua sute de oi, patru vaci, patru porci, doi cai si-o multime de oratanii. Si in fiecare toamna, ea aduce de la stana din varful muntelui cea mai buna branza din Costesti. Ceilalti baci se tot mira: cum reuseste sa zamisleasca mereu o branza mai buna ca a tuturor? Doar o face si ea tot la fel ca dansii, dupa aceleasi retete ale stramosilor. Sa fie oare la mijloc soiul mioarelor ei, intotdeauna grase, cu tate pline si miei dolofani? Mereu li s-a parut ca acolo s-ar ascunde o taina, un lucru magic. Acolo, in branza "galbana", moale "ca painea cand ii frageda", pe care nici unul din ei n-a putut s-o faca vreodata la fel. Branza de burduf a Fiei a ajuns sa fie cunoscuta prin toate pietele Ardealului, unde inca mai coboara ciobani. Baci de la alte stani o platesc sa le faca si lor, caci "numa din mainile ei iese buna". Patronii unor mari restaurante o implora-n fiecare vara sa le "infese" macar doi-trei "burdusei", oricati bani ar costa.
Asta, pana acum putin timp. Pana acum doar cateva luni, cand un zvon negru a-nceput a urca muntii Sureanului, plutind peste sate, tot mai sus si mai sus: cica, incepand cu anul asta, oamenii nu vor mai putea sa urce muntii cu oile lor. Zice-se ca o lege stramba, venita "de la Europa", nu le va mai da voie sa vareze la stani niciodata. Fia a citit despre ea in ziar. Zice ca daca barbatul ei ar auzi vestea asta, s-ar rasuci in mormant. Nu poate sa inteleaga. Pana la stana ei sunt doar munti. Oile sale n-au ce sa incurce sau sa distruga, nici o pasune, nici o recolta. Cu masina n-are cum sa le duca, caci nu este drum. "Doamne feri, cum sa nu ne mai deie voie sa merem la munte?! Apai noi avem destul pamant, am putea sa tinem oile si jos, acasa, da acasa nu se poate face untu si branza de burduf. Jos, acasa, nu iasa branza buna. Iasa tare. Ii prea cald, nu-i aeru bun, nu-i apa, nu-i pamantu ca sus, in munte! Pamantu, locurile stamosilor nostri pastori... Numa acolo sus, in varfu muntelui, numa acolo iasa branza buna. Acolo unde-i umbra de brad, unde-i iarba de brad, unde-i mireasma de brad, unde-s barnele de brad din peretii de la stanile noastre batranesti. Numa acolo unde-i brad mult si ravan. Ii o taina si aici, o taina veche, cum sa faci casu asta. O taina pe care-am invatat-o din batranii nosti. Noi, la stana noastra, avem tat numa si numa din brad. Tate uneltele, tate ciuberele, tat-tat-tat! Nu vezi acolo nici un castronas din plastic, in tata stana. Numa brad! Brad curat, alb, fain. Dupa ce scurgem bine casii in tifon, ii punem pe-o blana curata de brad. Maine, daca-i uda blana, iau un stergar curat si-o sterg frumos si pun casii din nou. La doua zile ii muti de-acolo, ii stergi din nou, ii pui pe alta blana curata. Ca numa bradu trage zaru ala cum trebuie, le da mirosu ala... Un miros care-i parca vrajit, zau ca da. Ati simtit mneavoastra vreodata cum miroase o stana? No. Mirosu ala fain, batranesc. Totu miroase a branza frumoasa, a curat. Tat-tat, de la lutu de pe jos, pan la pereti si acoperis. No, sapai pe blanele alea de brad, casii raman moi, ase faini, se-ngalbene pe deasupra ca auru. Cum sa-i poti face acasa? Cum sa obtai mirosu ala in alta parte? Nu se poate. Pe urma, la zece zile, framanti