O primavara fericita
Imbracata subtirel, cu nelipsitele cizmute de guma in picioare, o luam fuguta pe langa ocolul vitelor, paseam pe iarba ce crestea sub parul cel batran cu mugurii abia mijind, pe langa agudul cel alb, o taiam prin plantatia mica de salcami a tatii si ajungeam la Chirila. Acolo, in vale, era totdeauna iarba verde. Chiar si pe sub zapada, iarba tot verde era. Dar cand zapada se topea, iarba capata o culoare cruda, un verde care-ti taia respiratia.
Ati vazut vreodata un paraias curgand prin iarba, in lumina soarelui de primavara? Apa este mai curata decat lumina zilei, apa din zapada. Se spune ca apa nu are miros, nici gust si nici culoare. Da de unde!? Apa aia care curgea printre firele de iarba mirosea, mirosea a flori, a iarba, a zapada. Si ce culoare avea! Poate numai in ochii mei, dar avea culoare! Era cand verde deschis, cand de-un alb stralucitor de-ti lua ochii... Si avea gust! Gust de urzici proaspete, gust de papadie, gust de ciubotica cucului...
Eram asa de fericita in cizmele mele de guma! Urcam prin pahaieci, pe o cararusa, si-mi agatam in spinii corcodusilor si ai macesilor, cand motul de la caciulita, cand o maneca de la flaneluta, cand o suvita din bretonasul scapat pe frunte...
In mijlocul paduricii (copacei mici, cu ciorchini de flori albe cu roz in mijloc, n-am stiut niciodata cum le zice) era umezeala mare. Aburii tasneau de pretutindeni, amestecati cu miros de plante proaspete, pamantul era intesat cu brebenei, de la alb pana la mov inchis, florile Pastelui isi inaltau tulpinitele ici si colo, creasta cocosului motaia inca, cu capul in jos, corcodusii salbatici tipau de atata floare, in cate-un varf de maces atarna cate-un smoc de lana pierduta in trecere de oi, pasarelele tipau care incotro, era o nebunie. Dar si mai mare nebunie era cand ieseam din desis si ajungeam pe un platou mare, larg si proaspat arat. Asta era gradina lui mos Ratoi. De fapt, erau doua gradini despartite de o prapastie (dupa mintea mea), adica o vale adanca, sapata de sute de ani, prin care se scurgeau apele ploilor si ale zapezilor in fiecare primavara. Acolo era un alt fel de jungla. Urzicile rosii cresteau de-a valma cu grausorul, viorelele, cucuta si baraboiul. Acolo mi-era teama sa ma duc, era abrupt, daca alunecai, te tot duceai la vale...
Mai mult decat atat, pe malul prapastiei era o padurice de liliac salbatic. V-ati jucat vreodata pe inserat (aproape pe intuneric) de-a v-ati-ascunselea prin liliac salbatic, inflorit? Ati ascultat vreodata, stand pititi in ascunzatoare, cantecul privighetorii, ori broastele oracaind in noapte? Copiii strigau intruna: "Te vad, stiu unde esti", dar eu stiam ca ascunzatoarea mea era fermecata, taceam chitic, invaluita de mantia intunericului, de frunzele de liliac si de parfumul florilor lui si ale celorlalte buruieni care-mi patrundea pana in adancul simturilor si pe care-l simt si acum, la fel de proaspat ca atunci.
Mai era acolo o livada mare, de pruni, zarzari si ciresi, niste nuci enormi si un corn. Un singur corn. El inflorea intotdeauna primul. Cand il vedeam, nu rezistam niciodata tentatiei de-a rupe cateva crengute (si se rup tare greu) si de-a le duce acasa, sa le puna mama intr-o oala, pe masa din paravan.
Dar livada... Doamne, cand infloreau toti prunii si zarzarii si ciresii... Dadeau mugurii la vie si curgea un fel de apa de la lastarii proaspat taiati, bondarii zumzaiau cu sutele laolalta cu albinele, iarba era presarata cu flori de papadie, cine poate sa spuna ce se petrece in sufletul unui copil in mijlocul unui astfel de Rai? Alergam de la un copac la altul, ma prindeam de cate o creanga mai joasa si faceam carli-baba (ma dadeam peste cap), ma urcam in cel mai inalt varf, coboram din copac si alergam prin iarba, pana ce zdrobita de oboseala, ma aruncam la pamant si stateam cu fata spre cerul albastru, urmarind conturul norilor in timp ce, in jurul meu, vreo vita pastea cu pofta iarba ce, marginea livada. Ma ridicam, nu dupa mult timp, adunam un manunchi de flori de prun si zarzar, il strangeam la piept si coboram dealul spre casa, insotita de zumzetul albinelor si zgomotul facut de vita care pastea iarba: roaf, roaf, roaf...
Ati trait cu totii asa ceva? E primavara, toate par sa-si aiba rostul lor, dar cand incep sa alerg din nou printre ierburile copilariei, mi se opreste respiratia. Stiu sigur acum (din pacate) ca apa nu are miros, gust si nici culoare..., dar atunci avea, pot sa jur!
Primavara fericita tuturor,
Florenta Mihai - Iasi,
e-mail: florentam@yahoo.com