branza ase, pe un "ned" cu creste, facut din brad, pe urma-o pui intr-un ciubar, tot din brad si-o freci, uite-asa. Uite-asa, cu palmele tale... Nu prin masina de tocat, Doamne fereste, ca masina-i din fier si-i blestemata si nu se leaga bine daca trece prin ea. O sarez si-o apas, da nu-n orice vas. O apas numa-ntr-un "seaf" din ala mare, obligatoriu tot din lemn de brad, asa cum faceau batranii. In timp ce-o framant cu palmele mele, ma tot rog lu Dumnezau. Zic si eu, dupa cum ma pricep: "Dumnezau, ajuta-ma si pa mine sa fac branza asta buna... ". Sapai, nu ca ma laud, da mereu branza mea o iesit frumoasa si moale cum ii pufa. Ca pufa, ase o iesit. Sau untu... Eu spal untu intr-o apa care izvoraste chiar dintr-un brad batran, prin radacinile lui. Departe, spre Godeanu, intr-o padure, ii acolo un brad maaare, din care iese un izvor. Cand vezi bradu ala ase, de departe, ai zice ca nu-i nimica. Da cand ajungi langa el, nu-ti vine sa crezi: vezi apa cum vine pe dedesubt, cum iese clocotinda in sus, pe sub radacinile alea. Tata lumea se mira de ce ma duc eu tocma pan acolo cu putineii plini, ca sa-mi spal untu. Merg si-o jumate de zi, numa ca s-ajung la bradu ala, pentru ca numa acolo iese untu bun. Il spal bine-bine in apa aia si-l mangai cu palma, pana ce se face curat si galban si atata de frumos, ca straluceste ca auru. No. Acuma va-ntreb si eu: cum poti sa faci lucrurile astea altundeva decat in singuratate, in varfu muntelui, la umbra de brad? Cineva mi-o zis odata: "Fia, branza ta are gustu padurii. Are gustu muntilor... " Si-atuncea, cum sa nu ne mai lase sa urcam in muntii nostri? Va spun pe Dumnezau meu: fara munti, fara oile mele, eu parca nici n-as mai putea sa traiesc..."
Ii spun Fiei sa nu se dea batuta. Sa nu vanda. Nici casele, nici oile, nici muntii. Incerc sa-i argumentez, infierbantat, din tot sufletul: pentru ca ea este pastratoarea unui anume fel de-a trai, a unor obiceiuri cum nu mai gasesti azi nicaieri in lume si care mai tarziu vor putea deveni comori. Asa ii zic. Fia ma asculta cu atentie, imi soarbe vorbele, dand mereu din cap a incuviintare. "Doamne, daca m-ar auzi si Stefan (fiul ei)! Poate l-as intoarce din drum cu vorbele mele, poate l-as face sa ramana acolo, in munte, in rostul parintilor lui." La despartire, cu ochii in pamant, Fia indrazneste sa ma roage ceva. Vrea sa-i scriu baiatului ei cateva randuri, o scrisorica pe care maine i-o va duce in munti. Sa scriu acolo tot ceea ce i-am zis si ei, tot ceea ce cred eu ca e bine pentru viata lor. "Poate dac-o sa-i mai spuna si altcineva, poate atunci o sa-nteleaga", imi zice si isi ridica spre mine ochii plini de speranta. Nu pot sa refuz. Primesc un creion, o foaie dictando si ma asez la masuta scunda, intre cei doi copii. Mi-e imposibil sa scriu doar cateva randuri. Umplu file intregi, pe-o parte si pe alta, in care ma straduiesc sa-i explic acestui fiu risipitor ceea ce cred eu ca e bine. La sfarsit, ma semnez, "Bogdan Lupescu, reporter la ziarul "Formula As", Bucuresti", si mai citesc o data totul, de la inceput. Citesc si, putin, ma simt mandru. Mi se par unele din cele mai inspirate pagini pe care le-am scris in viata mea.
Foto: Emanuel Tanjala